Comuniștii și sexologia

Comuștii deși erau pudici și aveau subiecte tabu, când era vorba despre știință aveau puterea să treacă peste orice bariere. Așa se explică faptul că în1966 în Editua medicală s-a publicatr lucrarea Introducere în sexologia masculină a profesorului V. SĂHLEANU și a doctoriței Madeleine MĂICĂNESCU-GEORGESCU în care problematica era abordată din punct de vedere medical și științific, fără a se face referire vreo secundă la homosexualitate și problemele ei.

Am pus pagina în care se scrie ceva despre tiraj pentru a vedea că a fost tipărită în 12.000 exemplare, ceea ce în ziua de azi este considerat un record, iar acestă carte era științifică cu grup țintă restrâns.
(15 septembrie 2017)

Comuniștii și subiectele tabu

Exista un banc privind presa din țara noastră, prin comparație cu presa sovietică, presa americană și cea franceză, din care rezulta că niciodată nu s-ar fi aflat că Napoleon a mâncat bătaie la Waterloo, în timp ce postul CNN ar fi transmis în direct ceea ce se petrecea pe câmpul de luptă, presa franceză ar fi spus că Napoleon a câștigat acea bătălie, iar presa sovietică ar fi arătat că Napoleon a pierdut tocmai datorită vitejiei ostașului sovietic.

Comuniștii de la noi aveau subiecte tabu precum:

- grevele din întreprinderile de la noi, precum greva minerilor din 1977;

- manifestația muncitorulir brașoveni din 15 noiembrie 1987;

- manifestările de stradă ale studenților din București din iarna lui 1969;

- înăbușirea contrarevoluției din Ungaria din 1956;

- sindicatul Solidaritatea din Polonia;

- diagnosticele și tratamentele conducătorilor de partid;

- accidente feroviare de amploare;

- explozii în combinate sau în mine, soldate cu mulți morți;

- aspecte legate de sex și crimele pasionale;

- lipsurile din alimentare, frigul și tăierea curentului electric;

- creșterea incidenței la TBC datorită subalimentației;

- autorii scrisorii celor șase de contestare a sistemului;

- dizidenții precum Doina Cornea și Paul Goma;

- restricțiile impuse poetului Mircea Dinescu.

La comuniști toate rateurile din orice domeniu erau prezentate ca neîmpliniri vremelnice și tot timpul se spunea că partidul are forța mobilizatoare suficient de mare și de puternică pentru a depăși orice situație și pentru a îndrepta orice greșeală sau nedreptate. Niciun mijloc de propagandă nu aborda niciodată fapte cu semnificație negativă, numai din cauză ca acelea ar fi avut efect demobilizator asupra populației care yrebuia să stea înrolată la înfăptuirea idealurilor mărețe.

Doctrina comunistă depășise stadiul cu cine nu este cu noi, este împotriva noastră, trecând la o etapă superioară, ceea ce nu ne convine, nu există pur și simplu. Era politica struțului care stă cu capul ascuns în nisip și care nu acceptă realitatea. Dacă realitatea era cunoscută și acceptată, după achitarea datoriei externe, dacă apărea un pic de relaxare concretizată prin scăderea nivelurilor la lipsurile acute, cu siguranță, anul 1989 ar fi arătat altfel, nu însângerat, Revoluția noastră era tot de o țesătură, dacă nu de catifea, de pânză de sac, mai aspră, dar nu cu peste o mie de morți.

Comuniștii români executau la foc automat pe oricine se opunea regimului, iar ceea ce se întâmpla depășea orice închipuire, căci mujloacele utilizate erau extrem de perverse și categorice. Numai așa se explică modul brutal în care i s-a închis gura lui Constantin Pîrvulescu în  noiembrie 1979 la congresul al XII-lea, cel care a căutat să arate despre erorile făcute de secretarul general și de acoliții lui care se îndreptau spre o direcție greșită. Însuți Ion Iliescu a fost trecut pe linie moartă tocmai pentru că nu avea o atitudine care să se suprapună 100% cu gândirea soților Ceaușescu.

Existența subiectelor tabu au făcut ca țara noastră să rămână în urmă față de toate celelalte țări comuniste, chiar și față de URSS care era considerată baza conservatorismului comunist. Nu este nicio explicație decentă a faptului că sora marelui George  Emil Palade nu a fost lăsată să plece la ceremonia de acordare a premiului Nobel ilustrului să frate.

Este de notorietate dispariția din peisaj a lui Virgil Trofin care avusese contre cu Nicolae Ceaușescu sau sancționarea lui Adrian Păunescu pentru popularitatea sa enormă și pentru incidentul de la stadionul din Ploiești.Despre toate acestea doar se intuiau lucruri, nu era nimic transparent. Subiectele tabu erau nenumărate și probabil caracterul misterios al unor banalități le dădea culoare, iar din banalități cotidiene, multe deveneau acte de curaj, lucruri deosebite, chiar geniale.

(10 septembrie 2017)

Comuniștii și art. 200 c.p.

Articolul 200 din Codul Penal adoptat în 1968 cu textul  publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 01 ianuarie 1969 până la 15 aprilie 1997, celebrul articol 200, despre care s-a vorbit și se mai vorbește și acum, deși este abrogat avea următorul enunț:

Alin.1 Relațiile sexuale între persoane de același sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

Alin.2 Fapta prevăzută în alin. 1, săvîrșită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitate 

          de a se apăra, ori de a-și exprima voința, sau prin constrîngere, se pedepsește cu închisoare de 2           la 7 ani.

Alin.3 Dacă fapta prevăzută în alin. 2 are ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a     

           sănătății, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar dacă are ca urmare moartea sau    

           sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

Abrogarea articolului s-a efectuat sub presiunea țărilor membre ale UE, care condiționau încheierea negocierilor de aderare, de eliminarea acestuia din Codul Penal.

Comuniștii s-au folosit de acest articol în foarte multe situații pentru a evita prezentarea unor persoane ca fiind opozanții regimului sau persoane cu alte opinii decât cele cuprinse în documentele de partid. Era cu mult mai ușor de a-l prezenta pe un opozant nu așa cum era el, opozant al regimului, ci ca pe o persoană care prin ceea ce făcuse se încadra în articolul 200 cp, fără să se dea alte explicații, căci despre semnificația aliniatului 1 nimeni nu căuta să dezvolte subiectul, fiecare imaginându-și ce vrea. În societatea comunistă erau subiecte tabu, iar homosexualitatea era unul dintre aceste subiecte. În ajutorul partidului comunist mai veneau alte forțe care deși se împotriveau ateismului susțineau 100% toate demersurile abordărilor tradiționale, pe tăcute, pe nevăzute și etc.
Reticențele au reapărut și referendumul care se prefigurează sau să zicem bate la ușă, dacă fi-va, ne va arunca ireversibil câteva sute de ani în urmă, căci Europa vrea altceva de la noi.
Am văzut situații în care persoane condamnate pentru art. 200cp s-au reintegrat în societate cu condiția de a părăsi localitatea de origine, abandonați de familii fiind. A fost și o situație tragică cu un tip găsit mort în incinta unei clădiri de sub ruinele fostului Teatru Național. Acolo cred că a fost altceva și povestea s-a dezvoltat pentru a acoperi altă realitate, dacă țin seama de jobul persoanei.
Rămân la ideia că cei mai mulți care au pătimit după rigorile art. 200 nu aveau nicio legătură cu cele incriminate de acesta, ci era doar un paravan pentru a ascunde grave erori de sistem, așa cum cei incomozi erau condamnați pentru deținere ilegală de valută sau pentru fals în contabilitate și aici mă refer la 2 sau 3 stotinki sau la o șosetă de la donații nescrisă în acte la un cult neagreat de pcr.

(10 septembrie 2017)