Și iată că ceea ce nu credeam să se întâmple, s-a întâmplat. Visul frumos de la Melbourne din 1956 când Elena Leuștean venea cu un bronz olimpic la gimastică, iată a fost întrerupt în acestă primăvară, când echipa țării noastre de gimnastică nu participă la Olimpiadă. Vor fi participări individuale, totuși prin faptul că mari sportivi de-ai noștri, gimnaste și gimnaști au reușit să se impună în competiții europene și mondiale.
Era o emisiune pe TVR1 de o așa-zisă analiză a decesului gimnasticii românești în care un personaj suficient de obscur discuta despre eveniment ca și cum era în afara jocului. Așa e la noi. Cei direct răspunzători arată cu degetul spre alții, pun pe primul plan lipsurile, salariile mici și alte și alte. Dacă ar fi fost resursele asigurate 100% mă cam îndoiesc că rezultatele ar fi fost altele. E chestie de management. La un management foarte slab, nici rezultatele nu sunt pe măsură. Toată lumea vrea:
- bani;
- confort;
- respect;
- avantaje;
- onoruri;
- rente;
- deplasări;
- recunoaștere.
Înainte de toate, trebuie muncă, bazată pe un management adevărat, care înseamnă implicare și mai ales o gândire revoluționară, neconflictualăîn care să se vadă:
- etape pe termen lung;
- analize exigente;
- decizii în timp real;
- corelare rezultate cu eforturi;
- selectivitate spre marea performanță;
- verificare continuă;
- dinamică a structurilor.
Ori tot ce s-a văzut până acum nu au fost altceva decât chestii mondne, ce a făcut sportivul X sau ce n-a făcut managerul Y și tot așa. Am văzut personaje mai des pe sticlă în calitate de orice altceva decât de responsabil. Să vină acesta acum să spună că aia, că aia, că ailaltă, când el însuși trebuia să facă și că aia și că aia și că ailaltă, este hilar dacă nu ar fi tragic. La câtă nesimțire este pe meleagurile noastre cele mioritice o astfel de abordare nu mă mai miră. Nu cred că trebuie așteptat rezultatul final de la Rio, pentru a ajunge la concluzia de vae victis, pentru a lua decizii drastice. Chiar dacă mai este puțin până la începerea Jocurilor Olimpice de la Rio, o curățenie totală în tot ce este sportul mioritic nu ar fi de neînțeles. Am în minte acum imaginile de la deschiderile unor JO în care delegații de oficiali au undeva la 50 de participanți și apare un singur sportiv, cel care duce drapelul. Nu mi se pare chiar o exagerare dacă văd cam cum se produc lucrurile cu calificările sportivilor noștri. A uitat cineva de înotătorul ăla nesimțit care n-a aprticipat la probă că n-a nimerit? A uitat lumea de mititelul ăla de halterofil care a căzut ca bobocul de rață în fund pe cât de penibil a fost? A uitat lumea de aprecierea făcută de BK asupra fundulețelor cam mari ale gimnastelor noastre?
Așa că din mondenul legat de MMcea care tot își leagă destinele, trebuie să sărim la realitatea crudă în care o mare campioană a pierdut un post de management acolo unde se hotărăsc destine, mai ales că JO au loc la patru ani și sunt situații în care un sportiv ori are momentul de glorie acum ori nu-l mai are niciodată. Nu toți gimnaștii au înzestrarea genetică a lui Drăgulescu.
Ce mândru m-am simțit când am fost întrebat în tribul navajo de la Antelope am fost întrebat de unde sunt și când am zis România, fața partenerului de dialog s-a luminat și a zis: NADIA COMĂNECI! Pentru asta merită să trăiesc 100 de ani!
Sunt 40 de ani de la acele note de 10 care au revoluționat gimnastica lumii! Magia Montrealului nu se va uita niciodată, iar pigmeii nu-ăi află locul printre monștri sacri ai unei lumi de basm.
Lui Octavian Belu, extraordinarului Octavian Belu, îi convine să fie pus în astfel de situații, știut fiind că se luptă cu morile de vânt? În acestă seară marele antrenor la o emisiune a lui Rareș Bogdan vorbea de situația de șoc. Se referea la demisiile șefilor de la COSR și FRG? Să nu-și facă vreo speranță la câtă indecență se poară, în rândul neprofesioniștilor.
E o tristețe enormă când văd atâțea manageri slabi, incompetenți și fără viitor, din moment ce trecut nu au.
(18 aprilie 2016)
