Cu cine faci digitalizarea?

Azi am avut revelația! Calitatea digitalizării depinde de oamenii de la punctele terminale care realizează dialogul cu clienții, viitorii beneficiari ai digitalizării. Azi am văzut că cei care ar trebui să determine calitatea interfețelor pentru aplicațiile care implementează adevărata digitalizare, sunt de acel nivel care au menirea de a compromite întreg procesul. În mintea lor, digitalizarea înseamnă a transpune pe calculator procedurile birocratice, fără a ține seama deloc de lucrurile normale, naturale și uzuale cu care se lucrează în mod normal de către toți clienții care-și asumă tot ce decurge din intrarea lor în mediul online, atât riscuri, cât și beneficiile legate de costuri și de economia de timp.

Când se începe procesul de digitalizare, cei care vor fi chestionați asupra interfețelor și fluxurilor, trebuie școliți astfel încât să dobândească acele abilități legate de ascultarea clienților și înregistrarea tuturor opiniilor, criticilor și doleanțelor acestora, căci numai așa sunt definite soluțiile ca digitalizarea să maximizeze nivelul de satisfacție al cetățeanului care relaționează cu o aplicație informatică.

Așa-zisele măsuri de siguranță sau de securitate, cu coduri transmise pe telefon, cu semnarea de contracte, trebuie chibzuite, astfel încât să-l facă pe cetățean să se simtă și în siguranță, dar și să lucreze în mod natural, nerestricționat de convenții absurde. 

Să zicem că acum Ț ani clientul a făcut un contract pe o perioadă determinată. În mod normal, ar trebui ca reînnoirea contractului să se facă automat, tacit cum se spune, dacă părțile nu-l denunță. Acastă clauză ar trebui stipulată în contract. Dacă există un portal și clientul are cont, la accesarea contului, clientul are posibilitatea, dacă este atenționat fie să reînnoiască contractul, fie să facă alt contract, dar maniera trebuie să fie extrem de simplă, căci în baza de date există toate datele despre client. Cel mult, clientu să fie rugat să-și actualizeze datele. Obligarea clientului să se prezinte la un ghișeu, în condițiile digitalizării eswte o cerință aberantă, care contravine oricăror reguli ale digitalizării. Mi-a plăcut că președintele unei republici baltice a zis că la ei digitalizarea presupune prezența fizică a cuiva doar când anunță o naștere sau un deces. Va mai trebui să curgă multă apă pe Dunăre până să ajungem și noi la acest stadiu.




(17 septembrie 2025)

Sistemul educațional, cu rădăcini în lăcomie și în ambiții

Lăcomia este una din metehnele omului, iar ambiția prostească este și ea un defect imposibil de corectat. Lăcomia și ambiția sunt cele două surse ale prăbușirii sistemului educațional din spațiul mioritic și ele au generat analfabetismul funcțional la generații întregi de tineri.
Ne naștem egali, dar suntem diferiți. Unii dintre noi sunt mai înalți, altii dintre nou sunt ceva mai scunzi. Unii dintre noi sunt bruneți, iar alții dintre noi sunt blonzi sau șateni. Unii dintre noi au ochii verzi, alții au ochii negri, alții au ochii albaștri și sunt și oameni cu ochii căprui. Nici în ceea ce privește forța fizică nu suntem la fel, cum nici în ceea ce privește talentele nu suntem trași la indigo.

Societatea are prostul obicei de a organiza întreceri și de a-i pune pe oameni la același start și în acest fel este stârnită ambiția părintelui mai ales, de a-l impune pe fiul sau pe fiica sa ca fiind cel mai bun, respectiv, cea mai bună, uzând de mijloace dintre cele mai variate.

Când își duce copilul la clasa a I-a, părintele își visează odrasla la finele anului pe scenă obținând premiul întâi cu coroniță și începe să lupte pentru a-și atinge acest obiectiv. Armele sunt extrem de variate și de foarte puține ori sunt și corecte.

S-a creat mitul liceelor cele mai bune din oraș. Părinții doresc pentru copiii lor tot ceea ce este cel mai bun, deci să ajungă să fie elevi la cel mai bun liceu. Așa a apărut punerea elevilor la aceeași linie de start, adică la examenul național de la terminarea clasei a VIII-a cu subiecte unice, cu corectarea securizată, cu clase de exerciții, cu rezumate. Dorința firească a părinților a fost exploatată de cei lacomi care:

- au dezvoltat industria meditațiilor,

- au generat rezumatele și au impus memorarea lor,

- au creat clase de probleme de matematică și pașii de rezolvare,

- au impus baremuri rigide de corectare,

- au asigurat comparabilitate totală a tezelor.

În acest fel s-a dezvoltat învățământul bazat pe memorare de texte, pe care elevii nu au capacitatea de a le explica, pentru că nu sunt creațiile lor și în acest fel, elevul a fost transformat într-un robot care a citit textul, l-a memorat, îl recită, fără să înțeleagă nimic din ceea ce spune, devenind fără voia lui, analfabet funcțional. Am fost președinte de comisie de bacalaureat și am văzut elevi care vorbeau perfect despre balada Miorița, fără să fi citit-o, cum tot așa procedau și în legătură cu romanele lui Liviu REBREANU, pe care nu le citiseră, dar știau să recite rezumatele de nota 10, notă care nu era a lui, dar o obținea.


(17 septembrie 2025)

Învățământul bazat pe logică și rațiune

Pe vremea mea nu existau rezumate la limba și literatura română. În mintea mea, rezumatele sunt cele mai stupide construcții ale minții omenești, bazate pe minciunile cele mai sfruntate, din moment ce în rezumate se spune ce a vrut să zică autorul operei literare, ca și cum autorul rezumatului ar fi stat de vorbă cu scriitorul și acesta i s-ar fi destăinuit lui ce și cum. Autorii rezumatelor, în loc să fie onești și să spună, în opinia mea, autorul cred că a vrut să spună cutare și cutare lucru, se lansează și-i atribuie scriitorului tot felul de gogomănii, care sunt de fapt presupuneri absurde al minților bolnave avide după bani, căci rezumatele sunt sursă de bani, nimic altceva.
Pe vremea mea, nu existau meditații decât pentru cei care dădeau admitere la medicină și la arhitectură, care veneau duminica la București să se mediteze cu profesori universitari care predau la respectivele facultăți, și acești elevi erau foarte puțini căci lumea era săracă și ambițiile nu-i dominau pe cei mediocri să acceadă la facultăți care le depășeau cu mult lungul nasului.

Pe vremea mea, citeai cartea, o povesteau și răspundeai la întrebări normale pe care profesoara ți le punea, care în niciun caz nu te forțau să dai interpretări aberante ca în rezumatele din ziua de azi, când bietul elev recită un text pe care l-a memorat, dar din care nu a înțeles nimic, elevul fiind transformat în analfabet funcțional.

Pe vremea mea, elevul știind definițiile lui sinus,  lui cosinus și că se lucrează cu triunghiul dreptunghic, elevul reușea să traverseze toată trigonometria, fără a memora formulele, așa cum se face acum, mai ales că bietul elev de azi știe totul o zi sau două, după acre uită ce a memorat.

Îmi aduc aminte că am freușit cu un calculator de buzunar să închid un acoperiș la o casă sofisticată, folosint formule de trigonometrie pe care le-am dedus din aproape în aproape, din ceea ce învățasem cu 15 de ani în urmă, folosind raționamente simple și construcții logice.

În clipa în care va dispare memorarea din învățământ și totul se va baza pe logică, rațiune și creativitate, vor dispare și analfabeții funcționali. Omul nu este robot, ci ființă rațională, cu logică și are capacitatea de a crea, capacitate pe acre sistemul educațional nu are dreptul să i-o anihileze. 



(17 septembrie 2025)

Actorul de film Robert REDFORD

Am avut ocazia să-l văd pe actorul de film Robert REDFORD în rolul lui Paul din filmul Dansând în parc, din 1967, la cinematograf pe când eram student. Juca alături de actrița Jane FONDA, în rolul lui Corie. El avea pe atunci 31 de ani, ea avea 30 de ani. Mi-a plăcut mult filmul, dar în minte îmi vine acum scena când mama lui Corie urca pe jos etajele pentru a ajunge la apartamentul fiicei ei, căci blocul nu avea lift și biata femeie ajungea epuizată.

Am văzut și filmul propunere indecentă, în care Robert REDFORD juca alături de Demi MOORE și Woody HARRELSON. Filmul nu m-a dat pe spate ca subiect, dar actorii l-au salvat, căci subiectul era facil și subiectul era predictibil pas cu pas.

Am mai văzut filmele Butch Cassidy and the Sundance Kid, The Great Gatsby, Spy Game, Un pod prea îndepărtat, în care a jucat Robert REDFORD. Toate mi-au plăcut, căci Robert REDFORD avea un zâmbet aparte și-și intra în rol, astfel încât în fiecare film el era de fiecare dată altcineva, dar tot timpul îl recunoșteai. Actorul a apărut în filme alături de  Brad PITT, Catherine McCORMACK, Jane FONDA,  Paul NEWMAN , Katharine ROSS,  Peter BOYLE, Dustin HOFFMAN,  Michael CAINE, Sean CONNERY, ANTHONY HOPKINS,   Robert DUVALL, Kim BASINGER, Demi MOORE și Woody HARRELSON, dar și de mulți alții.


(17 septembrie 2025)

De ce avem atât de mulți analfabeți funcționali?

Se zice că în scumpa noastră patrie avem undeva la 42% analfabeți funcționali, adică 42 de indivizi dintr-o sută nu înțeleg ce citesc și cred că dacă eu nu terminam toată școala în 1970, mă număram și eu printre aceștia, pentru că școala de azi:

- se bazează 100% pe memorat,

- este plictisitoare și enervantă,

- are manuale lipsite de calitate,

- nu face educație, ci informează,

- este depășită tehnologic,

- reflectă degringolada din societate,

- este lipsită de modele semnificative,

- are un nivel de corupție prea ridicat,

- este lipsită de principii și valori autentice,

- folosește metode anti-didactice.

Așa cum stau lucrurile, analfabetismul funcțional nu trebuie căutat în copiii și tinerii care treg pragul școlii, ci în modul în care școala îi îndepărtează de ea, prin modul absurd în care se predă elevilor la clasă, se evaluează elevii și faptul că nu se trezește în elev dorința de auto-depășire prin învățare, căci a memora și a repeta ceea ce s-a memorat este fundamentul dezvoltării analfabetismului funcțional. Se predau rezumate la limba română și elevul trebuie să le memoreze. Un elev care știe să recite 50 de rezumate este analfabetul funcțional perfect. În ziua în care examenele se vor baza nu pe redarea de rezumate și de șabloane de probleme memorate, atunci va dispare și analfabetismul funcțional. 


(16 septembrie 2025)

Ruginiții de la Antena 3

Pe vremuri era un mare profesor de economie politică și aici îl numesc pe academicianul Nicolae N. CONSTANTINESCU, omul care la o întrunire din Sala de Consiliu a ASE a folosit pentru niște oameni lipsiți de evoluție, împietriți în dogme și șabloane, calificativul de ruginiți. Aseară, pe 15 septembrie la showul lui Mihai GÂDEA, care l-a avut invitat pentru câteva ore pe președintele Nicușor DAN, am avut aceeași senzație, văzându-i pe cei ce-și zic cu obstinație jurnaliști, de oameni care n-au evoluat deloc de la serile când Antena 3 transmitea acele emisiuni electorale de la Sala ROSETTI din parlament. Nu și-au schimbat tonalitățile, nu au umblat la vocabular și nici esența întrebărilor nu a depășit stadiul vorbăriei de dragul de a vorbi. Era un alt decor cu aceiași actori, banali, predictibili, liniari, repetitivi, plictisitori. Să-i vezi, să-i revezi, dar și să-i răs-revezi pe Sergiu CORA, Răzvan DUMITRESCU, Sabina IOSUB, Mihai GÂDEA, Cătălina PORUMBEL, Sabina PREDA, Ana Maria ROMAN, Radu TUDOR, Adrian URSU, Oana ZAMFIR, deja ai o imagine prăfuită a ceea ce se va întâmpla. Este nevoie de un alt nivel de profesionalism, căci suntem în anul 2025 și nu mai merge ideea că tot ce zboară se și mănâncă, iar mediul online a evoluat foarte mult. Vocabularul are acum alte frecvențe de utilizare a cuvintelor și chiar și hainele la modă sunt altele, să nu mai vorbesc de gesturi, grimase, care oricum n-ar mai trebui să dea aerul de oameni de provincie, coborâți din tren pe peronul Gării de Nord cu papornița de rafie, care se uită nedumeriți la forfota din jurul lor.

(16 septembrie 2025)

Ce calități trebuie să ai, dacă vrei să faci un doctorat pe bune? (I)

Există mai multe feluri de a face un doctorat, dar pentru că eu nu mi-am pierdut timpul cu aiureli, voi scrie aici despre calitățile pe care trebuie să le ai, dacă vrei să începi un stagiu doctoral, pe bune.

În primul rând, trebuie să fi un om realist și extrem de practic, pentru că nu te apuci să faci un doctorat, care durează cel puțin trei ani, doar pentru a avea o diplomă și doar pentru a scrie pe o carte de vizită în dreptul numelui tău Dr sau PhD pe cartea de vizită sau pe plăcuța biroului tău, căci nimeni nu va fi impresionat de titlurile academice, dacă obiectul muncii tale este de cu totul altă natură.

În al doilea rând, trebuie să fi un om muncitor, căci stagiul doctoral înseamnă muncă, muncă și iar muncă, pentru că nimic nu cade din cer și tot ce se obține se face cu sudoarea frunții în multe, chiar foarte multe ore de stat la bibliotecă, de lucrat la calculator, de construit tot felul de variante de soluții, în care eșecurile pândesc la tot pasul și în care succesele vin greu, căci teza de peste 150 de pagini nu se scrie singură.

În al treilea rând, trebuie să fi un om rezistent, căci în cei trei ani cel puțin cât durează stagiul doctoral, apar tot felul de probleme, care mai de care mai presante, care nu au legătură cu doctoratul și dacă nu ai rezistența necesară, te depărtezi de la obiectivul tău de a derula stagiul doctoral în ritmul pe care ți l-ai planificat și este începutul sfârșitului. Totul se duce de râpă și orice încercare de a relua ciclul de muncă întrerupt pentru a face altceva este asemănător unui calvar greu de traversat.

În al patrulea rând, trebuie să fi convins că munca ta nu ți-o poate face nimeni în afară de tine, stagiul doctoral nu este muncă de echipă, niciodată nefiind vorba de tema noastră de cercetare, referatul nostru, teza noastră de doctorat, ci tot timpul este vorba de documentarea pe care am realizat-o eu, referatul pe care l-am elaborat eu, soluția originală pe acre am obținut-o eu în procesul de cercetare științifică și de teza de doctorat a mea, pe care eu singur mi-am scriso sub coordonarea conducătorului științific.




(15 septembrie 2025) 

Decizia la îndemâna lui DOREL

Am fost șocat să aflu că stă în puterea celui de pe avion dacă lovește sau nu o dronă venită de la inamic în spațiul nostru național. Eu credeam că cel de pe avion execută un ordin dat de un șef, iar decizia este a șefului, oricare ar fi el, dar șef să fie, căci ordinul se execută, nu se discută, iar executantul se află pe avion, nu el este decidentul. Mi se pare straniu că chiar ministrul apărării a avut o zicere în acest sens, ceea ce-mi arată că față de vremurile în care eu am făcut armata în 1970, lucrurile s-au schimbat radical. Pe vremea mea, totul era scris în regulamente și executantul era executant și nimic nu se făcea aiurea, ci la ordin, iar ordinul se executa, nu se discuta. Îmi aduc aminte că într-o cărticică erau date desene de cum se pun plachiurile pe talpa bocancilor din dotarea soldaților, așa de riguroase și fără interpretare erau pe atunci lucrurile în armată. Nimeni nu făcea nimic de capul lui, ci totul avea la bază un ordin dat de un șef, ordin care automat se exscuta, nu se discuta.
Stau și mă întreb, că așa cum zice colegul meu Johann Carl Friedrich GAUSS, în colectivitățile mari, musai există și DOREL multiplicat în câteva exemplare și mă întreb dacă i se lasă la altitudinea unui DOREL să doboare o dronă, că așa decide el, nici nu vreau să mă gândesc la consecințe.
Față de 1970 când am făcut eu armata, ce văd în jurul meu, mă face să gândesc la ce-am fost și ce-am ajuns, dacă nu mai înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, am scris programe în PYTHON. Să fie vorba de pasarea responsabilității, caracteristică fundamentală a oamenilor politici?

(15 septembrie 2025)

Falsa liberalizare a prețului energiei

S-a făcut, se face și se va face foarte multă vâlvă despre liberalizarea prețurilor în domeniul energiei, pentru că în UE se dorește ca economia de piață să funcționeze în toate domeniile. Se știe că în Ro chestia cu economia de piață este originală, din moment ce pe meleagurile mioritice se dezvoltă o democrație originală, ca să nu zic democrație de stat.
Piața energiei are particularitățile ei și în acest context este extrem de dificil de implementat tot ce ține de procesul de liberalizare. Fără a descifra adevăratele mecanisme ale producției și, respectiv, ale consumului de energie, dar mai ales care sunt intermediarii acre se interpun pe fluxurile de la producător la consumator, este extrem de greu de bănuit care sunt efectele procesului de liberalizare.

În spațiul mioritic se știe că în zona energiei statul a dominat și s-a comportat ca un filantrop cu toți actorii din fluxuri, împărțind facilități în dreapata și-n stânga, dar mai ales, amânând momentul liberalizării prețurilor la energie, până la 1 iulie 2025, când i-a ajuns cuțitul la os. Așa se face că de la 1 iulie 2025 s-a ajuns la facturi la consumatorii finali, cu niște niveluri greu de descris și la efecte catastrofale pentru unii dintre agenții economici energofagi.

Nu am văzut până acum un studiu bine scris despre tot ceea ce se produce în energie, cum stă treaba cu producătorii, cu transportul, cu căpușele, cu consumatorii, cu stocarea, cu profiturile și cu strategiile de  diminuării efectelor negative ale liberalizării pieței. Toată lumea vorbește, dar cutia Pandorei a fost deschisă și urmează  muzica, dansul, după care vine nota de plată la nivelul societății.

În economia de piață toată lumea are de câștigat, căci prețul produsului oglindește valoarea și valoarea de întrebuințare a acestuia. Prețul se reglează, nu se dictează în economia de piață adevărată. Liberalizarea din spațiul mioritic nu reprezintă un raport natural dintre cerere și ofertă, ci este dictatul celui care are în mână energia, iar clientul este doar un sclav care are libertățile de a suferi și de a plăti, în niciun caz de a alege între producătorii independenți și corecți din piață, care tremură pentru că nu și-ar vinde marfa.


(15 septembrie 2025) 

N-ai carte, ai parte...

Pe vremuri circula proverbul: N-AI CARTE, N-AI PARTE! 
Așa cum stau lucrurile acum, am auzit foarte mulți tineri că atunci când merg să se angajeze, nu sunt întrebați de nimic și chiar a ajuns la televizor un titlu de glorie să spui că ai picat la BAC. Este adevărat că am avut pe premierul Marcel CIOLACU despre care se zicea că nu are diplomă de bacalaureat sau că dacă are, nota lui de absolvire a liceului ar fi fost una jenantă. Televiziunile îl arătau pe un parlamentar de la POT, Paul PINTEA care are doar 10 clase. Pe vremea comuniștilor era o ministreasă care se lăuda că ea a ajuns profesoară universitară și fără să știe limbi străine, atunci când se punea problema introducerii în școala a cele de a II-a limbă străină. Se numea Aneta SPORNIC și era profesoară universitară de economie politică în ASE.

Acum, aici, în spațiul mioritic sunt disponibile locuri de muncă fără pretenții de calificare și de aceea nu se cer diplome academice, titluri științifice. Este adevărat că a scăzut și numărul aspiranților la o diplomă de licență, oriunde ar fi ea obținută sau la un titlu de doctor în științe, obținut în condiții dubioase, căci nici măcar pentru amorul propriu se pare că nu-și mai dovedesc utilitatea. Este și motivul pentru acre tinerii valoriși ce provin din familii cu dare de mână, fac studii în Anglia sau în Olanda, iar cei din diaspora nici prin cap nu le trece să-și trimită copiii în Ro la facultăți, având motivele lor întemeiate.

Faptul că defilează tot felul de milionari, fără carte, tot felul de influencerițe cu un minim de educație, faptul că televiziunile nu pun accent pe cititul cărților și pe studii finalizate cu succes, arată că lumea s-a întors cu susul în jos și nici proverbele nu mai sunt ce-au fost.



(15 septembrie 2025)

N-ai meserie, n-ai brățară de aur!

Un proverb din bătrâni zice că meseria e brățară de aur și gâtul e pâlnie de argint. În consecință, zic și eu, cine nu are meserie, nu are brățară de aur. La ora actuală oamenii umblă după bani, după câștiguri rapide, câștiguri cât mai mari, obținute cu cât mai puțin efort și cu un nivel de calificare cât mai mic.

La ora actuală sunt căutate locurile de muncă:

- plătite cât mai bine,

- fără studii impuse,

- unde nu se cere experiență,

- pentru care calificarea se face în cel mult 10 zile,

- la care efortul este redus,

- unde cerințele de forță de muncă sunt mari,

- de unde vine ciubucul la greu,

- având program maxim flexibil.

Greu se întâlnesc azi tineri sudori, strungari, mecanici, zidari, oțelari, operatori, tractoriști, drumari, săpători, buldozeriști, electricieni, instalatori, zugravi, faianțari, fierari, cizmari, croitori, cu calificări obținute la cursuri, cu examene și probe practice, în stagii dovedite cu acte de formatori recunoscuți de stat. Nici școli profesionale nu mai sunt, cum nici tineri care să aibă răbdarea necesară parcurgerii orelor de teorie și de practică pentru a învăța o meserie, nu prea mai sunt. Viața ne va arăta că și pe piața muncii trebuie să existe un echilibru, iar reglarea de la sine a acestei piețe, înseamnă risipă de forță de muncă.


(14 septembrie 2025)

Este eradicarea analfabetismului funcțional, un obiectiv de țară?

Mulți vorbesc despre obiectivul de țară și-și imaginează că șeful statului este acela care are datoria să definească acel obiectiv de țară și să scrie un proiect, mai exact proiectul de țară, iar cetățenii să se încoloneze și să-l urmeze pe președinte ca în 5 ani sau mai exact în 10 ani să se vadă că s-au făcut pași în dezvoltarea țării.
Unii ar zice că proiectul de țară ar fi realizarea a 2.000 Km de autostradă.
Alții cred că proiectul de țară ar fi dublarea productivității muncii.
În vremurile de demult, proiectul de țară era să ajungem Spania din urmă.
Foarte mulți cred că o echipă complexă de specialiști, așa cum a procedat președintele Klaus IOHANNIS când a făcut programul România educată, trebuie să lucreze și să facă câteva zeci de pagini care să reprezinte proiectul de țară. În opinia mea, proiectul de țară trebuie să fie un text scurt, chiar foarte scurt, pe care să-l citească tot poporul și fiecare cetățean să ia de acolo tot ceea ce trebuie ca să devină acea furnicuță ce se încolonează și transpune în fapt obiectivul trasat în respectivul text, astfel încât în 10 ani sau în 20 de ani, când se trage linie, să se vadă că s-a realizat ceea ce s-a propus.
În opinia mea, eradicarea analfabetismului funcțional, un obiectiv de țară, este un proiect de țară. Dacă profesorii citesc aceste 7 cuvinte știu ce au de făcut. Dacă directorii de școli citesc și ei textul, știu ce au de făcut. Și ministrul educației, dacă citește textul va acționa ca prin măsurile pe acre le ia să contribuie la eradicarea analfabetismului funcțional.  Tot poporul va lucra cot la cot pentru a eradica analfabetismul funcțional.


(14 septembrie 2025)

Ce defecte nu trebuie să aibă un cercetător științific?

Un cercetător științific nu trebuie să fie:
- mediocru,
- superficial, 
- grăbit,
- încrezut,
- leneș,
- bârfitor,
- distrat,
- hoț,
- bețiv,
- cartofor,
- mincinos,

- nerealist,

- secretos,

- inconsecvent,

- neisprăvit,

- lăudăros,

- uituc,

- nepunctual,

- atotștiutor,
- indisciplinat.

Când avem în față pe cineva care dorește să facă echipă cu noi, știind că avem finanțare la un proiect de cercetare științifică, știut fiind faptul că un strop de miere atrage mult mai multe muște decât o cană cu fiere, va trebui să avem acele deprinderi care ne permit să-l filmăm instantaneu pentru a depista defectele pe care respectiva persoană le are.

Dacă avem în față un CV al persoanei care este tânără, iar CV-ul are peste trei pagini, deja trebuie să fim circumspecți din mai multe puncte de vedere și anume pentru că persoana:

- nu știe să alcătuiască un CV structurat pentru cercetarea științifică,

- a inclus acolo detalii neconcludente, în raport cu obiectivul urmărit,

- a considerat că un CV e bun în orice situație,

- nu s-a ostenit să evidențieze ce o recomandă pentru cercetarea științifică,

- a evitat să se concentreze pe realizările sale, care oricum nu ocupă trei pagini.

Dacă acel CV este datat cu șase luni în urmă, arată că persoana nu s-a pregătit pentru discuția cu noi, ceea ce nu face un cercetător științific autentic, pentru că un cercetător științific autentic își rafinează CV-ul pentru a scoate în evidență tot ceea ce poate dovedi referitor la pregătirea lui și la realizările lui, care oricum în cel mult două pagini încap fără discuție.


(14 septembrie 2025)

Matricea n X n în cercetarea științifică

 Dacă chiar ne dorim alcătuirea unei echipe de cercetători valoroși trebuie:
- să știm exact care este problema de cercetare de care ne ocupăm,
- să identificăm N sub-probleme mici pe care le rezolvă rapid o singură persoană,
- să-i ascultăm pe toți cei ce se oferă să lucreze cu noi în echipă,
- să rugăm pe fiecare să aleagă din lista de sub-probleme un element pentru a ne oferi o soluție,
- cel ce nu ne oferă soluția la termenul dat de el se auto-exclude din echipă.
Vom alcătui o matrice cu N linii și N coloane.
Vom pune în corespondență un membru al echipei cu o sub-problemă.
Vom avea grijă să responsabilizăm membri echipei, prin a nu forma grupuri care să se ocupe de o problemă, căci nu vom avea o imagine clară despre contribuția fiecărui membru al echipei. Numai după ce știm exact că fiecare membru al echipei are calitățile de care avem nevoie, vom oferi sarcini pentru care doi sau trei dintre ei să lucreze la o sarcină comună, dar niciodată nu vom crea contextul ca unul să lucreze și ceilalți să privească grațioși la respectivul, ca după aceea fie să-l critice dacă treaba nu a ieșit cum trebuie, fie să se împăuneze cu munca respectivului, deși au stat pe margini.
Noi trebuie să fim generoși, ca atunci când o persoană necunoscută vine să-și ofere serviciile, să-i arătăm matricea, să o atenționăm că o sarcină de rezolvat presupune o persoană care lucrează efectiv, căci mulți doresc să vină în echipe de umplutură, pentru a bifa și ei că fac muncă de cercetare și pentru a menționa acest lucru în CV. Trebuie să evităm astfel de abordări, căci spectatorii de ocazie încurcă în munca de cercetare științifică și noi avem nevoie de persoane care muncesc efectiv.

(14 septembrie 2025)

Cum mi-am alcătuit echipele de cercetare științifică?

Eu am știut dintotdeauna cu ce fel de oameni nu-mi doresc să colaborez.

Mie nu mi-au plăcut tipii care nu se țin de cuvânt și am avut modalitatea sigură de a-i identifica rapid.

Mie nu mi-au plăcut nepricepuții și i-am mirosit instantaneu pentru a nu-i include în echipă.

Mie nu mi-au plăcut lăudăroșii și am știut cum să-i văd pentru a-i evita cu desăvârșire.

Mie nu mi-au plăcut intriganții și mi-am dat seama de ei în cel mult două zile.

Mie nu mi-au plăcut diletanții și am procedat pentru a-i identifica așa cum alegi lăutarii de nuntă.

Mie nu mi-au plăcut cei care neagă totul și au plecat singuri când le-am cerut să evite pe NU.

Mie nu mi-au plăcut cei care cred că piatra aruncată are traiectorie în zigzag.

Mie nu mi-au plăcut cei care cred geniali sau perfecți, lucruri care se văd la două cuvinte după ce deschid gura și încep să vorbească.

Șansa vieții mele a fost aceea că am avut de la cine învăța și aici îi numesc pe profesorii Ludovic TOVISSI, Csaba FABIAN, Constantin DINESCU și Nicolae RACOVEANU. Șansa vieții mele a fost că eu mi-am ales colaboratorii și niciodată nu am lucrat într-o echipă cu structură impusă.


(13 septembrie 2025)

Care sunt calitățile unui cercetător științific?

La viața mea, am cunoscut tot felul de oameni și pe mulți dintre ei i-am văzut în posturi de cercetători științifici, dar și aici am identificat oameni care:
- erau cu adevărat cercetători științifici,
- mimau cercetarea științifică,
- își ziceau cercetători științifici, dar erau simpli funcționari,
- doar ocupau funcții de cercetare științifică, fără a fi de fapt orice altceva, 
- nu au făcut un minut de cercetare științifică la viața lor,
- munceau, dar fără rezultate, căci făceau totul anapoda.

O persoană, ca să fie cercetător științific trebuie:

- să nu se uite la ceas să vadă dacă au trecut cele opt ore de program,

- să facă toate lucrurile temeinic și să nu lase nimic la voia întâmplării,

- să fie exigent cu el însuși, dar și cu cei din jur,

- să aibă capacitatea de a analiza cu obiectivitate soluția originală obținută,

- să știe să separe grâul de neghină, pentru a vedea soluția cea mai bună,

- să dea dovadă de modestie și să impună prin munca sa respectul colegilor,

- să aibă cuvinte de apreciere față de ideile valoroase ale altora,

- să nu-i accepte pe cei care doar știu să nege și să ceară obligatoriu de la ei soluții,

- să dovedească un nivel foarte ridicat de documentare și de cunoaștere a domeniului,

- să aibă puterea de a compara soluția sa cu alte soluții folosind metode recunoscute,

- să nu se creadă buricul pământului,

- să aibă încredere în colaboratori, doar după ce le-a verificat produsele livrate.

Un cercetător științific trebuie să fie:

- dedicat muncii lui,

- foarte calificat în domeniul lui,

- exigent cuu el și cu alții,

- dăruit muncii pe care o face,

- profund în documentare,

- constant în opinii,

- modest în exprimarea opiniilor,

- catalizator în munca de creație a echipei,

- perseverent în derularea etapelor ciclului de cercetare,

- pasionat pentru munca pe care o desfășoară,

- talentat, cu inițiativă creatoare și original.

Nu are cum să fie cercetător științific un plagiator, un om superficial, un diletant, un chibiț, un tip neimplicat, fără inițiativă, un leneș, un om pus pe chiul, unul care nu știe să citească un articol, un om care se ocupă doar de intrigi și unul care știe doar să bârfească pe la colțuri și să mute vorba de colo-colo.

(13 septembrie 2025)

Cum se finanțează cercetarea științifică fundamentală? (II)

 Cercetarea științifică fundamentală nu este ceva folcloric, unde autorul popular se trezește cântând o doină sau un cântec de jale. Cercetarea științifică fundam,entală se face acolo unde sunt adevărate școli de cercetători, unde există lideri, adică personalități recunoscute pentru rezultatele lor. O școală presupune un domeniu, presupune rezultate importante obținute anterior, recunoscute în lumea științifică, pentru acre există preocupări pentru aplicații concrete în industrie. 

Să ne amintim de principiul COANDĂ și de uscătoarele de păr care sunt pe piață și care funcționează pe acest principiu, așa cum tot pe același principiu se face eliminarea igrasiei de la casele cu temelie de cărămidă, construite la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Cercetarea științifică fundamentală necesită eforturi considerabile și mai ales fonduri considerabile, căci numele mari din știință  se apropie de un centru de cercetare științifică fundamentală pentru sume greu de suportat de cei care stau cu mâna întinsă la bugetul de stat pentru a obține salarii minime pe economie sau salarii care sunt înscrise în grile create cu zgârcenie.

Există teme de cercetare științifică fundamentală care sunt bine definite și despre care la congresele științifice importante se vorbește explicit. Echipe de cercetători nu au altceva de făcut decât să se pună pe treabă, ceea ce înseamnă:

- realizarea unei documentări pentru definirea problemei,

- studierea stadiului cercetării pentru a se vedea unde s-a ajuns,

- identificarea noilor abordări,

- găsirea de soluții,

- ierarhizarea soluțiilor în funcție de criterii de validare,

- selectarea unui număr restrâns de soluții,

- rafinarea celor mai bune două-trei soluții,

- aprofundarea unei soluții acceptată ca fiind cea mai bună,

- analiza comparată a soluției originale cu alte soluții existente,

- diseminarea rezultatelor cercetării fundamentale,

- dirijarea rezultatelor spre zone de cercetare de dezvoltare.

Îmi aduc aminte de o tanti care spunea că face o cercetare privind realizarea unui sistem de operare de prelucrare paralelă și este în stadiul de diseminare a rezultatelor. Când am intrat în detalii, am aflat că echipa sa era formată din ea însăși, drept care am tras concluzia că tanti nu făcea cercetare științifică fundamentală, ci doar făcea niște exerciții bizare de apelare a unor macrodefiniții care simulau prelucrarea paralelă, căci nu dispunea cum era și firesc, de un transputer.

Îmi place la nebunie cum niște inși se laudă că au făcut doctorate cun niște laureațin ai premiului NOBEL, uitând să ne spună ce cercetări au făcut ei după ce mau susținut doctoratul, ca să justifice că chiar s-a realizat un transfer de notorietate de la conducătorul științific spre proaspătul doctor în științe și contribuțiile respectivului se regăsesc pe la tot felul de beneficiari din industrie. Dacă după susținerea tezei, proaspătul doctor coordonat de un laureat de premiul NOBEL, nu a mai produs nimic în următorii 10 ani, doctoratul său nu a fost decât o frecție la un picior de lemn, în niciun caz premisa pentru a coordona o echipă care să realizeze cercetări fundamentale de răsunet.

(13 septembrie 2025)

Cum se finanțează cercetarea științifică fundamentală? (I)

Nu mă apuc eu acum și aici să discut despre cercetarea științifică fundamentală, căci este un siubiect sensibil, din moment ce toată lumea dorește să deruleze cicluri de cercetare științifică fundamentală, căci acolo nu se normează nimic și mai ales pentru faptul că nimeni nu acceptă că este o persoană oarecare, ci sunt foarte mulți care se cred genii, bântuiți de idei originale, care merită și mai ales, trebuie să fie finanțate copios, căci rezultatele vor fi de-a dreptul spectaculoase și vor rezolva probleme după care lumea aleargă cu gura căscată de zeci, sute sau mii de ani să le rezolve.

Un mod de finanțare a activității de cercetare științifică este acela de a derula un program de finanțare de către guvern, care miroase în proporție de 80% cu a arunca banii pe fereastră, căci dacă nu sunt impuse criterii riguroase de selecție a proiectelor care vor fi finanțate, riscurile de a termina ciclul de cercetare fără vreo soluție sunt îngrozitor de mari.

În opinia mea, există cercetători științifici serioși, bine documentați, cu articole publicate, care au pe birourile lor probleme specifice cercetării fundamentale, la care lucrează și care au rezolvări în proporție de 80% cel puțin, dar le trebuie fonduri pentru a testa soluțiile originale și pentru a realiza prototipul. În acest caz, acordarea finanțării nu înseamnă bani aruncați pe fereastră, căci riscurile de a nu obține rezultate specifice cercetării fundamentale, sunt minime, în comparație cu situațiile în care cel care solicită finanțare nu are clară problema de care se va ocupa, bâjbâie chiar și în etapa de documentare și este lipsit de experiența și mai ales de talentul pe care le presupun cercetările fundamentale, care înseamnă descoperirea de principii, de teorii, de metode care  revoluționează un domeniu al științei sau tehnicii.

În opinia mea, cel care solicită fonduri pentru o cercetare fundamentală, trebuie să facă dovada că le merită, căci acele fonduri nu sunt dirijate spre o gaură neagră de unde nu se va vedea niciodată vreun rezultat, iar pentru aceasta nu trebuie niciun fler, ci doar o analiză atentă a activității solicitantului de fonduri, legată de vârstă, de cercetările anterioare, de rezultatele concrete obținute și verificate, de modul în care a făcut diseminarea și de implementările soluțiilor originale. Citările nu sunt suficiente, căci se știe cum se obțin în mod artificial citările.

Ar fi bine să se analizeze modul nefericit în care au fost alocate fondurile pentru cercetare în UE din moment ce la pandemie Europa nu a fost în stare să ofere un vaccin pentru COVID 19 de ultimă generație, căci vaccinul oferit era ceva din comuna primitivă...

(13 septembrie 2025)

Autofinanțarea cercetării științifice (III)

Să presupunem că echipa de cercetători științifici dintr-un departament al unei facultăți s-a specializat pe un domeniu și are capacitatea de a derula proiecte de cercetare științifică pentru industrie. A fost studiată piața și există argumente solide pentru a se constitui într-un pentru de cercetare. Echipa va elabora un proiect și va aplica pentru a obține finanțare pentru a înființa centrul de cercetare științifică. Să presupunem că se obține finanțare nerambursabilă pe durată de 3 ani și se înființează centrul de cercetare științifică.
Să presupunem că acest centru încheie contracte și soluționează contra cost, prin activități de cercetare științifică probleme noi ale unor unități de producție din industrie. Să presupunem că acest centru obține profit, prin activitățile de cercetare științifică pe bază de contract. După cei 3 ani cât timp a obținut finanțarea prin concursul de proiecte, centrul de cercetare are maturitatea de a derula cicluri de cercetare științifică susținute financiar prin contractele de finanțare cu unități de producție din industrie pe acre le are. Trebuie să ne imaginăm că industria are unități de producție puternice care au interes să plătească activitate de cercetare științifică pe bază de contract, pentru că ele au probleme noi de rezolvat, au activități care generează profit, căci nu din pierderi se plătește cercetare științifică. Autofinanțarea cercetării este în concluzie modalitatea prin care activitatea de cercetare științifică se derulează folosind banii încasați din munca de cercetare, nu din bani care nu au nicio legătură directă cu soluțiile originale obținute din procesul de cercetare științifică.

(13 septembrie 2025)

Autofinanțarea cercetării științifice (II)

În articolul publicat de mine în 12 septembrie 2025 am arătat cum o echipă de cercetători științifici dintr-un departament al unei facultăți, care sunt de fapt cadre didactice care-și câștigă salariul din cursurile predate studenților, dezvoltă cicluri de cercetare științifică pe bază de contract pentru industrie, să rezolve probleme de producție, încasează bani și obțin și profit acei cercetători. Dacă fac acest lucru cu succes și de la toate contractele lor încasează profit suficient de consistent pentru a dezvolta cicluri de dezvoltare finanțate din acele profituri, abia atunci în departament se va spune că cercetarea științifică se autofinanțează. Dacă proiectele autofinanțate dau soluții care se implementează în industrie și se încasează profit, autofinanțarea cercetării a fost o activitate de succes și sunt create premisele pentru noi cicluri de cercetare științifică. Echipa de cercetători trebuie să aibă flerul de a intui probleme  din industrie și soluțiile originale pe care le obține să fie imediat implementare contra cost și să aducă profit atât echipei de cercetători care a vândut soluția originală, cât și societății indstriale care o implementează. Doar așa se vorbește de autofinanțarea cercetării științifice. Orice altă abordare este orice numai autofinanțare, nu.

(13 septembrie 2025)