Pensionarii nu sunt asistații sociali ai numănui, nene!

Cei ce au gândit sistemul de pensii au fost niște indivizi cu creierul la ei și au făcut calcule ca totul să funcționeze bine, corect și mai ales, eficient pentru toată lumea.
Au fost luați în calcul factori precum:
- speranța de viață de după 65 de ani,
- rata de pensionare,
- cerințele decente ale unui pensionar,
- nivelul de suportabilitate al economiei naționale,
- volumul fondului de pensii,
- modul de utilizare a fondului de pensii,
- investițiile fondului de pensii pentru a face pui.
Dacă lumea ar gândi mai atent, ar vedea că fondul de pensii este îndestulător pentru a-și atinge obiectivele pentru care a fost creat și afirmația că 4,6 milioane de muncitori hrănesc 5 milioane de pensionari este cu mult mai puțin idioată decât cei ce-o emit și mai ales o susțin. Fondul de pensii a fost gândit să se auto-susțină, iar dacă nu o face, se datorează abuzurilor pe care statul ineficient le exercită asupra acestui fond și politicilor falimentare din economia muribundă în care statul risipește banii siguri din fondul de pensii pentru a se auto-salva, după care derulează tot felul de credite pentru a acoperi găurile din acel fond.
Așa cum a fost gândit fondul de pensii încă de la început, a avut la bază ipoteze decente și dacă acestea erau respectat nu s-ar fi ajuns la sincopele de azi, căci pensie înseamnă 100% contributivitate, iar artificiile cu pensii fără contributivitate au fost generate în ideea de a nu se mări fondul salariilor brute, căci includerea contributivității la militari, la magistrați, ar fi fost costisitoare pentru statul șmecher și ocolind cerințele fondului de pensii, statul și-a furat singur căciula în trecut pentru scadența din viitor.

Cred că un matematician ancorat bine în problemele de statistică socială, dacă ar veni și ar vorbi pe înțelesul vulgului, s-ar lămuri toți că pensionarii nu sunt asistați sociali și că statul se împrumută pentru a acoperi găurile din fondul de pensii, căci acest fond a fost devalizat de stat prin tot felul de digresiuni anti-economice, după care niște fraieri vor să-i îmbrobodească pe cetățeni că pensionarii sunt asistați sociali. Speranța de viață redusă din România face ca un individ care a muncit 40 de ani să nu ajungă să mânânce din pensie nici 15 ani, restul fiind dus la un coș comun din care se înfruptă pe principiul solidarității sociale toți cei care rămân în viață. 



(24 decembrie 2024)

Pensionarii și tinerii

Nu vreau să creadă careva că am ceva cu tinerii. Ei sunt așa cum generația maturilor i-a format, i-a educat, i-a școlit și le-a impus reguli. Ar fi excentric dacă aă arăta cu degetul spre generația tânără, căci ea este inocentă, doar prin faptul că este un produs. 
Și eu am fost tânăr ca ei și ar trebui să recunosc că am avut apucături deloc bune față de bătrânii pe care i-am întâlnit, pentru maturii de pe vremea când eram eu tânăr, au avut comportamente deloc măgulitoare pentru ei ca maturi, care se considerau persoane îndreptățite să dea lecții, față de bătrâni.
Maturii de pe vremea tinereții mele erau autorii unor ziceri precum:
- Moartea te caută pe acasă și tu stai și te plimbi cu autobuzul.
- Stai acasă și așteaptă moarte, nu cere să stai pe scaun în autobuz.
- Dă-i dracului de pensionari, că doar consumă, ce le mai trebuie doctorii?

S-a vorbit mult despre conflictul dintre generații. Când un președinte iresponsabil i-a făcut pe pensionari asistați sociali, pentru a primi voturile tinerilor, o fi crezut că el este bântuit de tinerețea veșnică. S-a văzut că ciclurile se derulează și tinerii ajung maturi, maturii ajung bătrâni. Nimeni nu învață nimic în tot ce se întâmplă. Pe mine de pe poziția de pensionar mă amuză când văd răutatea și ura bătrânilor față de tineri, când văd disprețul maturilor față de bătrâni, pentru că lipsa de respect și lipsa de bună creștere sunt boli fără tratament vreodată și societatea românească niciodată nu se va îndrepta spre direcția bună, în care bătrânii să-i respecte pe tineri, în care maturii să contribuie la educația tinerilor și societatea ei să trăiască în armonie.


(07 aprilie 2023)

Pensionarii și statul

Despre stat se zice că este cel mai prost manager. Nu contrazic acest postulat. Cei care intră în contact cu satul sunt pensionarii, care constată că statul este:

- discreționar;

- corupt;

- anchilozat;

- birocratic;

- risipitor;

- intolerant;

- inuman;

- rău;

- distructiv;

- impredictibil;

- disprețuitor;

- ineficient;

- ambiguu;

- dezastruos.

Statul înseamnă multe, dintre care și sistemul de pensii care include pe lângă tot felul de organisme și legislația, făcută în așa fel încât să aducă pe cetățenii care devin pensionari la statutul de sclavi ai mileniului al III-lea. Procedând cu de la sine putere, statul face exact ceea ce vrea cu toate resursele, adoptând politici dintre cele mai bizare care duc inevitabil la corupție endemică și ireversibilă, după principiul hoțul strigă hoții. Toate regulile definite și practicate refelctă o mentalitate medievală, prin care cetățeanul activ nu reprezintă decât o unealtă aducătoare de profit, iar pensionarul nu reprezintă nimic în afara unei guri de hrănit și a unui consumator ineficient și în exces de servicii sanitare. De aceea, pensionarii trebuie să-și calibreze din timpul în care sunt persoane active raporturile viitoare cu statul, în ideia de a realiza astfel de acumulări încât să-l facă pe el, pensionarul, să fie cât mai puțin dependent de atitudinea inumană a statului așa-zis democratic, care de fapt este un stat al dictaturii mediocrilor, corupției, ineficienței și risipei. Mai mult, pensionarii trebuie să conștientizeze că nu sunt altceva decât mase de manevre, care acceptă minciunile cele mai aberante legate de creșterea pensiilor și fac ceea ce statul le cere, inclusiv se pun capră. Ei sunt înșelați de politicienii venali, dar au marele defect că uită prea repede și se lasă păcăliți din nou, făcând jocurile celor care doresc să acceadă la cașcaval, hămesiți fiind. Să nu-l uităm pe T.B. să nu-l uităm pe T.S. și nici pe A. V. care de pe scenă vorbeau ei cum că pensia minimă va ajunge de 800 euro, ca și cum aici pe Dâmbovița în doi ani va apare atletul ce va sări în înălțime direct 4,44 m când recordul național la săritura în înălțime este de  2,40 al lui Sorin MATEI înregistrat  la data de 20 iunie 1990. Trebuie spus că raporturile statului cu pensionarii nu se vor schimba niciodată și statutul pensionarului a fost, este și va fi acela de oropsit, jugnit, umilit și blamat doar din vina că trăiește pur și simplu.

(06 noiembrie 2018)

Pensionarii și...

Pensionarii sunt o categorie formată din persoane:

- ușor manipulabile;

- secătuite de puteri;

- aduse la exasperare,

- ignorate de societate;

- cu stare de sănătate precară;

- mințită de toți;

- folosită în toate direcțiile;

- jignite fără jenă.

Merită o analiză pentru a stabili raporturile dintre pensionari și ceilalți cu care ei interacționează. Concluziile sunt nasoale rău de tot.

(05 noiembrie 2018)

Pensionarii și privații

Când un om lucrează la stat, trebuie să se supună rigorilor, adică la 65 de ani își ia bocceluța și PA. La privați lucrurile stau altfel. Omul lucrează toată viața. Pe vremuri se zicea despre actori că mor pe scenă. Era vorba de actorii care jucau în companii private, gen STURDZA-STORIN-MAXIMILIAN, unde se montau anula peste 20 de piese și actorii colindau țara-n lung și-n lat, nu ca acum când pe salarii mici, vegetează, unii nejucând ani în șir, nici măcar figurație.

Și la privați este tot ca la stat. Cei din jur așteaptă momentul pensionării colegilor care au ajuns la 65 de ani pentru:

- a le ocupa funcția;

- a le ocupa biroul;

- a le prelua din lucrări;

- că s-au săturat de ei;

- a fi fericiți și liberi.

Și în mediul privat există:

- invidii;

- răutăți;

- bârfe;

- insatisfacții;

- frustrări;

- dorințe;

- pofte;

- răzbunări.

De aceea, momentul pensionării unui coleg este;

- o bucurie;

- o eliberare;

- o izbăvire;

- o fericire;

- o speranță.

Cel care pleacă se vede în situația ca și la stat, de a fi omul care și-a rupt toate legăturile cu vechiul loc de muncă. Să nu ceradă nimeni că patronul îi așterne covorul presărat cu petale de trandafiri celui care pleacă, mai ales dacă pensionarul a lucrat foarte bine, căci patronul vede o obligație ca toți să-l slujească pe el în cele mai bune condiții. Am văzut zile de pensionare foarte triste în viața celui care pleacă la pensie, chiar dacă acesta dă o masă și se bea șampanie și se taie tortul.
Pensionarii din mediu  privat nu sunt mai deosebiți de cei de la stat. Există riscul la privați ca să nu li se fi plătit dările, drept care pensionarul chițăie să-și rezolve situația. Pensionarul de la privat are drept să se pensioneze cam când vrea el. Mi se pare rezonabil să nu treacă de 70 sau cel mult 75 de ani ca vârstă fără să se pensioneze. la pictori, scriitori și actori e un pic altfel.

(03 noiembrie 2018)

Pensionarii și nerecunoscătorii

Am văzut foarte mulți oameni supercalificați, puternici și cu caractere nobile, care cât timp au fost în activitate:

- au făcut numai bine;

- i-au sprijinit pe tineri;

- au promovat necondiționat valorile;

- au apărat dreptatea celor din jur;

- au acționat responsabil și corect;

- au fost buni și apreciați.

Am crezut că toți colaboratorii lor se vor comporta exact așa cum trebuie dând măsura binelui pe care l-au primit. La pensionarea binefăcătotilor lor, i-am văzut pe mulți dintre cei care au promit o mână de sprijin, că s-au năpustit asupra celor care plecau în pensie și cu gesturi nejustificate, au procedat exact cum nu trebuiau să procedeze. Am văzut cum peste ani, cei care veneau din urmă, le-au aplicat și lor exact același tratament, fără să le convină deloc.

Din punctul meu de vedere, este cea mai mare eroare pe care o face o persoană prin a crede că binele pe care l-a făcut cândva, cuiva, se va întoarce în timp, chiar și numai sub forma unei fărâme. Această gândire echivalează cu crearea de așteptări, care nerealizându-se generează mai dezamăgiri. Am văzut oameni dezamăgiți. Uneori și mie mi se întâmplă să-mi fie relatate niște cazuri când foști colaboratori de-ai mei au niște atitudini ciudate, de neacceptat. Numai că eu mi-am fosrmat o astfel de atitudine căci nu am așteptat niciodată nici recunoștință, nici aprecieri, nimic mulțumiri, nici compasiune, nici atenție, nici daruri, nici felicitări, nici vizite, nici vorbe de consolare, adică nimic. Este lucrul cel mai potrivit pentru a nu avea dezamăgiri sau așteptări deșarte. Oamenii trebuie luați exact așa cum sunt, cu caracterele lor exact pe care le au, cu timpul lor, exact de care dispun și nu cum ar trebui să fie pentru a ne satisface nouă niște exigente egoiste, ca să zic mai pe șleau.

Din punctul meu de vedere nu există nerecunoscători decât în măsura în care noi construim imagini deformate despre cei din jur în raport cu obiectivele noastre și judecâm oamenii după cum se încadrează sau nu în tiparele absurde pe care ni le imaginăm doar pentru că credem că lumea este strâmbă și îngustă, după cum ne-o modelăm noi în micimea noastră.

(03 noiembrie 2018)

Pensionarii și pensionabilii

Pensionabilii sunty cei care mai au cel mult un an sau doi până a ieși la pensie. Ei sunt oamenii care au atitudini dintre cele mai neașteptate crezând că:
- universul va sta în loc dacă ei se pensionează;
- prin plecarea lor instituțiile se vor prăbuși;
- fără aportul lor nu se va mai obține calitate;
- sunt de neînlocuit, tot ceea ce făceau ei fiind perfect;
- iubesc locul de muncă și colegii îi iubesc pe ei.
Nimic mai eronat decât o astfel de atitudine.
Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.
Viața merge înainte, chiar mai bine  și cu ei și fără ei.
Plecarea oricăruia nu se simte câtuși de puțin.
Nimeni nu face ceea ce este de făcut ca să nască  iubirea veșnică.
Așa, că pensionabilii trebuie să-și reconsidere poziția față de tot ce mișcă în jurul lor și trebuie să accepte că:
- ziua pensionării vine și pentru ei obligatoriu;
- prin pensionare toate firele cu locul de muncă se rup;
- trebuie să plece pur și simplu că lumea s-a săturat de ei;
- a sosit momentul când ei pun punct unei situații.
Este de înțeles cum în USA, la pensionare vezi pe cei ce pleacă având în mână o cutiuță de carton cu strictul necesar, ca simbol al plecării definitive de la locul de muncă pe care l-au slujit mai mult sau mai puțin, unde și-au dat ani buni de viață pentru a face munci de rutină și pentru a câștiga salariul să trăiască și ei mai mult sau mai puțin decent.
Pensionabilii trebuie să-și pregătească ziua pensionării, stabilind cu precizie ce vor face ca pensionari. Amânarea acestei analize va avea efecte dezastruase asupra stării lor de spirit, căci ziua pensionării îi va găsi nepregătiți și vor vea un șoc, căci de a doua zi vor fi nimeni pur și simplu.
Pensionabilii sunt cei care vor deveni pensionari în curând și de aceea trebuie să-și pună ordine în viață pentru a face față zilei în care li se va spune că activitatea lor s-a încheiat, fie într-un mod festiv, fie așa, dintr-o dată, du cispreț și cu ură, exact așa cum stă bine unor oameni needucați, lipsiți de suflet, care musai au găsit prilejul în frustrarea lor să plătească polițe imaginare uneori, reale în cele mai multe situații.

Pensionarii și ...

Mi-a venit o idee. Anume, să scriu despre situația pensionarilor din țărișoara noastră, pensionari despre care există o mie de păreri împărțite, idei crețe și atitudini bizare, deșănțate și răutăcioase. Merită un studiu mai atent, pentru că societatea trebuie să înțeleagă că nici HITLER nu a reușit să extermine în lagărele de concentrare instanntaneu 5.000.000 de suflete fără ca istoria să-l judece definitiv altfel decât ca un pe un criminal odios. Oricum, societatea nu are cum să-i lichideze instantaneu pe cei 5.000.000 de pensionari, căci dacă ar avea, ar face-o instantaneu, fluierând, zâmbind, aplaudând și bucurându-se nespus că a scăpat de o mare povară. Numai că în fiecare an ar trebui aceeași societate să repete procesul de excluziune cu aceeași viteză, veselie și frenezie, pentru a se păstra tânără, viguroasă și mai ales fără consumuri nejustificate.

În acest context, existența pensionarilor va fi privită:

- ca un rău necesar, pe care societatea trebuie să-l suporte cu stoicism că nu are încotro;

- din punctul de vedere al unei resurse încă utilă în a face pe puțini bani multe alte activități;

- prn prisma consumurilor de doctorii care stimulează obligatoriu industria farmaceutică;

- la scara serviciilor pe care le oferă preoților, mai ales la înmormântări cu ritm accelerat;

- cu speranța că aceștia lasă în urmă o agoniseală pe care ereții tineri o vânează hămesiți.

Această suită de articole sunt scrise destul de detașat de problemă din mai multe puncte de vedere, mai ales că mă laud că am o oarecare independență față de tot și de toate, prin faptul că am avut cu două grame mai mult creier decât media, încât să prognozez corect cum stau lucrurile și să am condițiile de a mă apăra cât de cât de necazurile probabile care vor apare.

Nu scriu aceste articole nici cu răutate, nici cu invidie, nici cu speranță, ci cu detașare, cu obiectivitate și cu optimismul celui care vede lucrurile exact așa cum sunt ele și nu în roz sau în negru, așa cum le-ar vedea un  îmbuibat, respectiv,  un flămând. Aceste articole merită să fie citite de:

- pensionari, căci ei vor înțelege marasmul pe care îl parcurg;

- tineri, căci este bine să știe ce-i așteaptă;

- maturi, care să-și pregătească terenul și forța de a-și suporta destinul.

Viața este mult prea complicată și timpul lucrează în defavoarea oricăruia dintre noi, căci nu am auzit, chiar în cazul celor care traversează complicate tratamente geriatrice să li se oprească timpul în loc sau să întinerească și mai și, devenind frumoși, sprinteni și drăgălași.

(03 noiembrie 2018)

Nobilii asistați sociali

Postcomunismul a creat acea pătură socială numită nobilimea asistată social, caracterizată prin:

- venituri din propria muncă zero,

- mașini superbe foarte scumpe,

- case ultraconfortabile,

- nemuncă totală,

- primirea de ajutoare sociale,

- refuzul de a face ceva, orice,

- distracții la maximum.

Așa cum în Evul Mediu nobilimea avea ca preocupări pierderea timpului și explatarea iobagilor, nobilimea asistată social are și ea caracteristica pierderii timpului, iar iobagii sunt populații extrem de largi care contribuie și ele cu mici firimituri la crearea PIB-ului din care această nobilime se înfruptă cu candoare, veselie și dispreț faăt de cei care muncesc și le asigură supraviețuirea în lux.

(20 aprilie 2018)

Ce sunt pensionarii de fapt?

Când să ies la pensie am avut colegi care s-au purtat mizerabil. I-aș fi invidiat dacă eu treceam de la 65 la 66 și ei rămâneau tot la 63. Eu făceam 67 și ei tot la 63 rămâneau. Numai că viața nu este așa. Drept care la împlinirea vârstei de pensionare de către respectivii, i-am bombardat și eu cu întrebările lor  nesimțite și vă asigur că nu le-a căzut bine. 

La noi sunt niște carențe tgeribile legate de oamenii bătrâni. Japonezii, măcar știau una și bună. Pe bătrânii lor îi duceau sus în munte, îi părăseau și îi lăsau să moară. La noi, tot timpul guvernanții, nesimțiti în felul lor anunță că:

- numărul pensionarilor a depășit pe cel al angajaților;

- un angajat duce în cârcă 2 sau 3 pensionari;

- în curând nu vor mai fi bani de pensii;

- se cheltuie prea mulți bani pe sănateata pensionarilor;

- pensionarii sunt doar niște asistați sociali;

- pensionarii sunt numai consumatori;

- din cauza pensionarilor tinerii nu promovează;

- prin votul lor, pensionarii țin țara pe loc;

- și pensiile ar trebui să facă obiectul reducerilor;

- vârsta de pensionare ar trebui să urce la 70 de ani.

S-a construit atâta ură în jurul pensionarilor încât mă apucă mila să văd ce se întâmplă în jurul meu. Îi văd pe maturi, dar îi văd pe tineri că au o atitudine extrem de bizară față de bătrâni. Nu este vorba de lipsa de respect, ci de o atitudine care nu dă nicio șansă spre o evoluție normală a societății. Cei care trăiesc marile drame sunt:

- o parte dintre bătrânii care nu s-au gândit la tot ceea ce este cel mai rău și cu probabilitate groaznic de mare să li se întâmple;

- o parte însemnată dintre bătrânii care s-au gândit că în mod natural frecunoștința generațiilor ce-i urmează va veni de la sine;

- o parte însemnată dintre bătrânii care au cedat totul fiilor și fiicelor lor, considerând că bunătatea lor va fi răsplătită cu ă bucată de mămăligă unsă cu untură, cumva;

- o  parte dintre bătrânii care nu s-au gândit nicio clipă că vor fi bătrâni și vor avea diferite nevoi pe care ei înșiși ar trebui să și le asigure din resursele stocate anterior.

În lipsa unui management cât de cât bazat pe niște experiențe negative trăite de alții, sunt create toate premisele unei abordări lipsite de o bază realistă, cu consecințe dintre cele mai dramatice pentru bătrânii pensionari, dintre care amintesc:

- aruncarea într-un azil;

- pierderea locuinței;

- umilirea peste tot;

- crearea de bancuri nepotrivite;

- considerarea lor ca fiind povara totală;

- arătatul cu degetul;

- jigniri în cascadă cu moartea te caută pe acasă și tu...

- atribuirea de epitete oribile spuse în față pe șleau;

- limitarea resurselor din lipsă de respect;

- hoție pe față;

- mințire de la obraz.

Tristețea apare la pensionari atunci când își fac iluzii că viața lor de după pensionare va fi numai laprte și miere,că tinerii lor colegi:

-  își vor smulge părul din cap,

- se vor tăvăli pe jos ca posedații;

- își vor rupe hainele de pe ei,

- vor urla de durere implorând,

pentru a unul care și-a anunțat pensionarea să rămână să continue să lucreze alături de ei, pentru că fără el nu știu să respire, să se bucure de razele soarelui. Este eroarea fatală a unui om care se îndreaptă spre 65 de ani dacă chiar crede toate aceste aberații. În ziua pensionării se rup toate legăturile dintre proaspătul pensionar și foștii lui tovarăși de arme. În momentul doi, i se spun acestuia cele mai grele vorbe, încât respectivul nu-și va mai dori niciodată să revină acolo unde și-a petrecut undeva la peste patru decenii de activitate.

În concluzie, pensionarii sunt și ei tot ființe bipede, trecute de 65 de ani. Ideia este că toți ajung să aibă 65 de ani și dacă lanțul răutăților nu va fi rupt de o generație superioară, tot timpul generațiile troglodite îi vor privi pe pensionari cu ură, cu dispreț și îi vor considera că ei sunt cauza tot răului lumii și că dacă ei n-ar mai fi, ar exista mai mult oxigen pentru a fi respirat pentru a ajunge și ele la pensionare și a fi hulite, aruncate de colo-colo și disprețuite la greu.

Mă laud că viața mi-a dat șansa să fac tot ceea ce mi-am propus la cotele dorite de mine și mi-am creat contextul de a nu depinde de niciunul dintre cei care  ar  încerca să mă umilească cât de cât. Numai proștii îmi zic mie că pensionar fiind, sunt asistat social. Numai proștii au tupeu să-mi zică mie că pensionar fiind, au a se lăuda fără să vină cu fapte verificabile, pentru a mă pune la colț. Fiecare are drumul lui. Pe cei care sunt acum la un 40 de ani, din cer sau din iad am să le râd în nas când cu coada între picioare vor pleca în pensie, pentru că li se va aplica același tratament ce au aplicat ei azi celor de 65 de ani, trântindu-le ușile-n nas ca ultimelor potăi vagaboande râioase și costelive. Am văzut acum în campanie cum un partid s-a folosit de un octogenar de geniu, pentru a-și spăla imaginea, acceptând digresiunile lungi, dar bucurându-se de lecturile scrise pe o foaie de hârtie, unde erau texte transcrise din literatura politică a obsedantului deceniu.

Ce sunt pensionarii de fapt? Pensionarii sunt un fel de mingii care sunt pasate de colo-colo fără să se înregistreze un scor căci meciul este o miuță de maidan. Lor li se pun în cârcă cele mai teribile neămpliniri venite din adâncurile istoriei. Ei sunt arătați cu degetul mai ales pentru frezultatul din 11 decembrie 2016, deși calculele arată cu totul altceva, Din 18 milioane de votanți, pensionarii sunt doar o treime. Oricum, ei sunt acel balast de care societatea dorește să se descotorosească ci grăbire, aruncându-l peste bord. Ei reprezintă numai niște costuri, fără să fie văzut un output cât de cât rezonabil. Sunt numai consumuri în sine, fără speranța că se vor întoarce cumva către societate. Numai că societatea uită că pensionarii:
-  au contribuit ani în șir doar pentru a fi consumatori;
- nu epuizează ce s-a agonisit, unii neapucând să mănânce din acel fond, măcar un leu;
- generează nenumărate locuri de muncă unde ei ar trebui să fie tratați și respectați;
- reprezintă o sursă de venituri pentru tinerii fără căpătâi din familiile lor;
- izvoare de redistribuire a bunurilor acumulate.
Nu mai este prea mult de spus, pentru că viața cu cruzimile ei nu face altceva decât să perpetueze minciuni și răutăți, precum obiectivul de a aduce punctul de pensie la 45% sau de  creștere electorală a pensiei minime la 400 de euro. Bine că pensionarii nu au fost incluși și ei în categoria trântorilor de acel personaj aproape neglijent în exprimare, pe care nici măturător nu lăaș angaja la grajduri.

(09 decembrie 2016)