Cine nu vrea digitalizare?

Gurile rele spun că mafia siciliană a fost învinsă de digitalizare. Nu stau acum să văd eu cum mafia siciliană a fost învinsă de digitalizare, dar ceva-ceva o fi adevărat de s-a ajuns la o asemenea concluzie. Ar fi interesant să vedem cine nu vrea digitalizare. 

Cred că nu vor digitalizare cei care au rămas împietriți într-o societate în care nu există calculator electronic, nu există poștă electronică, nu există telefon mobil. Aceștia nu vor digitalizare căci ei trăiesc într-o epocă trecută de mult, așa cum se mai găsesc triburi în jungla amazoniană care trăiesc în comuna primitivă.

Cred că nu vor digitalizare cei care cred în furtul de identitate prin mijloace electronice. Eu nu neg posibilitatea de a fi furată identitatea cuiva, căci furtul de identitate există deja, dar fiecare dintre noi care se simte în pericol, trebuie să vadă din ce parte vine acest pericol și mai ales, să vadă cum pericolul este amplificat prin acțiuni pe care fiecare dintre noi le întreprindem nerespectând reguli elementare.

Cred că nu vor digitalizare cei care nu acceptă ca alții să le intre în viața lor privată cu cizmele murdare de noroi, lucru care se întâmplă atunci când toate fluxurile pe care le realizează sunt fluxuri electronice, care ar fi controlate de forțe obscure, ce urmăresc inclusib ce fac soții noaptea în așternuturi, crezând unii că sunt forțe care nu au altceva mai bun de făcut, deși fiecare dintre noi suntem nesemnificativi în jocul istoriei mari, acolo unde se iau deciziile care chiar contează la scară foarte mare.

Cred că nu vor digitalizare toți cei care consideră că apare pericolul ca ei să-și piardă locurile de muncă, deși digitalizarea crează cu mult mai multe locuri de muncă și cu mult mai bine plătite.

Indiferent de ce cred unii sau alții, digitalizarea este un proces obiectiv și cine nu-l parcurge nu are altceva de făcut decât să înregistreze pierderi imense pentru că se deconectează de la legăturile firești ale mersului înainte al societății, mers înainte care cândva a însemnat folosirea aburului, mai apoi folosirea electrivității și acum, înseamnă folosirea plenară a computerului, a telefonului mobil a oricărui echipament cu care să stocăm informații, să accesăm informații, să fundamentăm decizii, să alocăm resurse, să trăim mult mai bine, într-un cuvânt altfel spus pentru a concluziona.

(08 decembrie 2023)

Prizele din camera de hotel

Dacă acum 20 de ani eram extrem de încântați că în afara prizei pentru televizor și frigider, dispuneam de o priză pentru ceva anume, dar nu-mi mai amintesc pentru ce, acum, hotelurile care nu au nenumărate prize în cameră, au o mare problemă pentru că doi adulți au nevoie de prize pentru:
-  încărcarea telefonului mobil,
- funcționarea laptopului,
- utilizarea tabletei,
- încărcarea ceasului de mână.

Cei ce nu au realizat instalații electrice care să suporte pe lângă prizele de frigider, televizor, veioze și prize pentru alimentarea și încărcarea device-urilor clienților, fac tot felul de improvizații nefericite, dintre care utilizarea de prelungitoare cu mai multe capete de alimentare, ar fi una dintre ele. Dacă nici această soluție nu este utilizată, este clar că minusurile ce atrag depunctarea calității hotelului se înmulțesc.

Este satisfăcătoare o cameră care are în dreptul  noptierelor câte trei prize, lângă birou  alte două prize, toate la dispoziția clientului, pe lângă prizele strict necesare ale televizorului, frigiderului și veiozelor. Eu dau note la cameră și în funcție de numărul prizelor. O cameră unde numărul prizelor destinate clientului este zero, nu va primi de la mine decât nota 4(patru) indiferent de condițiile pe care mi le oferă, căci nu am unde să-mi încarc laptopul, telefonul și nici ceasul, disconfortul meu fiind maxim.


(03 iunie 2023)

Casa Lucreția din VAMA, destinație de nota 10

Doamna Lucreția, cea care deține pensiunea care-i poartă numele, știe meserie și deține arta de a-l face pe cel care calcă ptagul pensiunii sale să se simtă excelent.
Doamna Lucreția știe să vorbească cu musafirii ei.
Doamna Lucreția respectă pe cei care vin la pensiune.
Doamna Lucreția are exigența calității serviciilor.
Doamna Lucreția și-a selectat  personalul.

Doamna Lucreția știe să vorbească cu personalul care lucrează la pensiune.
Doamna Lucreția are o pensiune foarte curată.
Doamna Lucreția asigură ospitalitatea la cele mai înalte standarde.
Lenjeria este albă și curată.
În baie sunt prosoape albe.
Parchetul din cameră este acoperit din loc în loc cu carpete în culori ale ținutului Bucovinei.
Pensiunea este într-o clădire gândită să asigure confort, prin camere mari, cu izolare fonică bună, cu spații generoase, cu un mobilier de calitate și cu elemente de decor remarcabile.
Doamna Lucreția pune întrebări astfel încât să-l cunoască pe musafirul de la pensiune și să întreprindă tot ce este necesar încât să răspundă exigențelor lui. Din răspunsurile date de musafir, gazda știe ce să-i ofere acestuia încât el să fie mulțumit.
M-a mirat viteza cu care se mișcă personalul de la bucătărie. Am fost plăcut surprins să văd că acolo grătar înseamnă grătar nu plită, că dacă am solicitat ceva, acel ceva s-a regăsit exact așa cum am dorit și în farfurie.

Casa Lucreția a avut musafiri de vază, actori, pictori, dar și alte categorii. În sufragerie se află o fotografie cu autograf a maestrului Radu BELIGAN. Pe pereți se află opere de artă ale unor ariști care au călcat pragul acestei pensiuni. Fiecare tablou sau fiecare tapițerie are o poveste emoționantă pe care doamna Lucreția o spune cu o naturalețe ieșită din comun.

Casa Lucreția este pensiunea unde voi reveni cu siguranță ori de câte ori voi merge în Țara de Sus.

Pensiunea este amplasată într-o zonă liniștită, peisajele sunt superbe și este o construcție făcută așa cum trebuie. Terasa exterioară permite o cafea sau o cină la aer curat. Orientarea construcției este spre lumină și spre soare. Este aer curat, verdeață și calmul peisajului bucovinean. Am văzut acolo un cireș care mai avea încă multe cireșe amare, lucru foarte rar în ziua de azi, dovadă că lumea are alte preocupări în zonă.

(17 iulie 2022)

Pe litoral mi-a rămas inima...

Era un cântec în tinerețea mea, care începea cu versul Pe litoral mi-a rămas inima...
Acum, după peste 50 de ani, litoralul arată altfel și anume:
- e mai murdar, 
- e mult mai scump,
- are stratificări,
- deține cluburi zgomotoase,
- are aspect de bazar împuțit.
Doar am mai trecut pe litoral după 1992 când am avut un concediu de coșmar la Neptun unde nu se dormea până la 5 de dimineață, căci se cânta și ceva cu Izaura și ceva cu carpeta Răpirea din Serai. Să nu mai amintesc de harababura de pe plajă, unde existau tot felul de întâmplări halucinante. Deci, una peste alta, Pe litoral nu mi-a rămas inima și punct, pentru că:
- am avut o toxiinfecție alimentară de la o friptură,
- am primit o cameră cu lenjerie ruptă care nu a fost schimbată,
- nu am avut apă la toaleta din baie,
- dușul nu avea scurgere și apa trebuia împinsă cu o mătură.
Nici nu mă miră că acum litoralul este pustiu. Parcarea a fost picătura care a făcut ca paharul să se reverse, dar aberațiile sunt impardonabile și distanța București-Constanța nu diferă prea mult cu distanța București-Varna și prin comparație, numai cine este masochist merge la Mamaia să vâslească apa de la dus spre orificiul de scurgere.

(16 iulie 2022)

Comuniștii și confortul prin utilități

În comunism totul trebuia să fie la comun. Pământul era la comun, uzinele erau ale poporului, locuințele aveau elemente comune, apartamentele erau în blocuri. Cine avea vilă, musai era căclcat de organe pe legea 18. La bloc dacă unuia îi era bine, la toți le era bine. La bloc oamenii se supraveghiau reciproc.

La bloc dacă nu se dădea căldură, toți locatarii sufereau de frig. La bloc dacă nu erau gaze, toți locatarii nu aveau pe ce găti mâncare. La bloc dacă se întrerupea curentul, toți locatarii stăteau în frig.

Fiecare om găsise soluție. Pentru căldură, oamenii foloseau calorifere electrice, radiatoare, dar și sobe pe motorină, toate la bloc. Eu le-am văzut pe toate în acțiune. Având ARO 244D, deci pe motorină, am furnizat motorină unei familii cu copii mici care aveau sobă ce folosea acest combustibil. Eu aveam în fiecare cameră calorifere electrice, care mă uscau la plata curentului, căci un calorifer consuma imens, iar trei calorifere și mai imens. Se mai foloseau și improvizații cu încălzire de la grețeaua de gaze, dar fiind riscante, lumea le evita. Chestia de a da foc la aragaz și de a lăsa ușile deschise pentru a se face clad era destul de ineficientă.

Despre căldură se spun multe, inclusiv mesajul lui Ceaușescu că nu are nevoie de plângăcioși, deci oamenii trebuie să se acomodeze și să mai pună o haină pe ei.

Lumina se întrerupea și unele din aparatele electrice se defectau din cauza șocurilor de la curent. Soluția găsită de oameni era aceea de a folosi lumânări, dar și lămăi cu petrol petrolul lampant fiind o problemă căci dispăruseră magazinele și pompele care-l livrau populației. Erau localități în țară unde întreruperile de curent erau la ordinea zilei. Și în București cei ce locuiau ultracentral pătimeau cu problema gazelor, peste care venea problema curentului. În cartierul Berceni, cartier muncitoresc fiind și probabil legat de IMGB întreruperile de curent au fost sporadice și rare, nici gazele n-au lipsit. Cu termoficarea era însă o problemă. Și totul se datora concepției de la Scornicești că atunci când omul are o găină nu o mănâncă, ci merge cu ea la târg să facă bani și să-i aibă la chimir. În mentalitatea lui Ceaușescu noi trebuia să devenim o bancă internațională, să-i credităm pe alții, în condițiile în care toți în jurul nostru aveau datorii imense la FMI dar și la alte bănci. Noi muream de fericire căci plătiserăm datoria externă. Eram puri dar nefericiți datorită lipsurilor.

(10 septembrie 2017)

CSIE'50 - Căminele studențești de dinainte de '89

Despre căminele studențelti ale Ciberneticii circulă un folclor interesant, dar trebuie spus adevărul. Până la cutremurul din '77, căminele studențești ale Ciberneticii, asemeni tuturor căminelor studențești se bucurat de atenția guvernului asigurându-se:

- cheltuieli pentru curățenie;

- salarii pentru femeile de serviciu, două pe etaj;

- materiale pentru curățenie;

- administrarea completă;

- un standard de igienă foarte ridicat;

- paza care să excludă intrarea străinilor;

- reguli stricte de coabitare și studiu;

- schimbarea lenjeriei la săptămână;

- spălatul periodic al rufelor undeva;

- utilitățile la standarde ridicate.

După 1977 a fost introdus conceptul de autogestiune care presupunea ca studenții să asigure:

- curățenia camerelor;

- materialele pentru curățenie;

- mici reparații de mobilier;

- mare parte a disciplinei;

- administrare comună la mai multe cămine;

- controlul intrării persoanelor străine.

Scăderea severă a calității vieții de student căminist a creat un context nefavorabil desfășurării activităților de învățare și de relaxare, întrucât capacitatea de a menține o curățenie la standarde ridicate erau neomogene de la cameră la cameră, funcție de educația studenților care locuiau acolo și de timpul de care aceștia dispuneau pentru activități gospodărești.

Am vizitat de mai multe ori căminele în care cu ani în urmă am stat și eu și am observat că:

- lipsea lustruirea parchetului;

- pereții camerelor erau scorojiți;

- pardoselile erau prea uzate;

- ferestrele erau cu praf pe ele;

- becurile erau cu putere mică;

- apăruseră reșourile;

- frigul era prezent;

- întunericul pusese stăpânire;

- era o anumită tristețe și sărăcie;

- începuse comerțul cu orice;

- fumatul nu mai era restrictiv;

- nici liniștea nu mai era respectată;

- dispăruse preluarea rufelor pentru spălat;

- nivelul de inegalitate crescuse foarte mult.

Era clar o degradare a nivelului de trai și totul era acoperit sub masca dorinței de a crea omul nou, omul societății comuniste, care învață să fie și specialist, dar și foarte bun gospodar care dă cu mătura și spală dușumele. Oricum, economiile realizate au fost cred nesemnificative, în raport cu scăderea dramatică a confortului studenților, puși să muncească 6 zile din săptămână cel puțin 6 ore la cursuri și seminarii, plus durata de transport de la căminele din Complexul Agronomie, cu tramvaiul 3 sau cu niște mașini supraagrlomerate la orele de vârf în care poporul muncitor mergea la lucru. Explicația există, întrucât cel mai iubit fiu trăise în copilăria sa într-o sărăcie teribilă și nu avea cum să conceapă că altcineva are o altă modalitate de a trăi, pe care acesta o considera viață burgheză, de lux, cu care comunismul nu avea cum să fie de acord. Multe alte ciudățenii ale așa-zisei epoci de aur au explicația în condițiile de la țară unde titanul din Carpați, devenit odiosul, și-a petrecut copilăria și unde cârnații se înmulțeau preponderent cu mămăligă, iar banii de pe găina vândută, se puneau la chimir.

(25 mai 2017)

Comunismul cutiilor de chibrituri

Ideile unor arhitecți mediocrii s-au concretizat în soluții bazate pe restricții impuse de conducerea de partid și de stat. Trebuiau construite multe, foarte multe, graznic de multe apartamente, 500.000 dar într-un cincinal se ajungea și al 1.000.000 de apartamente. Au apărut și apartamente confort 2 dar și confort 3, cu baiua desenată pe ușă. Și azi se văd acele construcții oribile, cu camere mici, întunecoase și reci, cu balcoane de tot rîsul, fără utilitate, fără spații de depozitare și cu scări comune pe centru, înghesuite, dar mai ales în beznă când se întrerupea curentul electric.

Un apartament avea camere de 18 mp, de 12 mp, de 11 mp, de 9 mp, o bucătărie de 6-7 mp, o baie de 4 mp și holuri de 9-12 mp, lonfort 1. Pentru confort 2 suprafețele scădeau cu 20-30%.

Poporul era bucuros că primea aceste apartamente prin întreprinderi și se plătea chirie la ICRAL: Soluțiile erau modeste pentru că dacă cineva ar fi făcut niște calcule elementare, doar creșterea cheltuielilor cu 20% ar fi dus la creșterea gradului de confort cu 40%. Numai că clasa muncitoare care merge în paradis, trebuie pe pământ să se chinuie pentru a simți plăcerea veșnică a paradisului. Credeam că dezvoltatorii de azi au învățat ceva din lecțiile stupide ale comunismului, dar ceea ce se construiește pentru vânzare la bobor, sunt tot apartamente cu soluții proaste, chiar mai proaste decât știam eu, iar în zona rezistenței sunt catastrofale. Mi-am propus trasee pe care să nu le urmez niciodată în București că dacă m-ar prinde cutremur de 7 grade pe Rchter pe acolo sunt sigur că din blocurile post-revoluționare nu va rămâne cărămidă pe cărămidă, de cât de prost sunt construite și cu ce betoane de proastă calitate este făcută structura lor de rezistență.

Deci, să conchid: comunismul a adus cutiile de chibrituri să satisfacă niște nevoi, ca soluție rea, deși existau soluții mult mai inteligente în aceiași bani. Numai că puhoiul de politruci fără creier din partid, care își luau angajament că vor face și vor drege, când se vedeau la munca efectivă, dădeau din colș în colți și improvizau ca să scoată cămașa în vreun fel fașă de conducerea superioară de partid și de stat. Și în Germania și în Cehoslovacia, dar și până în Bulgaria a fost comunism, dar nu așa de talibanizat ca la noi, în care cuvântul de ordine era cantitatea cu orice preț, dar cantitatea ca număr în sine, fără alți indicatori precum suprafața medie a camerei.
Comunismul cutiilor de chibrituri este realitatea care ne va bântui de acum încolo încă o sută de ani. cartierele dormitor sunt imaginile caricaturale ale unei mediocrități revoltătoare, instalate la masa cu cașcaval, unde a promite și a realiza, însemna condiția de a rămâne în continuare acolo pe poziții. Nimeni nu trebuie să se facă mai frumos, dacă nu este. Nu există nicio scuză la arhitectura de doi bani de pe Victoria Socialismului, cu acele arabescuri aiurea, cu fântânile acelea nasoale. Comunismul a fost rău prin oamenii lui de la butoane, nu prin executanții-furnicuțe, care erau masa tăcută și umilă, bună doar de muncă și de făcut copii la o adică, pentru a merge în concedii la munte și la mare cu bilete date prin sindicat. Tot ce s-a întâmplat trebuie privit ca soluții rele date de oameni care nu au fost în stare să ofere soluții bune, pentru că nu erau în stare, nu pentru că le era frică sau că cineva le stătea cu pistolul la tâmplă, având degetul pe trăgaci. Era doar problema bunăstării și confortului propriu, care se obținea acceptând orice, inclusiv prostituarea în plan profesional.

(19 mai 2017)