Cât din timpul tău liber îți mănâncă doctoratul?

Ca să faci un doctorat, înseamnă:
- să pregătești admiterea la doctorat,
- să te documentezi,
- să-ți alegi tema de cercetare științifică,
- să faci cercetare științifică,
- să scrii și să publici articole științifice,
- să mergi pe la conferințe științifice,
- să elaborezi niște referate științifice de cel mult 40 de pagini,
- să scrii teza de doctorat de cel puțin 150 de pagini,
- să susții teza în ședință publică,
- și încă multe altele.

Toate aceste activități mănâncă timp și nimic nu se prognozează, căci ideile nu-ți vin la comandă, iar originalitatea abordărilor ține seama de inspirație și niciodată nu se știe exact cum stau lucrurile acolo. Sunt situații în care te zbuciumi o lună și nu se vede nimic, cum tot așa, sunt situații în care ideea strălucitoare apare într-o secundă, când nu te așteptai și nici nu-ți dai seama de unde a venit.

Cine este ministru, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este parlamentar, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este primar, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este barosan, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este vedetă, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este președinte de partid, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Cine este mare director, nu are timp să facă cercetare științifică și nici să facă un doctorat.

Documentarea înseamnă să stai să citești cărți, articole, studii cam 4 la 6 ore zilnic, cel puțin 5 luni de zile până te pui pe picioare cu detaliile și subtilitățile din domeniul în care vrei să faci teza de doctorat.

Un articol de 7 pagini nu se face bătând din palme. El trebuie să aibă undeva la 10 titluri strict pe domeniu în bibliografie. Trebuie să conțină și cel puțin o idee originală. O pagină se scrie greu, căci trebuie nădușită, nu glumă, pentru a fi o construcție acceptată în lumea științifică. Articolul se construiește după regulile revistei unde vrei să-l publici și elaborarea lui durează luni bune, cu frământări, cu dubii, cu dorința de a-l perfecționa și mai ales, cu temerile de a nu include acolo chestii greșite. Nici nu mă gândesc la ideea de a plagia din alte surse, căci acum cu software anti-plagiat, eșecul este garantat dacă încerci să preiei aiurea fără să indici sursa.

Doctoratul înseamnă muncă, muncă și iar muncă. A crede că poți pune pe alții să facă ceea ce trebuie să faci tu, adică să scrie în locul tău, orice, absolut orice, un articol, un referat, un capitol de teză, este eroarea erorilor, căci respectivii fac ei ce fac și strecoară acolo șopârlițe, ca atunci când nu mai cedezi șantajelor, să te dea în gât, adică să spună ce este greșit în ceea ce ți-au livrat, chiar contra cost, pentru a te compromite.

Era un nene care s-a cuplat cu o tanti. El nu prea era merituos ca mascul, dar știa ceva meserie. Tanti avea gânduri de mărire și-i trebuia doctorat. Nenea a făcut o teză cu clinciuri numai de el știute. Tanti a susținut acea tezaă și-a atins visul de mărire și i-a dat cu piciorul lui nenea. Nenea rănit în amorul propriu, a elaborat câteva pagini pe care le-a trimis unde trebuie, pagini în care erau prezentat la liniuță toare erorile din teză. O comisie a analizat acele erori, le-a confirmat, a anulat titlul de doctor al lui tanti. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea nu a mea, ci povestea reală.

Concluzia: doctoratul îți mănâncă atât de mult timp, încât merită să-l faci dacă și numai dacă vei lucra toată viața în domeniul în care te-ai documentat și ai cercetat ca să elaborezi teza. Ca să faci un doctorat de amorul artei, pentru a-ți scrie pe cartea de vizită că ești PhD sau pentru a le lăuda la cunoscuți, nu este nicio sfârîâială. Mai bine faci altceva și câștigi bani, îți iei o mașină șmecheră, cumperi țoale de firmă, te plimbi în locuri exotice, într-un cuvânt, îți trăiești viața și nu te legi la cap dacă nu te doare.

(29 iulie 2024)

Filatelia românească în comunism (VIII)

Revista FILATELIA  a reprezentat ani în șir singura sursă de documentare pentru filateliștii români. Ea era în anii comunismului o revistă a Asociației Filateliștilor din România și reflecta integral politica partidului și în producția filatelică și în analiza evenimentelor filatelice și în justificarea din punct de vedere politic a semnificației evenimentelor, căci cei care erau în fruntea organizației filateliștilor erau activiști de partid. Am cunoscut un președinte al Asociației Filateliștilor din România, care era profesor universitar în Academia de Studii Economice și era un vechi membru al partidului comunist, iar disciplina pe care o preda în ASE era profund legată de politica partidului - planificarea.

La vremea când apărea revista, căci nu am fost abonat, o găseam la chioșcuri sau în magazinele de specialitate, acolo găseam articole interesante referitoare la timbrele apărute până în anul 1900, căci existau colecționari care posedau piese din acea perioadă și existau multe surse primare de documentare pe care respectivii le foloseau. Nu vreau să spun prea multe despre reproducerile de timbre din revistă, căci ele urmăreau linia oricărei tipărituri din vremurile comuniste, căci doar Editura Meridiane era aceea care publica albume cu reproduceri de artă color, restul editurilor limitându-se a publica reproduceri alb-negru.

Acum când lumea nu mai citește mai nimic, apariția revistei FILATELIA este deja un vis irealizabil din multe puncte de vedere, unul fiind acela că nimeni n-ar mai cumpăra-o. Ar mai exista și existența Internetului care a schimbat radical poziția filateliștilor, aceștia având posibilitatea de a se informa mult mai arpid și mai complet citind conținut digital decât să aștepte tipărirea unei reviste și parcurgerea circuitului până ajunge la chioșc. Nimeni nu mai riscă acum într-o afacere cum este tipărirea unei reviste de filatelie, căci afacerea e mai riscantă decât comerțul cu flori proaspete.

(13 iunie 2022)

Fabrica de articole

 Există mai multe tipuri de articole. Un articol științific se scrie greu. Există un ciclu format din etape precum:
- alegerea domeniului de cercetare,
- documentarea pentru a vedea stadiul cercetării și practicii,
- definirea problemei cu stabilirea ipotezelor de lucru,
- derularea cercetării cu construirea de modele și algoritmi,
- obținerea soluției, verificarea pe date de test,
- compararea soluției cu ceea ce există în literatură și practică,
- structurarea unui articol,
- trimiterea la o revistă,
- revizuirea pentru a răspunde exigențelor,
- publicarea articolului.
Un articol ca lumea se publică undeva în trei ani. Există și situații în care articolele sunt publicate într-un timp cu mult mai scurt dacă cercetarea s-a derulat deja, dacă rezultatele obținute au trecut de rigorile practicii și se dovedesc a fi extrem de valoroase.
Există și fabrici de articole, în care o persoană care are ceva mai multă experiență se înconjoară de tineri foarte valoroși, le dă acestora teme de cercetare unde el știe care vor fi rezultatele scontate. Aceștia lucrează sub îndrumarea sa directă, cercetează, construiesc modele, algoritmi, software și obțin rezultate pe care le prezintă sub formă de articole. Nu persoana care coordonează totul este fabrică de articole, ci întreaga echipă alcătuiește fabrica de articole. Se practică acest procedeu cu bune rezultate, căci este stimulată cercetarea științifică de succes.
Sunt și situații în care alții scriu articolele și altul le semnează ca singur autor, ceea ce mie mi se pare oribil, respectivul devenit autor singular pe munca altora, nu are nici bunul simț să recunoască faptul că totul s-a obțint într-un proces de cercetare, ceea ce ar deschide posibilitatea de a aduce niște mulțumiri.

(03 decembrie 2021)

Scrisul la comandă

Există oameni care scriu la comandă. 

Dacă li se cere să scrie un articol despre stat în limbă, ei scriu într- oră un articol despre stat ăn limbă.

Dacă li se cerse să scrie un sonet despre scărpinat în nas, ei scriu sonetul cu pricina în cinci minute.

Dacă li se cere să scrie un roman despre colectivizare, ei scriu romanul acela într-o lună.

Dacă li se cere să-l proslăvească pe Ceaușescu în 200 de versuri, ei le scriu pe nerăsuflate.

Dacă li se cere să scrie o epigramă de spe cetăteanul X, într-un minut este scrisă.

Dacă li se dă un cuvânt, ei scriu patru versuri și cuvântul acela se găsește într-o rimă.

Nu știu dacă e vorba de talent sau despre spontaneitate sau despr. Într-un fel îi admir pe cei ce sunt în stare să facă așa ceva pentru că cunt:

- productivi;

- admirați;

- bogați;

- publicați;

- înjurați;

- pizmuiți;

- iubiți.

Eu mă cunosc pe mine și știu că nu sunt în stare de așa ceva. Nu scriu la comandă. Chiar dacă mi se cere să scriu un Laudatio despre o persoană foarte cunoscută mie, o persoană despre care am toate coordonatele, îmi trebuie cel puțin o săptămână pentru a scrie undeva la două pagini. De fiecare dată le citesc și mi se par sărace, fără a fi un perfecționist. Revin și refac și iar refac și numai fiind strâns cu ușa de termenul promis, trimit materialul. De fiecare dată am inima îndoită, convins fiind că dacă mai aveam timp sau dacă insistam ceva mai mult, cu siguranță ieșea mai bine, mult mai bine.

Scrisul la comandă este o meserie bănăasă pentru cine știe s-o practice, mai ales că la noi lăudătorii sunt bine plătiți și au locuri în față la spectacolul vieții. Ei se înfruptă din cele mai alese bucate și-și poartă burțile umflate pe la toate curțile împărătești, chemați fiind să scrie ode.

(30 noiembrie 2017)

Gândirea segmentată

Am observat la multă lume un mod bizar de a concepe o lucrare. Totul pornește de la întrebări precum:

- câte pagini trebuie să aibă articolul?

- când trebuie să fie gata articolul?

- articol cu singur autor este bun?

- câte titluri bibliografice terbuie să includă?

O astfel de abordare îmi crează senzația de statuie vândută la kilogram, de tablou vândut la metru pătrat și la carte vândută la număr de pagini.

A privi actul de creație ca un proces de producție oarecare mi se pare puțin nefiresc, exagerat, neproductiv, neserios, superficial și inabil. În opinia mea un articol:

- se realizează în cadrul unei echipe;

- presupune parcurgerea unor etape obligatorii;

- are o structură cu o abordare graduală;

- are citări ce impun dimensiunea bibliografiei;

- original presupune 99% transpirație și 1% inspirație;

- are la bază dezbateri profunde și verificări exigente;

- generează garanția că există cititori care îl utilizează efectiv;

- necesită cu mult mai mult timp pentru realizare decât se crede.

Gândirea segmentată presupune construirea unui text din colaje involuntar reproduse. Cei care s-au fosrmat exclusiv prin sistemul de memorare, au înclinația de a folosi fragmente din textele memorate, care prin alipire duc la o construcție oarecare, fără legătură logică de la un paragraf la celălalt. Dă senzația unei gândiri segmentate, unde apar fracturi dintre texte. Este asemeni unui om care a învățat 200 de poeme despre iubire și când este pus să scrie el o poezie despre iubire, deși el nu a făcut niciodată altceva decât să recite din cele 200 de poeme, acum va prelua bucîți din poemele memorate, le va potrivi și va obține un ceva, pe care îl va intitula poem de iubire. În realitate, acela este doar un produs amalgam, unde apar versuri care nu au o legătură puternică între ele. Cineva care știe pe dinafară cele 200 de poeme, ca avea capacitatea de a trage linie de demarcație dintre versurile vecine ce aparțin unor poeme diferite.

Am văzut doctoranzi care scriu articole în acest fel. Am avut senzația că un articol despre creșterea florii soarelui, are 10 rânduri despre plantațiile de palmieri, are vreo 30 de rânduri despre cursele de formula 1, mai are 30 de rânduri despre cenușa de furnal și tot așa, încheindu-se apoteotic cu culegerea pălăriilor de floarea soarelui pentru a face ulei de floarea soarelui și pentru a face pungulițe cu semințe care se sparg în dinți la meciuri sau în mașina 133, de către anumiți călători fără bilet.

(20 iulie 2017)

PhD, diseminarea rezultatelor

Diseminarea rezultatelor apare în două locuri și anume:

• în al treilea raport dein programul doctoral;
• capitol distinct la finalul tezei de doctorat.

Această parte se construiește preptat-treptat și doctorandul va discuta despre:

• articolele pe care le-a scris;
• comunicările pe care le-a făcut la conferințe;
• prototipurile realizate pentru producție;
• capitole de carte dacă e cazul;
• prezentări în fața studenților.

Dacă lasă pe ultima sută de metri cu siguranță că va uita fie articole, fie conferințe, fie alte elemente care să sprijine demesrul său legat de diseminare. De aceea este important ca pe măsură ce doctorandul scrie ceva, publică ceva, implementează ceva, să scrie folosind un șablon toate detaliile cât timp le are proaspete în minte. dacă nu face așa se va trezi că trebuie să scrie un capitol și pierde din vedere detalii dintre care unele sunt esențiale. Omul scrie tot felul de materiale, dar dacă el nu are grijă să vadă și dacă respectivele sunt citate, se trezește că spune tot felul de chestii dar când vine vorba de a judeca complet lucrurile, lipsesc elementele esențiale, adică citările. Dacă nu lucrează cu șabloane în care să fie date lucrurile într-o anumită ordine, tratarea apare ca fiind neomogenă și este creată senzația în teză călucrurile sunt puse fie cu furca, fie că se face copy-paste. Dacă totul este luat în serios și nu se consideră că acest capitol se scrie singur, pregătirea solidă folosind acele șabloane va duce la crearea contextului ca articolul să se scrie singur, pentru că pentru toate materialele se urmărește un același punctaj, iar notițele și însemnările făcute la cald vor fi extrem de utile căci ele trebuie numai cizelate. Nu trebuie tratat cu superficialitate aspectul de diseminare,, pentru că el este similar ambalării unei prăjituri deosebite-soluțiile originale- într-un ziar murdar, căzut în noroi.

(04 iulie 2016)

Documentarea la culturiști

Cărţi:










































Reviste: