Metode cantitative moderne de a analiza securitatea ceaușistă

Pornim în analiza noastră de la faptul că CNSAS a primit din arhivele securității ceaușiste 25 km de dosare, adică un drum lung de 2.500.000 cm. Dacă un dosar avea grosime de 2 cm înseamnă că acolo erau 1.250.000 dosare. Dacă un urmărit avea în medie 5 dosare rezultă că erau 250.000 de persoane urmărite. Dacă un ofițer avea în subordine 10 urmăriți, rezultă că erau 25.000  de ofițeri. Un dosar avea cam 200 pagini scrise de turnători. Dacă o delațiune avea două pagini, un dosar conținea 100 de delațiuni. Dacă din cele 100 de delațiuni 10 erau scrise de una și aceeași persoană, în jurul unui dosar gravitau 10 turnători. De-a lungul anilor, rezultă că au fost 12.500.000 de turnători. Securitatea a supraviețuit la  3 generații de turnători, adică aproximativ 4.150.000 de cetățeni erau în același timp turnătorii securității, ceea ce reprezenta la o populație de 20 milioane de locuitori din care 10 milioane erau activi și responsabili, 41% dintre aceștia erau colaboratori ai securității. Dacă un dosar avea 1,5 cm grosime și delațiunile erau de o pagină, deja devin dramatice estimările. Numai așa se explică de ce securitatea a coborât și spre vârste fragede, pătrunzând în licee.

Concluzii:

- să nu fim mirați că mai tot românul are o tinichea de coadă,

- o lege a lustrației era imposibil de dat căci însemna autoexcludere,

- antrenamentul din acele vremuri nu a dispărut și practicile există,

- o formă de antrenament a fost cu denunțul la o olimpiadă de limba română,

- vocația delațiunii este o chestie microgenetică de neeradicat.

(29 ianuarie 2019)

ROMÂNIA'100: Pâra

Unul dintre marile defecte care ne urmărește în istorie și pe care dușmanii noștri îl cultivă este că suntem pârâcioși. Imediat ce este ceva ce nu ne convine, din lipsa verticalității, dăm fuga prin străini cu pâra. Actul Marii Uniri nu a atenuat această carență aproape genetică a noastră și sunt nenumărate cazuri în care pârâcioșii de serviciu și-au făcut meseria în draci.

Comuniștii ilegaliști cum găseau o oportunitate să meargă pe la vreo Internațională, pac, băgau și o mică sau mare pâră la tătuca Stalin, nu neapărat împotriva statului, cât unii împotriva celorlalți, în lupta de la vârf, deși se pare că numărul lor nu depășea 1.000 de membri de partid. După 1947 pâra a devenit chiar enervantă și pentru Kremlin, drept care în 16 august 1952 dilema a fost tranșată în favoarea lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ. În timpul lui Nicolae CEAUȘESCU au existat pârâcioși atât spre urechile Moscovei, cât și la cele de peste ocean.

Nici partidele vechi, tradiționale, nu au fost scutite de pârâcioșii care căutau sprijin în exterior și s-a văzut mai ales când a fost nevoie să se constituie alianțele, cum doreau unii să se apropie sau nu de Antantă, punându-se chiar în fruntea unor guverne-slugi, ceea ce a dăunat grav intereselor statului.

După 1989 pâra s-a exersat spre toate direcțiile. Unii au plecat spre Morcova, alții s-au îndreptat spre Berlin, alții spre Paris, iar cei mai vioi s-au dus spre Washington, toți uitând că cel ce pârăște este privit de toți nici mai mult, nici mai puțin decât un jeg. Străinii apreciază pe cei cu onoare și demnitate, calități ce lipsesc cu desăvârșire la cei ce merg cu pâra. Străinii îi tratează ca pe niște otrepe bune de șters pe jos și au o plăcere nebună de a se descotorosi imediat ce vin la ei alțte otrepe cu marfă proaspătă.

În cei 100 de ani de la Marea Unire n-a lipsit nici pâra și n-au lipsit nici pârâcioșii. Unii sunt știuți și blamați de istorie, iar despre alții se află zeci de ani mai târziu și dispar din manualele de istorie.

(16 ianuarie 2018)

Look Who’s Talking Too

Era un film american intitulat Look Who’s Talking Too și tradus la noi prin Uite cine cu cine vorbește, o comedie așa cum numai americanii știu să facă, având în rolurile principale pe John Travolta, Kirstie Alley și Olympia Dukakis. Dar nu despre film vreau să scriu, ci despre secvența de dialog din timpul prezentării distribuției. Este exact cum percep eu scena politică dâmbovițeană, cu mizeria ei cu tot.

Genericul filmului merge pe un fundal în care un jet de spermatozoizi abia eliberați își urmează drumul spre țintă, vorbind între ei, iar totul se termină în momentul în care numai unul iese victorios, iar ceilați se izbesc de un zid învinși. Cele câteva zeci de secumde sunt memorabile și restul filmului nici nu mai prezintă importanță pentru că doar atât se identifică 100% cu scena politică de la noi. Pe sticlă, dar și în discursul public politicienii, fără deosebire aleargă asemeni mititeilor și sunt foarte zgomotoși, ținta lor fiind banul public din care doresc să se înfrupte fraudulos și la care unul singur ajunge, bineînțeles victorios. Traseul contează însă. Penali, condamnați definitivi, suspecți, martori, inocenți, de-a valma aleargă și aleargă ușor bezmetici, dar ținta este unică, se vede și este palpablilă: sacul cu bani de la buget. Despre banii europeni nu amintesc pentru că nu sunt atractivi, ard și generează mari nenorociri furăcioșilor de profesie.
N-am să înșejeg niciodată cum americanii fac ce fac și zugrăvesc cu maximă fidelitate ceea ce se întâmplă pe scena politică de la noi, alegoritc, desigur.

Mă uit la agresivitatea lui Calimente ce care nu știa din ce comisie face parte, la bonomia învârtoșată a lui Băsescu, la sfătoșenia lui Geoană, la mohorala lui Dragnea, la graseierea lui Gorghiu cu accent pe a doua silabă sau la fălcuțele lui Blaga, fiecare având un trecut fie banal fie legat de un proces cu final așteptat  cu gura căscată de vulg. Toți fac parte din acel ject omogen ieșit dintr-o dată ca un efort de eliberare marcat de data de 5 mai ora zero, în alergare disperată spre ținta care fi-va cunoscută în 5 iunie după ora 21 cu exactitate. Atunci cel învingător va face exact ceea ce a făcut și cel din film, când intră în biroul de primar. După aceea, tăcere.

(24 aprilie 2016)