Hidoșenii, megalomanie și prostie

Am constatat cu tristețe că foarte multe lucruri se întâmplă cum n-ar trebui. Încă de la construirea casei Poporului mi-am dat seama că păcatul megalomaniei a pus stăpânire pe mulți dintre noi. Nu se explică altfel de ce au răsărit construcții groaznic de disproporționate, așa cum este primăria din Breaza, dar și cea din Afumați sau chiar și alte construcții de prin locuri unde nimeni n-ar gândi. Cum tot omul se crede arhitect, fiecare își face propriul proiect de casă, ceea ce duce la niște improvizații mai mult decât oribile, astfel încât de la Cheia la București nu se vede o casă cu bun gust, ci numai construcții una mai urâtă decât alta, încât cine insistă să facă analize, va sfârși prin a avea săptămâni în șir coșmaruri cu efecte devastatoare. Hidoșenia în arhitectură este de vreo două decenii cuvântul de ordine, o a doua natură sau ceva așa cum este lumina pentru plante.

Ca lucrurile să fie desăvârșite, prostia face să fie devastate monumente istorice folosind termopane, punând becuri la vulturii de la 1918 și înlocuind lespezi de piatră de sute de ani, cu produse făcute în fabricile cu care își pavează tot omul din Pipera curțile bântuite de noroaiele stradale.

Era un film Asta e America în care am văzut cum niște sectanți mâncau inima unei gagici. La noi Aceasta e România ar fi filmul expresiei urâțeniei negrului în contrat cu întunericul prostiei perene.

(21 aprilie 2017)

Planificarea comunistă vs harababua capitalistă

Am detestat planificarea pentru mecanicismul și simplismul ei de-a dreptul enervante. Dar nici ce se întâmplă aiuritor cu economica de tip capitalist nu mi se pare ceva a fi in regulă. Voi analiza pierderile. Planificarea comunistă pleca de la:

•  nevoile sociale, exprimate prin număr de profesori, număr de învățători, știind cam care era nivelul de elevi care intrau în procesul de instruire;
• cerințele economiei care avea un anumit mod de a evolua și se estima numărul de ingineri, numărul de economiști, numărul de doctori și tot așa, pentru că prin calcule simple se obțineau niște niveluri care deveneau cifre de plan dacă erau bine argumentate;
• un obiectiv care de regula viza o dezvoltare spre o anumită direție, fără a recunoaște vreodată că ar fi vorba de o contracție, de o scădere sau de o involuție.

Planul aprobat de partid viza de fapt niște cifre bătute în cuie care însemnau un deziderat și care  musai trebuiau să devină realitate. Dacă planul zicea 1000 de tractoare, 1050 dacă se realizau, cele 50  reprezentau o depășire. Nu era bine deloc dacă în loc de 1000 s-ar fi realizat 999. Pentru învățământ planificarea însemna:

• număr planificat de elevi;
• număr planificat  de clase;
• număr planificat  de profesori;
• număr planificat  de seturi de manuale;
• număr planificat  de ansolvenți.

Pentru învățământul superior lucrurile era și mai dure pentru că absolvenții trebuiau repartizați și nu era bine dacă o facultate producea specialiști care nu-și găseau rostul în producție. Nici planificarea nu era perfectă. Existau diferențe între ceea ce se planificase și ceea ce se realiza în realitate. Dacă de exemplu se planifica 100 de absolvenți de TCM și în realitate terminau facultatea 80 se găsea o modalitate de a satisface cererea până la 100. Și planificarea avea marile păcate, dar faptul că multe țări capitaliste își făceau niște proiecții pe 5 ani însemna că și acolo lumea se gândea să existe niște proporții, niște echilibre.

După 1989 lumea s-a lepădat de planificare ca dracul de tămâie. Așa se face că fiecare face cam ce vrea. Au apărut universitățile particulare care au politicile lor, fără ca statul să intervină. Și universitățile de stat în njumele autonomiei universitare s-au lăbărțat în toate direcțiile, făcând uneori niște ghidușii de neînțeles, căci profesorii mai influenți și-au făcut facultăți sau secții în numele unor comenzi sociale existente numai în imaginația lor sau în textele cu care justificau noile structuri. Au apărut facultăți de drept peste tot, au apărut facultăți de contabilitate și tot felul de facultăți de jurnalism, de sport, de comunicare, de teatru, adică de acele ramuri ce nu presupun investiții de niciun fel și care formează absolvenți în loc de specialiști.

În așa-zisa economie de piață pe care chipurile am avea-o se vorbește de cerere și oferă. Adică cererea formulată de absolvenții de liceu care doresc meserii plăcute, bănoase și fără prea mult efort de a le învăța. Oferta este bineînțeles ușor de anticipat, pentru că sunt cunoscute gusturile tinerilor. Ceea ce trebuie analizat este oferta pieței forței de muncă și cererea formulată de absolvenții de facultăți. Este foarte clar că acolo unde sunt anual 10.000 de absolvenți de drept, nu prea văd cum piața forței de muncă absoarbe mai mult de 2000. Ceilalți 8000 nu sunt șomeri cu diplome, ci numai posesori de diplome, pentru că supraproducția de absolvenți este conștientă, nereglată, căci aici piața nu are rolul de a regla atât timp cât cererea formulată de absolvenții de bac și oferta universitaților pentru formare sunt în echilibru mai mult decât perfect. 

Abordările simpliste fac să dispară de la sine multe dintre facultăți sau chiar universități pentru că există elemente de concurențialitate care influențează procesul hotărâtor. Să nu uităm oferta universităților din Anglia, Italia, Franța, Suedia și USA care sunt extrem de tentante.

Așa cum curg lucrurile acum,planificarea comunistă nu trebuie privită cu nostalgie, ci un multă reținere. Harababura capitalistă în care face fiecare ce vrea, dar societatea per glogal înregistrează pierderi uriașe, trebuie privită critic și multe lucruri de acolo trebuie corectate. Pentru toate cojoacele există ace și de aceea a privi cu optimism nu este exagerat. Mediile virtuale scot la iveală comentatii care fac din chestii sforăitoare și găunoase, exact ceea ce ele sunt, adică specializări nefrecventabile. Piața forței de muncă este mult mai activă acum și are rolul de a influența prin programe, prin finanțări directe exact specializările de care este nevoie. Nu cred că va dura mai mult de 5 ani și sistemul educațional se va curăța de elementele parazitare și diferențele dintre ceea ce cere piața forței de muncă și ceea ce oferă universitățile se vor reduce semnificativ, iar învățământul nu va mai scoate șomeri cu diplomă sau posesori de hârtii cu antet, dar fără suport în cunoștințe reale la purtător.

(26 noiembrie 2016)