Plăcerea de a constata este cel mai stupid lucru

Avem plăcerea de a constata tot felul ne nereguli. Constatăm că nu se fac autostrăzi. Constatăm că sar șuruburile din podul de la Brăila. Constatăm că stațiile GPL sunt prost amplasate. Constatăm, constatăm și iar constatăm. este cel mai ușor lucru să constați. Greu este să ai o idee. Și mai greu este să implementezi ideea și și mai greu este să faci un lucru bun sau chiar foarte bun, pe care să-l aprecieze lumea.

Văd acum că toată lumea este deșteaptă, că toți știu cum trebuia făcut. Numai că atunci când se luau deciziile, toată lumea era ca struțul cu capul în nisip. 

Eu am o regulă. Nu dau voie nimănui să-și dea cu părerea despre munca pe care eu am făcut-o decât numai dacă cel care vrea să-și dea cu părerea vine și-mi arată că și el a făcut ceva similar cu ceea ce vrea să analizeze. dacă ceea ce el a făcut îmi demonstrază că este mai bun, iar eu ceea ce am făcut este mai prost, voi accepta această realitate și voi recunoaște în fața tuturor că în fața mea eu am pe unul mai bun ca mine. Nu voi accepta niciodată ca orice troglodit să vină și să mă arate cu degetul că ceea ce eu am făcut nu este bine, dacă el nu-mi arată că a făcut ceva similar și nu vine cu soluția care este mai bună decât ceea ce eu am făcut. Să ne uităm la jurnaliștii care-i critică pe toți și le bagă pumnul în gură la invitați, dacă au o părere diferită decât prostia comandată pe care ei o vehiculează. Ei nu au realizat nimic și-și arogă dreptul chiar dacă sunt agramați, să analizeze munca altora, căci ei se consideră deasupra tuturor. În realitate sunt doar niște mercenari, care pentru doi arginți și-ar vinde-o și pe mămicuța lor.



(01 septembrie 2023)

Critica de operă

Nu oricine este în stare să scrie articole despre spectacolele de operă. Am văzut la un teatru de operă niște locuri ocupate de critici care aveau în față partiturile. Ei urmăreau să vadă cum cântă soliștii, dacă respectă partitura. Numai cine știe să citească o partitură va face o cronică bună, căci numai respectivul va cunoaște când solistul a luat-o pe arătură și nu a fost în stare să cânte o anumită notă. Sunt cunoscute situații în care au fost ruinate cariere datorită erorilor de abordare a unor note dificile, pentru care spectatorii plătiseră bilet. La noi aproape că nici nu există critici de spectacole de operă, mă refer la critici autentici, cu greutate, inși care să dea verdicte. Am citit ceva și mi-am dat seama că sunt mai ageamii decât mine, căci întâmplător văzusem spectacolul și dacă eu nu am recunoscut arii celebre și mă refer la opera Faust, nu știu ce a auzit criticul, din moment ce în ziar el a scris la superlativ despre soprană și despre bas.

Acum, mai nou, criticii de operă s-au mutat în televiziuni și prefațează spectacole mari înregistrate cândva sau iau interviuri unor soliști mari care cântă sau unora care au cântat cândva și apoi exemplifică cu fragmente ceva din performanța respectivilor. Mă întristează vorbăria goală a acelor critici, șabloanele și stereotipurile folosite, devenite deja plictisitoare.

Circulă pe Internet o înregistrare a unui spectacol de operă de la ONB, iar o femeie face o prezentare jalnică, enervându-mă nespus de mult, căci nu pune accent pe ceea ce trebuie, ci pe chestii de bucătărie regizorală, care nu interesează pe nimeni. Soluția aleasă e penibilă.

(05 iunie 2023)

Critica șefului și criticarea șefului

Pe vremuri era un decalog al șefului și acest decalog arăta cât de privilegiată este poziția șefului în comparație cu poziția supușilor lui numiți și pluime în limbaj popular.
Șeful are voie să critice, căci de aceea este el șef și printre multele lui privilegii este și acela de a critica, adică de a spune cu voce tare orice despre pluime, spunând că nu o face cu răutate, ci cu blândețea unui părinte față de copiii lui șturlubatici. 

Pe vremuri am avut și eu un șef tembel, care făcea numai glume nesărate, dar pe care exact când nu se aștepta i le-am întors de se mira și el că i se întâmplă asemenea grozăvii. I-am transmis că eu nici nu uit și nici nu iert, iar dacă va mai primi și alte surprize, să știe că tot timpul vor mai veni și altele căci niciodată nu voi considera că m-am achitat de datorie.

Ceea ce trebuie să spun este că acela care se încumetă să-și critice șeful, va avea nu surprize, nu revelații, ci consecințe dintre cele mai dure, căci șeful, deși spune că nu este ranchiunos, că primește cu zâmbetul pe buze critica, nu numai că nu o primește, dar caută ca pe toate căile s-o reprime.

Am cunoscut un șef care a fost criticat de unul din pluime. Șeful nu a reacționat. A pus pe unul dintre sclavii lui să-l lovească nimicitor, drept în moalele capului pe făptaș, adică pe cel ce și-a criticat șeful. Rezultatul a fost devastator pentru critic, iar șeful a scăpat basma curată, căci nu el a fost cel care a plătit, adică s-a răzbunat pe critic, ci un sclav a făcut-o fără să clipească, așteptând o anume răsplată de la șef. Sclavul trebuia să știe că șeful nu are niciodată vreo obligație față de vreunul dintre supușii lui, deci șeful a și uitat că sclavul și-a îndeplinit misiunea, căci pentru șef, sclavul nu era decât un pârț tras în miezul zilei pentru a puncta că nu trece cu vederea pe cel ce ridică ochii din pământ și prinde curaj pentru a glăsui și nu laude, imne, ci critici argumentate, tunătoare, cu efect pe lungă durată.

(05 iunie 2023)

Critica de film

Acum când televiziunile au canale specializate pentru filme, nu critica de film mai prezintă interes, ci o descriere a filmului, a actorilor care joacă în film și a succesului filmului în lumea cinematografiei dar și în lumea financiară, căci una este să-ți pierzi timpul la un film chinuit care nu și-a scos investiția și cu totul altfel stau lucrurile cu un film care te ține cu sufletul la gură pentru cât de bine este construită acțiunea și cât de bine joacă actorii.

În vremurile comuniste, critica de film juca un rol fantastic de puternic în educarea maselor. Îmi aduc aminte de un articol de critică, absolut nefavorabilă în cotodoanul partidului comunist, Scânteia a bătrână, cum i se zicea, în care filmul Și caii se împușcă, nu-i așa? în care jucau Jane FONDA și Michael SARRAZIN, dar care film nu avea mesaj, așa cum cerea educația comunistă a maselor, căci acolo nu era deloc vorba despre niște țărani care participau la întrecerea socialistă, ci era vorba de un concurs de dans, iar sfârșitul nu a fost deloc plin de optimism, exact cum cerea arta cu mesaj, educativă, care să te facă să te scoli numai un zâmbet a doua zi pentru a merge la muncă și a-ți face norma pentru propășirea scumpei patrii, ori filmul avea un final tragic, care nu avea nicio legătură cu educația comunistă.

De aceea, cronica l-a făcut praf și trebuie să ne și imaginăm chinurile groaznice prin care a trecut regizorul Sydney POLLACK atunci când a dat căutare pe GOOGLE și a găsit articolul. Cred că s-a zvârcolit bietul de el, iar Jane FONDA și Michael SARRAZIN au rămas muți și și-au dat palme căci nu au pus umărul la educarea comunistă a tinerilor de pe plaiurile mioritice.

Femeia care a scris acel articol era o slugă a partidului și chiar dacă articolul ei era mult prea mare, nu cred că bucata de hârtie a fost folosită altcumva decât agățată într-un cui de la o latrină dintr-o gară de provincie unde muștele bâzâiau nestingherite, fără să fie deranjate de mirosurile împuțite.

(05 iunie 2023)

Critica de teatru

Pe vremuri, când prea era presă și ziarele erau citite, existau critici de teatru, știuți de frică atât de dramaturgi, cât și de actori. Ei erau invitați la premiere sau veneau inopinat. Unii critici de teatru erau profesioniști. Citiseră textul piesei care se monta. Citiseră despre montări ale piesei făcute în alte teatre și chiar văzuseră înregistrări cu spectacole realizate anterior. Dacă era montată o piesă pentru care exista și un film, din profesionalism, criticii respectivi văzuseră și filmul.

Criticul de teatru care scria pentru un ziar, era obligat ca în puține rânduri să lămurească lucrurile și să-l determine pe cititorul ziarului să meargă la teatru pentru a vedea spectacolul sau din contră, să rămână acasă, căci spectacolul nu merită să fie văzut. 

În vremurile comuniste, critica de teatru avea mesaj. Dacă era ordin ca un anumit spectacol să fie demolat, criticul punea umărul, demola montarea și găsea el câteva argumente cu care să-l îmbrobodească pe cititorul ziarului, ca acesta să accepte că nu merită să meargă la spectacolul care între timp a și fost scos din repertoriul teatrului. Să ne amintim de spectacolul cu piesa Revizorul în montarea lui Liviu CIULEI de la Teatrul BULANDRA.

Eu nu am avut niciodată în criticii de teatru dâmbovițeni pentru că erau doar culturnici, care nu se remarcaseră prin lucrări publicate în edituri mari și care-și târau zilele pentru un dumicat de pâine prin redacțiile unor ziare și ar fi scris despre orice, doar să fie și ei luați în considerare cât de cât. Ei erau predictibili, căci citeam pe sărite ceea ce scriau și știam deja totul că mergeam cu gândul cu câteva rânduri înaintea lor, ei înșiși fiind repetitivi din lipsa lecturilor profunde și a superficialității ca indivizi.

(05 iunie 2023)

Critica neconstructivă

Am văzut multe persoane cu plăcerea de a critica. La ei totul:
- pute,
- este greșit,
- e inutil,
- trebuie eliminat,
- nu merită atenție,
- are altă soluție.
Indiferent care este subiectul în discuție, deși respectivii critici nu au calificarea necesară, sunt în stare să vorbească cel puțin 30 de minute și să anuleze tot ceea ce este în discuție, folosind argumente interesante, general valabile sau întrebări la care ei așteaptă răspunsuri. Este ca în zicerea aceea populară că dacă un nebun aruncă un pietroi în lac, trebuie o mie de savanți să-l scoată de acolo.

Mie nu-mi trebuie decât un minut pentru a-l identifica pe cel care face critică neconstructivă. De regulă, înainte de a începe discuțiile eu am următorul discurs:

- Sunt de acord cu tot ceea ce spuneți, dar cu o condiție. La o soluție pe care o criticați și aveți argumente că nu este bună, veniți cu o soluție mai bună, argumentând tot atât de viguros că soluția propusă este mai bună. Dacă nu faceți acest lucru, nu mă interesează critica voastră, căci noi oricum va trebui să folosim acea soluție, așa cum este ea, iar cei ce nu sunt în stare să dea o soluție mai bună, să tacă!

Spun aceste lucruri, căci am întâlnit indivizi plini de ei care au zis că dețin soluții de 1.000 de ori mai bune decât soluția în discuție, dar în final, când au fost puși să facă ei rezolvare în paralel cu soluția lor cea genială, s-a dovedit că nu au fost în stare de nimic și s-au făcut de râs.

(05 iunie 2023)

1.000 de oameni care m-au dezamăgit: Radu SOVIANI

Radu SOVIANI vorbește mult și foarte repede când acordă interviuri la televiziuni.
Radu SOVIANI dă senzația că deține adevărurile absolute în ceea ce privește finanțele.
Radu SOVIANI face descrieri sumbre asupra crizelor economice ce vor să vină.
Radu SOVIANI critică deciziile guvernelor, oricare ar fi acestea.

Radu SOVIANI face descrieri și spune ceea ce se vede cu ochiul liber,

Radu SOVIANI este analist financiar, dar nu i-am citit CV-ul să văd experiența sa pe la guvern.

Radu SOVIANI teoretizează și parcă vorbește din cărți de parcă nu ar avea deloc experiență.
Radu SOVIANI mă dezamăgește că stă pe margine. Dacă e așa de bun, de ce nu se implică în procesul decizional și de execuție, nu voi înțelege niciodată.
Radu SOVIANI mă dezamăgește pentru tonalitatea pe care o abordează atunci când arată marile greșeli pe care le face guvernul, fără a veni su soluția. Eu nu am acceptat niciodată ca o persoană să-mi critice soluția pe care o propun, fără a veni cu o soluție, care în plus, să fie mai bună decât ceea ce am propus eu, dar nu oricum, ci demonstrând și garantând că așa stau lucrurile cum zice el.

Radu SOVIANI este prea prăpăstios în ceea ce privește prognozele sale, iar lumea așteaptă de la el o lumină de speranță, iar acesată abordare mă dezamăgește profund.

(11 iulie 2022) 

Accept critica, dar cu o singură condiție

A critica este lucrul cel mai simplu din lume. Cei care critică se numesc critici.

Există critici literari.

Există critici de teatru.

Există critici de artă.

Există critici de orice.

Mi-au plăcut versurile:

Critici voi, cu flori deșarte, 

Care roade n-ați adus – 

E ușor a scrie versuri 

Când nimic nu ai de spus.

Întotdeauna am acceptat criticile, dar venite din partea celor care îndeplineau următoarele condiții:

• aveau realizări în zona pe care doreau să o critice;
• făceau dovada că stăpânesc domeniul;
• veneau cu un ceva similar cu cel ce făcea obiectul criticii.

În caz contrar, pa și la gară! În realitate există următoarele tipuri de critici:

• care au realizări, știu despre ce vorbesc și vin și cu argumente;
• știu despre ce vorbesc, desființează și au soluție;
• vin de pe stradă, dau cu piatra și fug;
• nu știu despre ce vorbesc dar folosesc abundent pe NU;
• spe pricep la toate dar nu au nicio realizare;
• au opinii vagi, dar știu să țintească în moalele capului.

Am întâlnit astfel de critici și cei care au dat-o-n bară cu mine au plătit urât de tot pentru că nu am acceptat să ridice piatra și să dea cu ea spre mine cei pe care viața dar și știința  i-a dovedit:

• ratați;
• tâmpiți;
• palavragii;
• ofticoși;
• refuzați;
• subțiri;
• banali;
• negativiști.

Era un tip pus pe fapte mari, drept care mi-a băgat pe sub ușa cabinetului un plic în care era dovedit un plagiat. lașul, în loc să se implice, dorea să scoată cărbunii cu mâna mea, pentru că plagiatorul era unul dintre consilierii unui prezident. Numai că a face acel gest însemna anularea muncii mele de câteva zeci de ani, căci eu nu mai eram X, ci cel care l-a dat în gâtpe Y. Lucrarea era de informatică, de OOA, însă eu aveam ceva luxcrări de OOP și însemna să mă fac de râs, mai întâi față de mine însumi. Ador criticii care dacă primesc o lucrare te fac praf, pentru că lucrarea ta nu este identică cu lucrarea construită în mintea lor, lucrare pe care ei ar fi scris-o dacă. Acum văd că și în politică sunt astfel de critici care nu vin niciodată cu nimic, dar critică tot ce aduc ceilalți ca proiecte. este sublim, de-a dreptul grotesc și încărcat de un penibil inefabil să nu zic infantil. Accept critica, dar cu o singură condiție și anume, să nu vină din partea unui nea Gică  de profesie contra.

(05 septembrie 2016)

Suntem un neam păcătos

Înainte de meciul cu Franța pe Youtube și pe toate televiziunile au circulat niște filmulețe și niște poze dar și un clip al lui Robbie Williams care ridiculizau echipa de fotbal. Ei nu sunt perfecți. Ei s-au calificat greu. Tata Puiu este un personaj pitoresc. Dacă eram niște oameni de bun simț trebuia:

• să-i încurajem;
• să-i apreciem;
• să avem încredere în ei;
• să le urăm succes.

Ori, tot ce s-a făcut arăta exact stilul nostru de a ne trage unii pe alții la fund, căci de aceea nu avem niciun premiu Nobel în ceva, căci acum nici gimnastică nu mai avem. Știm să ne batem joc de orice tocmai că nu acceptă ca cineva să aibă un succes cât de mic. Nu ne place să ne mândrim cu nimic. Suntem un neam păcătos. Nu așa se pleacă la luptă. Se pleacă cu fruntea sus și tot poporul este alături de cei ce pleacă în luptă.

Și iată că ăe 10 iunie 2016 pe Stade de France echipa a făcut o figură frumoasă și merită toată încrederea noastră pentru ce va urma. Nimeni nu este perfect.
Dacă am fi un pic mai altfel și ne-am debarasa de chestia cu moartea caprei vecinului, ne-ar merge mult mai bine.

(11 iunie 2016)