NEGRILĂ era o poreclă. I se zicea așa căci era brunet, avea pielea tuciurie, deși părinții lui erau blonzi. În neamul lor unul dintre bunici a fost negricios, așa cum se spunea că și bunicul bunicului tot negricios a fost. Noi îl strigam așa cum îl striga și mama lui și sora lui și tatăl lui, adică NEGRILĂ. El nu se supăra. Când a mers la școală și învățătorul l-a întrebat cu se numește, el a spus numele de familie și prenumele, dar copiii au zis că se numește NEGRILĂ. Noroc că învățătorul era om cu scaun la cap și nu a completat în catalog după spusele copiilor din clasă.
Lui NEGRILĂ nu i-a prea plăcut cartea, deși părinții lui ar fi vrută meargă așa cum merseseră ceilalți frați mai departe. NEGRILĂ s-a apucat de potcovărie la un meșter din mahala și a dat la baros ani și ani, până a venit colectivizarea, li s-au luat oamenilor caii, boii și căruțele și meseria de potcovar și-a pierdut obiectul muncii și rând pe rând potcovarii au trebuit să se reprofileze.
Când am venit eu de la București în vacanțele studențești l-am reîntâlnit pe NEGRILĂ, iar vara mergeam pe Argeș la baie, dar apa era mizerabilă și chiar am luat o ciupercă de piele și m-am lecuit de a mai merge la râu să mă scald. Pe râu venea după amiaza și NEGRILĂ cu alții de-o seamă cu el. ne scăldam și discutam. Niciodată nu mi-a plăcut să stau cu nasul pe sus că sunt student, așa cum făceau alții și la un moment dat, unul dintre studenții care erau și ei pe malul râului a început să discute cu mine de parcă eram ultimul om. Atunci a intervenit NEGRILĂ și l-a pus la punct, bătându-i obrazul, că sunt și student și sunt și mai mare decât respectivul. Nefericitul a bătut în retragere și m-a impresionat mult gestul lui NEGRILĂ. L-am revăzut pe NEGRILĂ atunci când am dus-o pe mama pe ultimul drum. Plângea ca un copil, așa cum nu plângeam noi care fuseserăm copiii moartei, ceea ce m-a făcut să înțeleg că oamenii adevărați știu să prețuiască pe cei care fac gesturi semnificative pentru ei și nu le uită niciodată.
Lui NEGRILĂ nu i-a prea plăcut cartea, deși părinții lui ar fi vrută meargă așa cum merseseră ceilalți frați mai departe. NEGRILĂ s-a apucat de potcovărie la un meșter din mahala și a dat la baros ani și ani, până a venit colectivizarea, li s-au luat oamenilor caii, boii și căruțele și meseria de potcovar și-a pierdut obiectul muncii și rând pe rând potcovarii au trebuit să se reprofileze.
Când am venit eu de la București în vacanțele studențești l-am reîntâlnit pe NEGRILĂ, iar vara mergeam pe Argeș la baie, dar apa era mizerabilă și chiar am luat o ciupercă de piele și m-am lecuit de a mai merge la râu să mă scald. Pe râu venea după amiaza și NEGRILĂ cu alții de-o seamă cu el. ne scăldam și discutam. Niciodată nu mi-a plăcut să stau cu nasul pe sus că sunt student, așa cum făceau alții și la un moment dat, unul dintre studenții care erau și ei pe malul râului a început să discute cu mine de parcă eram ultimul om. Atunci a intervenit NEGRILĂ și l-a pus la punct, bătându-i obrazul, că sunt și student și sunt și mai mare decât respectivul. Nefericitul a bătut în retragere și m-a impresionat mult gestul lui NEGRILĂ. L-am revăzut pe NEGRILĂ atunci când am dus-o pe mama pe ultimul drum. Plângea ca un copil, așa cum nu plângeam noi care fuseserăm copiii moartei, ceea ce m-a făcut să înțeleg că oamenii adevărați știu să prețuiască pe cei care fac gesturi semnificative pentru ei și nu le uită niciodată.
(02 aprilie 2023)
