Cenzura democrată

Dacă în comunism se știa clar că sunt teme care nu se abordează sub nicio formă că sunt interzise explicit prin documente de partid, în cazul sistemelor democratice se constituie organisme alese democratic, se implementează legi care operează o cenzură la fel de strictă sau poate chiar mai strictă decât cenzura comunistă. Deși constituțiile statelor includ articole privind libertatea de expresie, statul democrat are nenumărate pârghii prin care controlează presa, teatrele, televiziunile, dar cele mai importante se referă la modalitățile de a finanța activități din diferite domenii sau de a le mitui prin forme ceva mai rafinate, ca de exemplu publicitatea de stat și de partid, căreia îi corespund sume colosale.

Absența transparenței legate de utilizarea banului public, chipurile că organismele din mediul privat se bucură de confidențialitate, aduce în prim plan o suită de ipoteze ce definesc cenzura pe căi indirecte, așa cum sunt presiunile pe corporații de a plăti reclame acelor agenți de influență, care nu se înscriu în linia partidelor aflate la putere.

Propagarea ideilor de independență și de obiectivitate sunt doar praf în ochii necunoscătorilor, căci nicio televiziune nu are cum să fie independentă, atât timp cât sursele ei de finanțare sunt din reclame, mai ales reclame ce provin de la guvern sau de la corporații legate ombilical de guvern. Suntem naivi să credem că patronii de ziare sau de televiziuni nu-și cenzurează ziarele sau posturile Tv, ca modalități concrete de a le asigura supraviețuirea și de aceea, nu vom întâlni jurnaliști obiectivi, moderatori îndrăzneți. Toți sunt slujbași sub spectrul cenzurii democratice, reglată nu prin tovarăși care făceau vizionări în teatre sau la brigăzi artistice, ci prin capitole de buget la nivel de oraș, municipiu sau minister, căci cei slugarnici, primesc fonduri, în timp ce neascultătorilor li se taie macaronul.

De regulă, în democrație, ar trebui ca unei probleme să-i corespundă opinii de mai multe feluri. Moderatorii ar trebui să invite persoane care să acopere întreaga paletă de soluții. Acest lucru nu se întâmplă și observăm că atunci când invitatul are cumva o altă opinie, intervine brutal moderatorul și fie schimbă tema, fie-l pune la punct pe indisciplinat. Să nu-mi spună mie nimeni că aceasta nu este o formă de cenzură pe care o exersează activ niște așa-ziși jurnaliști dresați, care i-au înlocuit pe propagandiștii de odinioară, căci și democrația are nevoie de câinii de pază ai dogmelor, numite pompos principii.




(10 ianuarie 2025)

ADEVARUL, Ce a fost și ce a ajuns…

Absolut din întâmplare, am găsit printre troacele mele un exemplar al ziarului ADEVPRUL din 23 iunie 2004. Am cumpărat și un exemplar al aceluiași ziar ADEVĂRUL din 24 iunie 2022 și diferența se vede cu ochiul liber.

 Mergând pe colo și pe colo, am constatat că presa dâmbovițeană s-a autodistrus din caracterul ei neserios, de pamflet și din tematica partizană a abordărilor. Eu știam că un jurnalist de meserie, adică meseriaș, dacă are un subiect de prezentat, face acest lucru fără a strecura 80% din punctele sale de vedere, ci caută o abordare obiectivă.

Cine scrie un editorial, nu scrie un pamflet, unde să se dezlănțuie exact cum îi bubuie lui prin cap. Cine scrie un articol, trebuie să informeze, rece, sec și precis cititorul. După ce a citit articolul, cititorul trebuie să știe să facă un anumit lucru, să ia o decizie corectă, nu să fie mai fraier decât înainte de a citi articolul. Nimeni nu dă bani pe un ziar, doar să citească pamflete și să pleca mai ignorant decât înainte. 

Nu mă apuc eu acum să le spun unora cum să scrie articole, dar pe mine tovarășa învățătoare m-a învățat la compunere, când trebuie să povestesc ceva că trebuie să răspund la niște întrebări, obligatoriu.

Când? Adică trebuie să spun data când s-a produs evenimentul la care mă refer.

Unde? adică trebuie să spun locul unde se petrece acțiunea.

Cine? Adică trebuie să spun care sunt personajele.

De ce? Adică o motivare a derulării acțiunii de care mă ocup.

Ce? Adică să relatez faptele.

Cum? Adică o apreciere a eroilor și a acțiunii.

Dacă iau un articol de ziar, voi vedea că autorul e atât de neciooplit încât zice tot felul de chestii nesemnificative, fără a răspunde la aceste întrebări, ceea ce dezamăgitor.

Cei care se vând prost

Vedem peste tot indivizi care vând orice. Unii vând bine, alții vând prost. Există și tipi care se vând. Unii se vând bine, alții se vând prost. A nu se înțelege că se pun pe cântar și se vând la kilogram. Nu. Aceștia se vând în sensul că ceea ce produc în zona conținutului digital este scos la vânzare, adică la citit sau la privit și în final, prin numărul de admiratori și de urmăritori, primesc sau nu bani. Deci, vedem:
- titluri mincinoase, ceea ce înseamnă că unii ca mine, vor fugi de respectivul cont pe vecie,
- produse de proastă calitate, ceea ce înseamnă că nu mă voi mai lăsa păcălit vreodată,
- disproporții între calitate și preț, ceea ce mă fac să evit respectivele magazine,
- scumpiri aiurea, care arată lipsa de performanță, dar și complicitatea consumatorilor.
Vedem cum unii care au conținut digital, sunt lipsiți de inspirație și rostogolesc hoțește conținutul digital al altora, pentru faptul că nu funcționează și aici acel software de la tezele de doctorat care să facă imposibilă postarea de conținut digital deja existent sau lipsit de originalitate în proporție de 70% să zicem.
Alți indivizi îmbâcsesc puținul lor conținut digital cu reclame stupide, ca și ei, ceea ce fac extrem de dificilă citirea conținutului anunțat. Eu nu am pe blogurile mele reclame și nici pe site ioniva.ro  și nu cred că sunt atât de proaste postările mele încât să nu merite și ele o reclamă de doi bani, cu care să cumpăr un cartof degerat sau stricat, mâncat de coropișnițe.

(22 aprilie 2022)

Presa bolșevică despre regele Mihai întâiul

Se știe că scrisul rămâne peste ani, peste decenii, peste veacuri. Tocmai de aceea oamenii ar trebui să fie extrem de atenți când scriu, să cântărească fiecare cuvânt pe care-l aștern pe foaia de hăârtie. Unele texte necugetate, publicate acum aporape 30 de ani în urmă, se răzbună pe autorii lor, care nu au cugetat și s-au avântat în a fi slugi credincioase unor stăpâni care nu au dat vreodată doi bani pe ele, exact așa cum fac toți stăpânii cu slugile lor.

Au fost ziare care între 1947 și 1989 au scris despre regele Mihai I numai neadevăruri, dar existau explicații legate fie de cizma sovietică, fie de propaganda comunistă, explicații care nu duceau niciunde, căci țara avea cu totul alte obiective și monarhia nu mai era demult un subiect de dispută, căci într-o republică populară sau într-o republică socialistă se trăia prin planuri cincinale.

După 1989 mă așteptatm ca lumea să fie mult mai înțeleaptă și să abordeze problema monarhiei cu mult mai multă intelsa să dea dovadă de construcții mult mai elaborate, eliberate de minimalismul abrupt al luptei de clasă din anii '50, ceea ce nu s-a întâmplat deloc.

Așa au apărut articole precum Fir-ai al naibii, Majestate!, scris de Sergiu Andon, deputat conservator, care azi când este luat în bâză tot caută explicații și mai ales caută să rămână tot el deasupra, deși ceea ce a scris este ceva urât, urât, urât. Pamfletarii autentici când scriu chestii pe o anumită temă și de o anumită factură au talentul de a păstra o tonalitate care să nu ducă producția în afara literaturii, ceea ce la acest ins nu se întâmplă.

Un alt ziarist, ceva mai târziu autor de editoriale, dar mai mult scriitor de literatură SF, a avut abordări dintre cele mai nesăbuite legate de deformarea istoriei legată de plecarea regelui Mihai I după ce a abdicat. Ziaristul este republican, dar există forme mult mai reținute și mult mai inteligente, dar literare în același timp, de a proslăvi republicanismul, fără a pune în antiteză această formă de guvernământ cu monarhia, căci cele două nu suportă comparații de niciun fel. Republica este republică, monarhia este monarhie. Aici m-am referit la Cristian Tudor Popescu, cel încruntat tot timpul, cel cu voce tunătoare și cel despre care Corneliu Vadim Tudor a scris oarece chestii, care și acum trebuie analizate cu atenție.
Presa bolșevică și regele Mihai întâiul merită o analiză așezată pentru a scoate la iveală fracturile jurnalismului modern și mai ales dependențele acestei meserii fără certificări în a manipula grosolan sau în a deforma ireversibil adevăruri prin mijloace dintre cele mai primitive, nedemne de secolele al XX-lea și al XXI-lea.

Unii nici nu au puterea să recunoacă eroarea făcută și tac sau caută justificări dintre cele mai jenante, deși pozează în moraliști, ei neavând nicio calitate care să-i recomande pe această latură. În loc să dispară pur și simplu, ies exact cu mie păduchii în frunte, să arate că existe și mai ales să arate că au deja un domeniu cucerit fără vreo luptă, ci doar că au fost în solda cuiva, care i-a aruncat ca pe otrepe murdare, pe care nimeni nu mai are interes să le bage într-o mașină de spălat cu eficientulVenish pentru100 de pete total diferite, din care nu mai rămâne niciuna.

(15 decembrie 2017)

CTP sau altfel spus: Cristian Tudor Popescu

Cristian Tudor Popescu se consideră a fi editorialist. A scris mult. Eu cred că este pamfletar. Editorialist este mult prea mult. Un editorialist este o persoană specializată în politică, în finanțe, în litere sau în cinematografie sau în sport. Adcă are studii și experiență in acele domenii. Am înțeles ca jurnalistul CTP este la bază inginer și a făcut ca tot românul un doctorat în ceva, despre ceva, căci în wiki este amintit domeniul și ceva despre propaganda care se face prin cinematografie. 

Îmi amintesc despre hîra dintre el și Ion Cristoiu care s-a întrerupt subit când pe un post de tv Ion cristoiu vorbea de o sacoșă de plastic cu 230.000 sau 320.000 de dolari înveliți în zir cu care cineva mergea să ia acțiuni de pe nu știu unde.

Imi mai amintesc de razboiul picant dintre CTP și CVT. A fost foarte spumos dar CVT avea verb și CTP nu făcea față debitului verbal al primului.

Imi amintesc de ultima confruntare dintre Traian Băsescu și Adrian Năstase, cănd CTP a venit cu o întrebare năucitoare pentru vel de al doilea. Fără să minimalizez pe nimeni, cel ce se consideră vector de opinie și o dă-n bară, degeaba își zmulge părul din cap după mulți ani recunoscând că a greșit. Nici supraevaluarea nu se justifică, pentru că Traian Băsescu a căștigat în 2003 alegerile nu pentru că CTP a pus întrebare capcană, ci pentru că se ajunsese la o masă critică. Cred că oricine ar fi căștigat dacă trecea de primul tur, indiferent cine ar fi fost, chiar și un scaun.

Acum se vede că CTP nu mai este așa de spumos. probabil este resemnat că lupta lui nu a dat roadele scontate și că este cam singurel, fără prieteni și mai ales fără admiratori.

Cândva l-am auzit la telefon pe o temă și abordarea sa nu mi-a plăcut. Mirosea a jurnalist oarecare, deși în mintea mea îl vedeam pe un soclu. Nu pe cel care a stat ani în șir neclintit în fatța casei Scânteii pe care zăvpviseră Stalin și Lenin.
CTP este un nume de referință pentru presa scrisă din Ro. Așa își dorește el. După părerea mea este doar pamfletar de atitudine. Mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost mai spumos, ca N.D. Cocea sau ca Tudor Srghezi. Nu-i rezista lui Vadim. În cele scrise aici este acel subiectivism de neocolit pentru că eu l-am perceput din scrieri în primul rând.

Sărăcuțul de el.