Documentarea în comunism

Multă lume s-a văitat că nu a putu să facă cercetare științifică în comunism pentru că nu exista posibilitatea de a face o documentare ca lumea. Nu discut acum despre bibliotecile cu carte științifică din București, dar discut de cartea poștală pretipărită, cu care se puteau obține materiale de oriunde din lume, dacă se știa:
- numele autorului,
- denumirea materialului,
- adresa de corespondență a autorului.

Eu am trimis zeci de astfel de cărți poștale și le-am ținut evidența. Nu cred că au fost trei sau patru situații în care nu am primit răspuns și materialul solicitat.

Concluzionez, că în vremurile de atunci și mă refer la perioada 1970 - 1985 documentarea nu a fost marea problemă, cum nici trimiterea de articole științifice la reviste mari în străinătate nu a fost o problemă dacă:

- materialul fusese publicat în țară,

- exista avizul conducătorului instituției,

- cheltuielile le suportai.

Nu a existat situație ca să am un material de publicat sau de trimis la o conferință și să nu-l fi putut trimite că s-ar fi opus cineva din ASE. Nu am avut eu atâtea materiale câte aș fi putut trimite.

La un moment dat, mi-a venit ideea de a-mi face o carte de vizită cu adresa de acasă, pe care am lipit-o pe acestă carte poștală și plicurile îmi veneau acasă, fără vreo problemă. Deci chestia cu imposibilitatea de a te documenta era doar un mit să nu spun o minciună.



(26 decembrie 2025)

Ce calități trebuie să ai, dacă vrei să faci un doctorat pe bune? (I)

Există mai multe feluri de a face un doctorat, dar pentru că eu nu mi-am pierdut timpul cu aiureli, voi scrie aici despre calitățile pe care trebuie să le ai, dacă vrei să începi un stagiu doctoral, pe bune.

În primul rând, trebuie să fi un om realist și extrem de practic, pentru că nu te apuci să faci un doctorat, care durează cel puțin trei ani, doar pentru a avea o diplomă și doar pentru a scrie pe o carte de vizită în dreptul numelui tău Dr sau PhD pe cartea de vizită sau pe plăcuța biroului tău, căci nimeni nu va fi impresionat de titlurile academice, dacă obiectul muncii tale este de cu totul altă natură.

În al doilea rând, trebuie să fi un om muncitor, căci stagiul doctoral înseamnă muncă, muncă și iar muncă, pentru că nimic nu cade din cer și tot ce se obține se face cu sudoarea frunții în multe, chiar foarte multe ore de stat la bibliotecă, de lucrat la calculator, de construit tot felul de variante de soluții, în care eșecurile pândesc la tot pasul și în care succesele vin greu, căci teza de peste 150 de pagini nu se scrie singură.

În al treilea rând, trebuie să fi un om rezistent, căci în cei trei ani cel puțin cât durează stagiul doctoral, apar tot felul de probleme, care mai de care mai presante, care nu au legătură cu doctoratul și dacă nu ai rezistența necesară, te depărtezi de la obiectivul tău de a derula stagiul doctoral în ritmul pe care ți l-ai planificat și este începutul sfârșitului. Totul se duce de râpă și orice încercare de a relua ciclul de muncă întrerupt pentru a face altceva este asemănător unui calvar greu de traversat.

În al patrulea rând, trebuie să fi convins că munca ta nu ți-o poate face nimeni în afară de tine, stagiul doctoral nu este muncă de echipă, niciodată nefiind vorba de tema noastră de cercetare, referatul nostru, teza noastră de doctorat, ci tot timpul este vorba de documentarea pe care am realizat-o eu, referatul pe care l-am elaborat eu, soluția originală pe acre am obținut-o eu în procesul de cercetare științifică și de teza de doctorat a mea, pe care eu singur mi-am scriso sub coordonarea conducătorului științific.




(15 septembrie 2025) 

Matricea n X n în cercetarea științifică

 Dacă chiar ne dorim alcătuirea unei echipe de cercetători valoroși trebuie:
- să știm exact care este problema de cercetare de care ne ocupăm,
- să identificăm N sub-probleme mici pe care le rezolvă rapid o singură persoană,
- să-i ascultăm pe toți cei ce se oferă să lucreze cu noi în echipă,
- să rugăm pe fiecare să aleagă din lista de sub-probleme un element pentru a ne oferi o soluție,
- cel ce nu ne oferă soluția la termenul dat de el se auto-exclude din echipă.
Vom alcătui o matrice cu N linii și N coloane.
Vom pune în corespondență un membru al echipei cu o sub-problemă.
Vom avea grijă să responsabilizăm membri echipei, prin a nu forma grupuri care să se ocupe de o problemă, căci nu vom avea o imagine clară despre contribuția fiecărui membru al echipei. Numai după ce știm exact că fiecare membru al echipei are calitățile de care avem nevoie, vom oferi sarcini pentru care doi sau trei dintre ei să lucreze la o sarcină comună, dar niciodată nu vom crea contextul ca unul să lucreze și ceilalți să privească grațioși la respectivul, ca după aceea fie să-l critice dacă treaba nu a ieșit cum trebuie, fie să se împăuneze cu munca respectivului, deși au stat pe margini.
Noi trebuie să fim generoși, ca atunci când o persoană necunoscută vine să-și ofere serviciile, să-i arătăm matricea, să o atenționăm că o sarcină de rezolvat presupune o persoană care lucrează efectiv, căci mulți doresc să vină în echipe de umplutură, pentru a bifa și ei că fac muncă de cercetare și pentru a menționa acest lucru în CV. Trebuie să evităm astfel de abordări, căci spectatorii de ocazie încurcă în munca de cercetare științifică și noi avem nevoie de persoane care muncesc efectiv.

(14 septembrie 2025)

Cum se finanțează cercetarea științifică fundamentală? (II)

 Cercetarea științifică fundamentală nu este ceva folcloric, unde autorul popular se trezește cântând o doină sau un cântec de jale. Cercetarea științifică fundam,entală se face acolo unde sunt adevărate școli de cercetători, unde există lideri, adică personalități recunoscute pentru rezultatele lor. O școală presupune un domeniu, presupune rezultate importante obținute anterior, recunoscute în lumea științifică, pentru acre există preocupări pentru aplicații concrete în industrie. 

Să ne amintim de principiul COANDĂ și de uscătoarele de păr care sunt pe piață și care funcționează pe acest principiu, așa cum tot pe același principiu se face eliminarea igrasiei de la casele cu temelie de cărămidă, construite la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Cercetarea științifică fundamentală necesită eforturi considerabile și mai ales fonduri considerabile, căci numele mari din știință  se apropie de un centru de cercetare științifică fundamentală pentru sume greu de suportat de cei care stau cu mâna întinsă la bugetul de stat pentru a obține salarii minime pe economie sau salarii care sunt înscrise în grile create cu zgârcenie.

Există teme de cercetare științifică fundamentală care sunt bine definite și despre care la congresele științifice importante se vorbește explicit. Echipe de cercetători nu au altceva de făcut decât să se pună pe treabă, ceea ce înseamnă:

- realizarea unei documentări pentru definirea problemei,

- studierea stadiului cercetării pentru a se vedea unde s-a ajuns,

- identificarea noilor abordări,

- găsirea de soluții,

- ierarhizarea soluțiilor în funcție de criterii de validare,

- selectarea unui număr restrâns de soluții,

- rafinarea celor mai bune două-trei soluții,

- aprofundarea unei soluții acceptată ca fiind cea mai bună,

- analiza comparată a soluției originale cu alte soluții existente,

- diseminarea rezultatelor cercetării fundamentale,

- dirijarea rezultatelor spre zone de cercetare de dezvoltare.

Îmi aduc aminte de o tanti care spunea că face o cercetare privind realizarea unui sistem de operare de prelucrare paralelă și este în stadiul de diseminare a rezultatelor. Când am intrat în detalii, am aflat că echipa sa era formată din ea însăși, drept care am tras concluzia că tanti nu făcea cercetare științifică fundamentală, ci doar făcea niște exerciții bizare de apelare a unor macrodefiniții care simulau prelucrarea paralelă, căci nu dispunea cum era și firesc, de un transputer.

Îmi place la nebunie cum niște inși se laudă că au făcut doctorate cun niște laureațin ai premiului NOBEL, uitând să ne spună ce cercetări au făcut ei după ce mau susținut doctoratul, ca să justifice că chiar s-a realizat un transfer de notorietate de la conducătorul științific spre proaspătul doctor în științe și contribuțiile respectivului se regăsesc pe la tot felul de beneficiari din industrie. Dacă după susținerea tezei, proaspătul doctor coordonat de un laureat de premiul NOBEL, nu a mai produs nimic în următorii 10 ani, doctoratul său nu a fost decât o frecție la un picior de lemn, în niciun caz premisa pentru a coordona o echipă care să realizeze cercetări fundamentale de răsunet.

(13 septembrie 2025)

Cum se finanțează cercetarea științifică fundamentală? (I)

Nu mă apuc eu acum și aici să discut despre cercetarea științifică fundamentală, căci este un siubiect sensibil, din moment ce toată lumea dorește să deruleze cicluri de cercetare științifică fundamentală, căci acolo nu se normează nimic și mai ales pentru faptul că nimeni nu acceptă că este o persoană oarecare, ci sunt foarte mulți care se cred genii, bântuiți de idei originale, care merită și mai ales, trebuie să fie finanțate copios, căci rezultatele vor fi de-a dreptul spectaculoase și vor rezolva probleme după care lumea aleargă cu gura căscată de zeci, sute sau mii de ani să le rezolve.

Un mod de finanțare a activității de cercetare științifică este acela de a derula un program de finanțare de către guvern, care miroase în proporție de 80% cu a arunca banii pe fereastră, căci dacă nu sunt impuse criterii riguroase de selecție a proiectelor care vor fi finanțate, riscurile de a termina ciclul de cercetare fără vreo soluție sunt îngrozitor de mari.

În opinia mea, există cercetători științifici serioși, bine documentați, cu articole publicate, care au pe birourile lor probleme specifice cercetării fundamentale, la care lucrează și care au rezolvări în proporție de 80% cel puțin, dar le trebuie fonduri pentru a testa soluțiile originale și pentru a realiza prototipul. În acest caz, acordarea finanțării nu înseamnă bani aruncați pe fereastră, căci riscurile de a nu obține rezultate specifice cercetării fundamentale, sunt minime, în comparație cu situațiile în care cel care solicită finanțare nu are clară problema de care se va ocupa, bâjbâie chiar și în etapa de documentare și este lipsit de experiența și mai ales de talentul pe care le presupun cercetările fundamentale, care înseamnă descoperirea de principii, de teorii, de metode care  revoluționează un domeniu al științei sau tehnicii.

În opinia mea, cel care solicită fonduri pentru o cercetare fundamentală, trebuie să facă dovada că le merită, căci acele fonduri nu sunt dirijate spre o gaură neagră de unde nu se va vedea niciodată vreun rezultat, iar pentru aceasta nu trebuie niciun fler, ci doar o analiză atentă a activității solicitantului de fonduri, legată de vârstă, de cercetările anterioare, de rezultatele concrete obținute și verificate, de modul în care a făcut diseminarea și de implementările soluțiilor originale. Citările nu sunt suficiente, căci se știe cum se obțin în mod artificial citările.

Ar fi bine să se analizeze modul nefericit în care au fost alocate fondurile pentru cercetare în UE din moment ce la pandemie Europa nu a fost în stare să ofere un vaccin pentru COVID 19 de ultimă generație, căci vaccinul oferit era ceva din comuna primitivă...

(13 septembrie 2025)

Autofinanțarea cercetării științifice (III)

Să presupunem că echipa de cercetători științifici dintr-un departament al unei facultăți s-a specializat pe un domeniu și are capacitatea de a derula proiecte de cercetare științifică pentru industrie. A fost studiată piața și există argumente solide pentru a se constitui într-un pentru de cercetare. Echipa va elabora un proiect și va aplica pentru a obține finanțare pentru a înființa centrul de cercetare științifică. Să presupunem că se obține finanțare nerambursabilă pe durată de 3 ani și se înființează centrul de cercetare științifică.
Să presupunem că acest centru încheie contracte și soluționează contra cost, prin activități de cercetare științifică probleme noi ale unor unități de producție din industrie. Să presupunem că acest centru obține profit, prin activitățile de cercetare științifică pe bază de contract. După cei 3 ani cât timp a obținut finanțarea prin concursul de proiecte, centrul de cercetare are maturitatea de a derula cicluri de cercetare științifică susținute financiar prin contractele de finanțare cu unități de producție din industrie pe acre le are. Trebuie să ne imaginăm că industria are unități de producție puternice care au interes să plătească activitate de cercetare științifică pe bază de contract, pentru că ele au probleme noi de rezolvat, au activități care generează profit, căci nu din pierderi se plătește cercetare științifică. Autofinanțarea cercetării este în concluzie modalitatea prin care activitatea de cercetare științifică se derulează folosind banii încasați din munca de cercetare, nu din bani care nu au nicio legătură directă cu soluțiile originale obținute din procesul de cercetare științifică.

(13 septembrie 2025)

Autofinanțarea cercetării științifice (II)

În articolul publicat de mine în 12 septembrie 2025 am arătat cum o echipă de cercetători științifici dintr-un departament al unei facultăți, care sunt de fapt cadre didactice care-și câștigă salariul din cursurile predate studenților, dezvoltă cicluri de cercetare științifică pe bază de contract pentru industrie, să rezolve probleme de producție, încasează bani și obțin și profit acei cercetători. Dacă fac acest lucru cu succes și de la toate contractele lor încasează profit suficient de consistent pentru a dezvolta cicluri de dezvoltare finanțate din acele profituri, abia atunci în departament se va spune că cercetarea științifică se autofinanțează. Dacă proiectele autofinanțate dau soluții care se implementează în industrie și se încasează profit, autofinanțarea cercetării a fost o activitate de succes și sunt create premisele pentru noi cicluri de cercetare științifică. Echipa de cercetători trebuie să aibă flerul de a intui probleme  din industrie și soluțiile originale pe care le obține să fie imediat implementare contra cost și să aducă profit atât echipei de cercetători care a vândut soluția originală, cât și societății indstriale care o implementează. Doar așa se vorbește de autofinanțarea cercetării științifice. Orice altă abordare este orice numai autofinanțare, nu.

(13 septembrie 2025)

Autofinanțarea cercetării științifice (I)

Să presupunem un departament dintr-o universitate, populat cu creiere de înaltă calificare, capabil să dezvolte toate etapele ciclului de cercetare științifică pentru rezolvarea de  probleme dintr-un domeniu, oferind soluții originale.
Să presupunem că vine la acest departament o societate comercială care merge pe profit și care are acum o problemă nouă, pe care dacă o rezolvă, va derula un proces de producție foarte profitabil. Reprezentanții societății comerciale prezintă problema, încheie un contract cu departamentul. Cei din departament încep munca de cercetare, derulează etapele ciclului de cercetare științifică, obțin soluția, o verifică. Soluția este implementată în unitatea comercială, se obțin produse, care sunt vândute pe piață și se obține profit.
Contractul încheiat cu departamentul acoperă toate cheltuielile corespunzătoare ciclului de cercetare științifică și duc și la obținerea unui profit. Plin aplicarea soluției rezultate prin cercetarea științifică societatea comercială, obține la rândul ei profit.
Cam acest mod de lucru înseamnă autofinanțarea cercetării științifice. Procesele de cercetare științifică se derulează fără bani de la buget și se obține profit, iar soluția originală obținută, prin implementare conduce la rândul său la profit pentru beneficiarul respectivei soluții.

Pentru a avea cercetare științifică autofinanțată trebuie să existe:

- echipe de cercetători științifici adevărați, care livrează soluții originale eficiente,

- beneficiari ai soluțiilor originale, cu activități profitabile, 

- probleme noi ale căror soluții se obțin prin cercetare științifică,

- derularea ciclurilor de cercetare științifică pe bază de contract,

- acoperirea cheltuielilor specifice cercetării și obținerea de profit pentru cercetători,

- implementarea soluției originale la beneficiar și obținerea de profit.

Derularea de proiecte cu bani de la buget pe perioade de 3 ani, fără a exista garanția continuității în condiții de obținere de profit nu înseamnă autofinanțare, ci un mod artificial de a menține proiectul.
Orice altă abordare nu înseamnă autofinanțarea activității de cercetare științifică, punct.


(12 septembrie 2025)

De ce vrea lumea să facă doctorate în știință?

Am stat și m-am gândit cum să dau un răspuns cât mai corect la întrebarea de ce vrea lumea să facă doctorate în știință și am găsit o serie de răspunsuri, pe care le enumer aici, în continuare. 
Lumea vrea să facă doctorate în știință, pentru că:
- doctoratul este condiție de admitere într-o meserie, ca de exemoplu, asistent universitar,
- promovarea pe funcțiile de lector, conferențiar și profesor universitar cer doctorat,
- dacă ai doctoratul primești un procent în plus la salariu,
- doctoratul este echivalat automat cu gradul unu din  învățământ,
- în cercetarea științifică acesta este dovada trecerii unui prag superior al activității,
- unii doresc să aprofundeze un domeniu și să obțină titlul de doctor pentru ei,
- titlul de doctor în știință într-un CV dă bine,
- li s-a oferit oportunitatea de a face ceva fără mare efort și nu vor s-o rateze,
- o diplomă în plus, fie ea și de doctor, dacă se poate, nu strică la o adică,
- cei care nu au simțul ridicolului, cred că a fi doctor în știință este o banalitate.
La viața mea am întâlnit tot felul de personaje, care mai de care mai doctor în ceva, dar foarte puține persoane care au titlul de doctor pe care le-am întâlnit chiar au folosit rezultatele din tezele lor de doctoral la locul lor de muncă, pentru a dovedi că n-au pierdut timpul degeaba în stagiile lor doctorale.

(20 februarie 2025)

Pregătește-ți cariera de cercetător științific!

Nu oricine are calitățile necesare pentru a fi cercetător științific de succes. Este vorba de:
- a înțelege ce înseamnă cercetarea științifică,
- stabilirea calităților unui cercetător științific,
- proiectarea în timp și pe etape a carierei de cercetător,
- identificarea riscurilor în derularea  etapelor.
O persoană care dorește să devină cercetător științific trebuie să pornească de la faptul că activitatea de cercetare științifică este o activitate de echipă și echipele se constituie doar în locuri unde performanța are un nivel deosebit de ridicat, pentru a fi definite proiecte de cercetare științifică în vederea obținerii finanțării și în acest fel se asigură continuitatea muncii de cercetare.

O persoană, pentru a deveni cercetător științific trebuie să dovedească anumite calități, care se exprimă în primă instanță prin elemente de ordin cantitativ. 

În primul rând, persoana trebuie să aibă în liceu și în facultate medii mari cam la toate disciplinele.

În al doilea rând, persoana să fie caracterizată prin capacitate de a munci constant și ritmic.

În al treilea rând, persoana trebuie să facă dovada că are capacitatea de a lucra în echipă.

În al patrulea rând, persoana trebuie să înceapă, să facă și să termine  toate lucrurile la vremea lor.

În al cincilea rând, persoana să dovedească faptul că știe să învețe proceduri și mai ales că le aplică.

În al șaselea rând, persoana trebuie să evite folosirea lui NU în discuțiile pe care le poartă.

În al șaptelea rând, persoana dacă critică o soluție trebuie să vină cu altă soluție mult mai bună.

În al optulea rând, persoana trebuie să aibă o exprimare clară și să aducă argumente solide la orice.

În al nouălea rând, persoana dacă aduce în discuție un subiect să facă dovada unei solide documentări.

În al zecelea rând, persoana mai întâi oferă rezultate de bună calitate și apoi eventual emite pretenții.

Cercetătorul științific este un om disciplinat, curajos, perseverent, modest, politicos, onest, direct, clar, pozitiv, constructiv, documentat, prietenos, optimist, cultivat, sistematic, receptiv, muncitor, deschis, credincios, altruist, luminos, hotărât, ambițios, neconflictual.

(01 februarie 2025)




(01 ianuarie 2025)

Cercetarea științifică surogat

Ideea de a dezvolta proiecte de cercetare științifică cu alocare de fonduri prin competiție pe durată de 3 ani se dovedește a fi falimentară din moment ce din 100 de proiecte, sub 10% se auto-susțin în continuare după terminarea celor  3 ani. Pentru mine dovada cea mai clară a fost faptul că țările UE în timpul pandemiei, la sumele uriașe alocate, nu au fost în stare să livreze decât acel vaccin AstraZeneca, vaccin care era cu două generații în urmă.
În opinia mea, cercetarea științifică surogat este aceea în care fondurile se scheltuie:
- pe teme neinteresante,
- fără eficiență predictibilă,
- după o alocare haotică,
- în cadrul unor structuri neperformante.

Noi vorbim despre centre de excelență, înțelegând prin excelență orice altceva decât performanță adevărată, criterii de evaluare a adevăratelor valori și calități ale persoanelor care derulează activități de cercetare științifică.

Absența transparenței a făcut ca echipele care desfășoară activități de cercetare științifică să fie alcătuite după criterii care nu au nimic cu caracteristicile pe acre trebuie să le îndeplinească un cercetător științific și aici mă refer la pasiune, profunzime, perseverență, ambiție, creativitate, dar și altele. 

În opinia mea, un tânăr student preocupat să devină un profesionist, care se documentează, care aprofundează problematica unui domeniu ceva mai restrâns, care începe să colaboreze cu un profesor care are deja rezultate în acel domeniu, care este dispus să dezvolte teme de cercetare, care este dispus să învețe ce înseamnă cercetare științifică face primii pași pentru a merge pe cont propriu și pentru a munci în a găsi soluții la probleme din domeniul de care se ocupă, soluții proprii, care să fie apreciate de cei care activează în acel domeniu, atunci când face comunicări la conferințe științifice.

Trebuie spus din start că cercetarea științifică nu este subfinanțată, ci finanțarea este greșită. Sunt prea multe proiecte care reprezintă drumuri înfundate, din cauză că finanțarea are la bază criterii în care subiectivismul este dominant și multitudinea de solicitări, nu de teme sau de proiecte, este prea mare, ceea ce fărâmițează fondurile alocate. Noi vorbeam în comunism de auto-cenzură, dar emiterea de pretenții nejustificate acum în democrație este copleșitoare, iar procedurile specifice contestațiilor blochează procesele, cu efecte dezastruoase asupra cercetării însăși.

Există în USA cercetare științifică de succes, nu în UE, dar copierea acelor modele ar însemna transformări dureroase, ceea ce nu ne caracterizează, căci nouă ne place să ne vedem cei mai deștepți, cei mai frumoși, cei mai interesanți și nu acceptăm să ne învețe alții ceva, orice. Ceea ce știu eu este că mulți dintre cei ce lucrează în cercetare, consideră că ei merită ca în mijlocul drumului să fie sacii de bani și ei să se înfrupte după dorința sufletului, ca să aibă timp ca printre picături să mai vină și idei geniale, ca să facă cercetare științifică, uitând că procesele de cercetare științifică înseamnă proceduri, muncă, creativitate și multă nădușeală. În cercetarea surogat mediocritatea se acceptă, căci excelența este tot un fel de mediocritate, un pic poleită și însoțită de zgomote și de laude, mai puțin de rezultate.




(23 ianuarie 22025)

Cât din timpul tău liber îți mănâncă doctoratul?

Ca să faci un doctorat, înseamnă:
- să pregătești admiterea la doctorat,
- să te documentezi,
- să-ți alegi tema de cercetare științifică,
- să faci cercetare științifică,
- să scrii și să publici articole științifice,
- să mergi pe la conferințe științifice,
- să elaborezi niște referate științifice de cel mult 40 de pagini,
- să scrii teza de doctorat de cel puțin 150 de pagini,
- să susții teza în ședință publică,
- și încă multe altele.

Toate aceste activități mănâncă timp și nimic nu se prognozează, căci ideile nu-ți vin la comandă, iar originalitatea abordărilor ține seama de inspirație și niciodată nu se știe exact cum stau lucrurile acolo. Sunt situații în care te zbuciumi o lună și nu se vede nimic, cum tot așa, sunt situații în care ideea strălucitoare apare într-o secundă, când nu te așteptai și nici nu-ți dai seama de unde a venit.

Cine este ministru, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este parlamentar, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este primar, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este barosan, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este vedetă, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este președinte de partid, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este mare director, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Documentarea înseamnă să stai să citești cărți, articole, studii cam 4 la 6 ore zilnic, cel puțin 5 luni de zile până te pui pe picioare cu detaliile și subtilitățile din domeniul în care vrei să faci teza de doctorat.

Un articol de 7 pagini nu se face bătând din palme. El trebuie să aibă undeva la 10 titluri strict pe domeniu în bibliografie. Trebuie să conțină și cel puțin o idee originală. O pagină se scrie greu, căci trebuie nădușită, nu glumă, pentru a fi o construcție acceptată în lumea științifică. Articolul se construiește după regulile revistei unde vrei să-l publici și elaborarea lui durează luni bune, cu frământări, cu dubii, cu dorința de a-l perfecționa și mai ales, cu temerile de a nu include acolo chestii greșite. Nici nu mă gândesc la ideea de a plagia din alte surse, căci acum cu software anti-plagiat, eșecul este garantat dacă încerci să preiei aiurea fără să indici sursa.

Doctoratul înseamnă muncă, muncă și iar muncă. A crede că poți pune pe alții să facă ceea ce trebuie să faci tu, adică să scrie în locul tău, orice, absolut orice, un articol, un referat, un capitol de teză, este eroarea erorilor, căci respectivii fac ei ce fac și strecoară acolo șopârlițe, ca atunci când nu mai cedezi șantajelor, să te dea în gât, adică să spună ce este greșit în ceea ce ți-au livrat, chiar contra cost, pentru a te compromite.

Era un nene care s-a cuplat cu o tanti. El nu prea era merituos ca mascul, dar știa ceva meserie. Tanti avea gânduri de mărire și-i trebuia doctorat. Nenea a făcut o teză cu clinciuri numai de el știute. Tanti a susținut acea tezaă și-a atins visul de mărire și i-a dat cu piciorul lui nenea. Nenea rănit în amorul propriu, a elaborat câteva pagini pe care le-a trimis unde trebuie, pagini în care erau prezentat la liniuță toare erorile din teză. O comisie a analizat acele erori, le-a confirmat, a anulat titlul de doctor al lui tanti. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea nu a mea, ci povestea reală.

Concluzia: doctoratul îți mănâncă atât de mult timp, încât merită să-l faci dacă și numai dacă vei lucra toată viața în domeniul în care te-ai documentat și ai cercetat ca să elaborezi teza. Ca să faci un doctorat de amorul artei, pentru a-ți scrie pe cartea de vizită că ești PhD sau pentru a le lăuda la cunoscuți, nu este nicio sfârîâială. Mai bine faci altceva și câștigi bani, îți iei o mașină șmecheră, cumperi țoale de firmă, te plimbi în locuri exotice, într-un cuvânt, îți trăiești viața și nu te legi la cap dacă nu te doare.

(29 iulie 2024)

Vrei să faci un doctorat? Uită-te în oglinda sufletului tău!

Dacă vrei să derulezi un stagiu doctoral, trebuie să te uiți în oglinda sufletului tău, de unul singur și să-ți vezi acolo trecutul și prezentul, pentru a trage concluzia care ți se potrivește cel mai bine cu ceea ce trebuie să faci, dacă începi un doctorat și mai vrei să-l și termini cu succes, adică să susții teza de doctorat.

Dacă ai fost repetent sau corigent, ai decența și reprimă-ți treaba cu doctoratul că nu este de nasul tău. Doctoratul este pentru oamenii:

- serioși,

- muncitori,

- disciplinați,

- perseverenți,

- exigenți,

- corecți.

Dacă ai apucături de:

- șmecheraș,

- fentos,

- chibițar,

- troglodit,

- leneș,

- superficial,

- profitor,

lasă doctoratul pentru alții că nu este de tine, căci în stagiul doctoral se muncește al naibii de mult, se nădușește la greu și uneori soluțiile se lasă așteptate și numai un om tenace va reuși să răzbată acolo după zeci și zeci de încercări nereușite, căci soarele va veni și pe strada ta, după zile și nopți de căutări.

Dacă totuși vei începe un stagiu doctoral, trebuie să știi că din 20 indivizi care încep, finalizează acel stagiu cu susținerea tezei de doctorat nu mai mult de cinci dintre ei, dar mai sigur, nu mai mult de trei. Înseamnă că dacă ai început stagiul doctoral și nu ai finalizat, ai pierdut timpul fără rost, mimând activitatea de cercetare științifică, în loc să te distrezi, să faci afaceri, adică să duci mai departe felul tău de a fi, care este un mod de viață onorabil, recunoscut de societate, căci lumea din jurul nostru nu este formată din savanți încărcați de titluri academice, ci din oameni normali, ca mine, ca tine, cu bune și cu rele, nu neapărat împopoțonați cu titlul de doctor, care nu-i folosește la nimic în munca lui de zi cu zi.

(28 iulie 2024) 

Gândirea secvențială

Am avut marea surpriză să citesc texte despre lucruri pe care le știam foarte bine, dar să nu înțeleg nimic. Textele erau formate din grupuri de propoziții sau grupuri de fraze care se nu aveau legătură unele cu celelalte și aici mă refer la legăturile dintre grupuri. Mi s-a creat senzația că cel care realizase textul avea în față mai multe cărți și lua din fiecare carte propoziții și fraze care se potriveau contextului său și le punea acolo la el, rezultând o construcție oarecare și sunt sigur că nici respectivul nu înțelegea mai nimic dacă recitea ceea ce înșirase el pe pagină de colo și de colo.

Există și o explicație pentru această mare nennorocire. În școală, elevul este obligat să memoreze texte, fără să le înțeleagă. În acest fel el știe pe dinafară grupuri de propoziții și de fraze. Când trebuie să răspundă la clasă, el merge și extrage din textul memorat acea secvență care lui i se pare că se potrivește cu întrebarea pusă, dar el nu face legăturile logice necesare, căci așa el a fost învățat. În capul lui este ca un disc de vinil cu spire și pentru a răspunde, fixează acul pe spira de pe disc și discul care se învârțește permite obținerea mesajului. Când elevul crede că răspunsul e complet, acul se ridică de pe discul de vinil.

Gândirea care are la bază memorarea și redarea de secvențe din texte memorate, fără a face legăturile logice care să ducă la construcții proprii, face ca textele elaborate de o persoană care stăpânește acest mod de a gândi, sunt rezultatul proceselor de concatenare aproape mecanică de bucăți de texte memorate sau preluate din cărți și se crează că sunt puse cu furca de către unul care citește aceste texte, dar el, cititorul are o gândire algoritmică. Pe cei cu gândire secvențială nu-i deranjează deloc aceste texte, căci ei între ei se apreciază din moment ce toți folosesc exact aceleași mecanisme. Este normal să fie așa, căci ei nu știu ceea ce este bine și ceea ce este rău, din moment ce sunt o apă și un pământ. Singurul mod de a se verifica este dat de problemele de zi cu zi, dar corporațiile folosesc proceduri și reproductibilitatea procedurilor face parte din gândirea secvențială. Numai cercetarea științifică inovativă, presupune creativitate, iar creativitatea este apanajul gândirii algoritmice.



(27 octombrie 2023)

La ce folosește diploma de doctor în științe?

Din punctul meu de vedere, cel care dorește să facă un doctorat în domeniul X trebuie să lucreze în domeniul X. Mi se pare aberant ca o persoană care a terminat o facultate din domeniul Y, care a făcut un masterat în domeniul Y și mai vrea să facă și un doctorat în domeniul Y, să lucreze toată viața în domeniul Z care nu are nicio legătură cu domeniul Y, deci nici cu teza de doctorat și cu atât mai puțin cu supra-calificarea pe care i-a dat-o doctoratul.

Din punctul meu de vedere, are sens ca un absolvent de facultate din doemniul Z să facă un master în domeniul Z, să facă un doctorat în domenioul Z și să lucreze în domeniul Z fie pe poziție de cercetător științific, fie pe poziție de cadru didactic în mediul universitar, unde doctoratul este obligatoriu.

Ceea ce se întâmplă în spațiul nostru cel mioritic, în sensul că orice nene sau orice tanti care termină o facultate de doi bani, un masterat de tot rahatul, își propun să facă doctorat într-un domeniu unde găsesc fereastra deschisă, dar să lucreze în cu totul altă zonă, care nu are nicio legătură cu tot parcursul anterior al studiilor, doar pentru că atât acel nene cât și acea tanti, consideră doctoratul prin diploma de doctor ca pe un trofeu, nu ca pe ceva deosebit de util în munca viitoare.

Inflația de doctori în ceva este atât de dăunătoare pentru societate, căci ea nu mai reprezintă niciun criteriu de ierarhizare a valorilor, din moment ce tot felul de nene sau de tanti care abia s-au târât prin liceu și prin facultate, datprită unor influențe oculte, reușesc să li se finalizeze teze de doctorat și să fie purtătorii de diplome de doctori în ceva, fără ca realitatea să consemneze vreo legătură între ei ca indivizi lipsiți de performanță și diploma care le atribuie calități la nivel scriptic, calități inexistente în realitate. În acest caz, diploma de doctor nu depășește statutul de hârtie igienică și nimic altceva. Eu când aud despre un doctor în științe mă gândesc dacă respectivul a avut timpul material de a studia, de a face cercetare științifică pe durata stagiului doctoral și a avut disponibilitatea de a scrie etza de doctorat. Dacă făcând acele calcule îmi dă pe minus și cu virgulă, conchid cu certitudine că am în față un impostor, știut fiind faptul că geniile se nasc o dată la 500 de ani și la 1850 s-a născut Mihail EMINESCU, ceea ce mă duce cu gândul că următorul geniu va apare undeva pe la 2350 sau ceva mai devreme sau mai târziu cu câțiva ani.


(23 octombrie 2023)

Hoții de content

Hoții de content sunt cei care prin comenzile copy și paste transferă conținut digital de aiurea la ei pe bloguri, pe poșta electronică sau în fișiere, după care zic că este creația lor.

Față de cei care copiau de pe manuscrise în Evul Mediu, hoții de content de acum depun cu mult mai puțin efort acum și solicită recunoașterea de merite, de titluri, dar mai ales sporuri în plan financiar pentru munca lor de creație.

La un moment dat mi-am pus problema cum hoții de content nu se jenează deloc pentru ceea ce fac. Explicația este simplă: nu le-a spus nimeni că ceea ce fac se numește furt, iar ei sunt doar niște hoți stupizi dacă se cred că niciodată nimeni nu-i va prinde. Îmi aduc aminte că pe vremea în care eram elev, la disciplina Literatura română, am învățat despre un individ CAION care l-a acuzat pe Ion Luca CARAGIALE de plagiat, am învățat despre cum a fost târât marele dramaturg într-un proces, dar în final CAION a pierdut procesul. Atunci am înțeles că plagiatul este mare rușine.

În studenție, profesorul meu Dragoș VAIDA mi-a dat manuscrisul său să-l citesc și să văd ce concepte de acolo se folosesc în lucrarea mea de diplomă intitulată Rutine interpretative și rutine compilative. M-am simțit foarte mândru că profesorul a avut încredere în mine. Nici nu se punea problema în vremurile acelea de plagiat și nici de a mi se atrage atenția să nu plagiez. Citisem destul de multă literatură și știam să aleg grâul de neghină.

Acum plagiatul este un sport, pentru că oamenilor nu li se explică nimic despre:

- ce este plagiatul,

- ce înseamnă soluție originală,

- ce înseamnă inspirație,

- câtă muncă ascunde conținutul original,

- riscurile de a fi prins ca plagiator.

Sunt sigur că dacă oamenilor li s-ar explica exact cum stau lucrurile și legile ar fi mai clare, mai ales să se spună că este pedepsit atât plagiatorul, cât și cel care a patronat plagiatul și să de dea și niște exemple edificatoare, care să descurajeze pe cei ce exersează furtul intelectual.

Hoții de content sunt oameni ca toți oamenii, iar content-ul este o marfă ca toate mărfurile. S-a zis mult timp că hoții de cărți sunt hoți deosebiți, numai că hoții de cărți sunt tot hoți hoți, ca hoții de cârnați, ca hoții de buzunare, ca hoții din locuințe, nici mai nuni, nici mai răi, dar sunt scursurile societății. Cu un conducător de doctorat exigent, care știe literatura, care-l cunoaște pe doctorand, sunt sigur că niciun doctorand nu ar fi hoț de content. Numai că lucrurile nu stau deloc așa și doctorandul întinde pelteaua, încearcă marea cu degetul și dacă ține, ține, adică el introduce în teza lui content care nu-i aparține, fără să-l citeze pe adevăratul autor și devine în acest fel infractor, iar conducătorul științific devine complice.


(20 iulie 2023)

Profesorii au obținut exact ceea ce și-au dorit

După ce au promovat tot ce nu era de promovat, după ce și-au arătat slugărnicia față de elevii problemă ai unor părinți și mai problemă, profesorii s-au trezit că exact cei de la care credeau că vor obține răsplata pentru compromisurile pe care le-au făcut acordându-le notele de trecere nemeritate pe la tot felul de restante, corigențe și examene.

Pe când am fost președinte de bac la Ploiești, la Constanța, la Alexandria, la Fierbinți am văzut atâtea excese și atâta lipsă de verticalitate la directorii de licee și la profesorii de acolo, încât m-am convins că promovarea unor elevi care nu meritau nici să stea la coada vacii, dar care vor ajunge mari decidenți, le va aduce cel mai mare rău din viețile lor, adică umilință, mizerie și sărăcie. Dacă cei de la catedră nu-și doreau umilire, sărăcie, mizerie, cu siguranță, ar fi fost exigenți și nu s-ar fi lăsat călcați în picioare. Ei n-ar fi trecut la examene decât elevii care meritau să treacă și sunt sigur că elevii buni la carte nu ar fi procedat niciodată cum procedează acum cei ce se poartă execrabil cu binefăcătorii lor. Se știe că cel ce obține pe nedrept ceva, ulterior se comportă în așa fel încât cel care i-a fost binefăcător să dispară, să fie discreditat și niciodată nu ridice privirea din pământ, pentru a-l înfrunta pe el, nevolnicul, lipsitul de merite, pe care soarta l-a pus în fruntea bucatelor și i-a pus pixul puterii în mână pentru a împărți bunuri, favoruri, bani, bezele, zâmbete și niciodată dreptatea.

Dacă mă laud și eu cu ceva, este faptul că nu am fost niciodată în situația de a regreta că eu am pus bazele unei astfel de abordări, acordând note aiurea unora care nu le meritau.

Îmi aduc aminte de o scenă bizară. Eram secretar de comisie la examenul de stat, căci aveam funcția de asistent universitar, deci tărășenia s-a produs înainte de 1979. O tânără studentă a intrat în sală, și-a prezentat lucrarea de stat. Au avut loc discuții, i-au fost puse întrebări. Tânăra nu a știut să răspundă. Se punea problema să nu promoveze examenul de stat. La insistențele conducătorului științific, a obținut nota 6(șase), adică nota minimă de promovabilitate a acestui examen. Toamna, când am mers la un institutu mare de cercetări unde aveam un prieten, am avut surpriza să văd pe acea tânără că semna condica pe poziție de cercetătoare științifică stagiară. Peste ani și ani, pe la conferințe am revăzut-o pe fosta absolventă de nota șase că ocupa și o funcție administrativă în acel institut și ecourile care veneau se refereau la faptul că le cerea altora contribuții de excepție...

Mai am și alte exemple, dar îmi rezerv dreptul de a nu le expune aici, căci mai este timp și cu alte ocazii. Concluzia care se desprinde este una sigură, pentru viitor măcar. Profesorii trebuie să-și facă datoria cu demnitate și să curețe societatea de toate uscăturile, chiar dacă își doresc să le fie și lor bine peste 50 sau 100 de ani, dacă specia umană va mai exista.




(18 mai 2023)

Inteligența artificială și tezele de doctorat

În momentul de față software anti plagiat a încercat să facă ordine cât de cât în tezele de doctorat, căci scot în evidență cât este preluat în mod neautorizat din alte surse, indicând chiar și sursele și ponderea textelor plagiate.

Existența aplicațiilor înzestrate cu Inteligență Artificială - IA specializate pe teze de doctorat au menirea de a revoluționa modul de a gândi doctoratul în așa fel încât să urmeze stagiul doctoral numai cei în stare :

- să facă cercetare științifică autentică,

- să dispună de timp pentru studierea cu adevărat a problemelor,

- să elaboreze soluții originale pentru rezolvarea de probleme,

- să dovedească aplecare spre muncă de creație,

- să elaboreze conținut logic de calitate.

O aplicație AI orientată pe teze de doctorat, mai întâi va avea capacitatea de a face analize calitative ale conținutului.

Va identifica vocabularul folosit de autorul tezei.

Va compara vocabularul tezei cu vocabularul domeniului în care este elaborată teza.

Va stabili calitatea textului.

Va identifica stilul autorului, așa cum aplicațiile AI identifică dacă un text este al unui anumit prozator sau poet sau dacă un anumit solfegiu este al unui anumit compozitor.

Să presupunem că doctorandul crează conținutul digital al tezei în cloud și aplicația IA recunoaște amprentele digitale ale acestuia. Din acest punct se va contabiliza tot ceea ce face doctorandul adică:

- timpul stat pe lucrul la teză,

- viteza de tastare,

- corecțiile,

- pauzele,

- căutările pe Internet,

- operațiile de preluare,

- ștergerile de conținut,

- verificarea logicii construcțiilor,

- reorganizarea de fișiere.

Acolo se va găsi totul despre activitatea doctorandului la teză, ceea ce va permite să se vadă dacă doctorandul a lucrat, a transpirat, a creat și mai ales se vor calcula indicatorii necesari pentru a se vedea că doctorandul este autorul unei teze valoroase. Acum câțiva ani, cu un doctorand al meu, fără a avea o aplicație înzestrată cu IA am reușit să facem analiză calitativă pe text, ceea ce reușea să scoată în evidență măsura în care sunt respectate cerințe. Noi eram doi indivizi care am alocat ceva resurse. Acum, că există echipe puternice care au fonduri imense, care folosesc instrumente sofisticate de dezvoltare de aplicații IA, a face contabilizarea modului în care doctorandul lucrează ca la un proiect oarecare unde se urmărește alocare și nivelare de resurse, nu mai este ceva ieșit din comun. Numai că acest mod este supărător pentru doctoranzii neperformanți, care văd într-un doctorat obținut fraudulos singura lor modalitate de a ieși în evidență cu ceva. Ei vor fi aceia care vor spune că IA este periculoasă etc., etc., etc. IA este periculoasă că taie aripile de carton ale tuturor neaveniților, care cred că știința este calea lor de a penetra pe ușa din dos în lumea selectă a valorilor, fără ca ei să fie valori. IA este singura cale de a face curățenie în lumea jegoasă a impostorilor.



(05 mai 2023)

Repartiția în producție de pe vremea mea

Pe vremea mea, absolvenții de facultate erau repartizați centralizat în producție. Înseamnă că absolvenții erau trecuți într-un tabel în ordinea descrescătoare a mediei notelor obținute la examenele din anii de studii. Absolventul cu media cea mai mare, șeful de promoție, era cel care intra primul în sala de repartiție și alegea postul din lista de locuri în producție, având opțiunea fantastică de a fi primul care alege.

Lista locurilor unde absolvenții aveau posibilitatea să meargă după absolvire conținea locuri dintre care erau unele mai bune, situate în orașe aproape de domiciliu, erau la întreprinderi mari și renumite, dar erau și locuri mai puțin bune, situate în localități mai puțin dezvoltate sau foarte departe de domiciliul absolventului.

Oricum, faptul că exista o ierarhizare după medie a absolvenților era un lucru bun căci avea caracter mobilizator pe toată durata studiilor, știut fiind faptul că media este criteriul de obținere a unui post mai bun sau mai puțin bun la repartiție.

Existau și posturi în învățământul superior, unde aveau acces numai absolvenți cu medii foarte mari, care se remarcaseră în tipul studenției atât la disciplinele de specialitate, cât și prin activitatea depusă la cercurile științifice studențești. Existau și posturi în institutele de cercetare, unde aveau acces studenții cu medii foarte mari, care se remarcaseră în anii de studenție ca fiind foarte buni și care avuseseră activitate în cercurile de cercetare științifică.

La repartiția în producție operau o serie de filtre care diferențiau pe studenți, filtrul esențial fiind media de absolvire. În niciun caz nu avea acces în învățământul superior sau în activitatea de cercetare științifică un absolvent cu medie mai mică decât media 9(nouă). 

Niciodată nu am spus că media aritmetică este indicatorul ideal. Niciodată nu am spus că nu este nevoie de o ierarhizare a indivizilor unei colectivități. Niciodată nu am spus că oamenii trebuie tratați de-a valma, iar ocuparea de posturi să se producă după criterii oculte precum relațiile, banii, presiunile de orice lef, rubedeniile sau altele asemenea. Pe vremea mea, exista criteriul mediei care reprezenta totuși o reflectare a muncii în studenție, căci nimeni nu-mi va spune mie că un student care nu muncea deloc venea și obținea pe bandă rulantă numai note de nouă și de zece, cum nimeni nu are curajul să-mi spună mie că un student serios care muncea mult și bine, la examene obținea numai note de cinci și de șase sau chiar avea restanțe.

Atât timp cât în rândul studenților nu vor exista criterii clare de departajare și piața muncii nu va fi riguros structurată, vor apare situații care crează acel haos specific oricărei economii primitive, în care nu contează diploma, nu contează media, ci contează ceea ce știi, de parcă media și diploma ar reflecta altceva decât ceea ce știe posesorul ei, ca și cum o diplomă pe care scrie media 9,50 diplomă dată de o universitate serioasă ar arăta că posesorul ei nu știe nimic din profesia pentru care s-a pregătit. Este clar că societatea aflată în degringoladă eludează criterii și principii pentru a face loc lipsei de performanță, exact ceea ce duce la situația ce caracterizează subdezvoltarea și riscurile majore ale evoluției sustenabile.


(30 aprilie 2023)

Titlul de doctor în științe de pe vremea mea

Pe vremea mea se susțineau foarte puține teze de doctorat, pentru că:
- numărul doctoranzilor era foarte mic,
- numărul de conducători de doctorat era și el foarte mic,
- doctoratul nu era învățământ de masă,
- cine avea titlul de doctor chiar avea nevoie de el la muncă,
- standardele erau de nivel foarte înalt.

Titlul de doctor în științe era acordat unei persoane care:

- în facultate avusese rezultate foarte bune,

- continua cercetarea științifică și după susținerea tezei,

- dovedea că are capacitatea intelectuală de a munci din greu,

- nu etala titlul de doctor în public să pară ceea ce nu este,

- avea timpul material să facă o teză de doctorat autentică,

- nu alerga în același timp după nenumărați iepuri,

- avea respect față de sine și față de conducătorul științific,

- nu vedea doctoratul ca portiță de a urca în societate,

- vedea în doctorat singura șansă de a evolua profesional.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, evita să-l scrie cu litere de-o șchioapă pe cartea de vizită, căci nu prea erau cărți de vizită sau cei care dețineau un astfel de titlul munceau și nu aveau timp de prostii, precum promovarea personală în vederea obținerii unei funcții administrative care aduce bani cu sacul. 

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, nu ieșea ca păduchele în frunte pentru a afișa că posedă acest titlul pentru a se diferenția de ceilalți din turmă, căci el era cel interesat de obținerea de rezultate în munca de cercetare științifică, pentru că doctorii în științe lucrau în cercetare sau în universități unde pe lângă predare făceau și cercetare.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, lucrau în cercetarea științifică, rezolvând probleme cu care economia se confrunta. Ei nu ocupau funcții politice, funcții administrative în aparatul central și nu puneau niciodată diploma de doctor în științe pe poziția de scut care să-i departajeze cum că ei reprezintă o specie deosebită în peisajul social unde oamenii obișnuiți sunt majoritari.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, nu-și puneau diploma de doctor în vitrina din sufragerie sau pe peretele din holul de la intrarea din apartament și nici nu scriau pe plăcuța de la intrare în apartament cuvântul dr. pentru a nu se trezi solicitați la un caz de urgență medicală căci dr. înseamnă în mentalul popular doctor adică medic, omul care salvează vieți.

Cine avea titlul de doctor în științe de pe vremea mea, nu avea de ce să se rușineze, căci acest titlul se câștiga prin muncă intensă de cercetare științifică depusă cam 5 sau 7 sau chiar mai mulți ani și nu era asociat furtului intelectual prin plagiat nerușinat în complicitate cu conducătorul științific și cu membri comisiei de acordare a titlului la susținerea tezei de doctorat.



(30 aprilie 2023)