Cultura în viziunea lui Marcel CIOLACU

Este mare deranj în instituțiile culturale de când Marcel CIOLACU a făcut oarece afirmații legate de restructurarea unor instituții de cultură din spațiul mioritic. Consider că ceea ce se întâmplă în cultura din spațiul carpato-danubiano-pontic este nefiresc, suprarealist și indecent, din moment ce latura calitativă este abandonată integral. Existența unor structuri așa-zise culturale, care de fapt stimulează nemunca și lipsa de creație, înseamnă tocarea banului public anapoda.

Să vedem cum stau teatrele. La ora actuală există teatre cu colective unde salariații au salarii mici, adică de mizerie și stau cu mâna întinsă la buget, că doar-doar va pica ceva. Nu este normal. Așa cum la o fabrică muncitorii fac șuruburi pe care le vând, tot așa și teatrele trebuie să facă spectacole, să vândă bilete și să încaseze bani din care să plătească salariații, care sunt actori, regizori, mașiniști, croitorese și contabili dar și alte categorii de personal, dacă și-l permit. Cine studiază istoria teatrului românesc, va afla că au existat câteva companii de teatru private care montau foarte multe piese într-un an și directorii companiilor se zbuciumau să asigure salariile actorilor și personalului, pe scene închiriate în orașe mari sau mici, fără a strâmba din nas despre spectatori sau despre repertoriu, cum se face azi. În opinia mea, trebuie să existe un teatru național, unul singur și acesta să joace piese românești și doar românești, iar acesta să fie subvenționat de stat 100%. În rest, celelalte teatre, să meargă pe barba lor.

Să vedem cum stau centrele de conservare a tradițiilor, acum populate de tot felul de familii, unde nu se conservă nimic, unde se oferă spectacole fără bilet de intrare plătit, chipurile, pentru cultivarea maselor fie cu dansuri simpliste, fie cu cântece fabricate în garsoniere, fie cu soliști fără voce, deci totul fiind de o calitate îndoielnică. Organizarea de festivaluri cu orchestre naționale, care promovează un folclor slab calitativ, nu se justifică deloc și aceste centre trebuie reorganizate, din moment ce sunt prea multe și nu se auto-finanțează în niciun fel. În opinia mea, văd un ansamblu care să aibă undeva sub 30 de dansatori care să știe să danseze din toate regiunile, să fie sportivi trași la linie, subțiri, vioi, care să ducă un spectacol de 120 minute șnur, așa cum mai sunt în lume multe ansambluri. Un astfel de ansamblu, când vine în orașul X din  țară, va umple o sală de 3.000 de locuri cu bilete plătite așa cum erau dansatorii irlandezi.

Când îi aud pe cântăreții de folclor că am compus versurile și muzica la un cântec mă apucă disperarea. Când cântă se vede că nu au cultură, că nu au talent creativ și nu fac altceva decât să polueze folclorul, ceea ce mă disperă iremediabil și militez pentru restrângerea posibilităților pentru acești așa-ziși creatori de folclor de a se mai manifesta, căc fac numai deservicii conservării tradițiilor noastre.

În concluzie, Marcel CIOLACU are o viziune corectă și trebuie reașezată întreaga cultură românească pe baze noi, mergând ca la frizer, întâi mă tunzi și după aceea te plătesc. Întâi scrii romanul, îl publici, se încasează banii și abia după aceea primești bănuții pentru munca de creație. Excepțiile le lăsăm pentru alții, dar pictorii să picteze și să-și vândă tablourile. Sculptorii să sculpteze și să-și vând statuile. Compozitorii să scrie cântece și să le vândă. Pentru toate există soluții, dar primăriile nu mai trebuie să subvenționeze concerte de doi bani. Cine vrea distracție, să scoată banul din buzunar.

(16 august 2023)

Dependența de tatuaje

Am auzit prin târg că bărbații care-și fac tatuaje capătă dependență și nu se mai opresc, aceasta fiind explicația celor care au tatuaje foarte multe pe corp. Literatura de specialitate nu spune nimic pe această temă și am încercat să mă lămuresc asupra subiectului, discutând cu cei care au deja destul de multe tatuaje aplicate pe corp.

Niciunul dintre cei cu care am discutat nu mi-a vorbit de vreo dependență, ci de realizarea de tatuaje în concordanță cu un concept unitar pe care și l-au definit. Din câte am înțeles de la ei, după realizarea acelor cerințe definite prin conceptul inițial, nu există prelungiri sau extensii de concept, ceea ce înseamnă că încetează și acțiunea de realizare de noi tatuaje, ceea ce duce automat la concluzia lipsei dependenței.

Discuțiile pe care le-am avut mai în detaliu s-au referit la persoane cu care am ajuns la un nivel al dialogului care mi-a creat certitudinea că răspunsurile lor vor fi corecte, mai ales că mi-am exprimat aprecierea față de lucrările făcute de artiștii tatuatori și că ei aveau suprafețe ample cu tatuaje, dar ar mai fi existat posibilitatea de a face noi tatuaje pe alte zone ale corpului tot atât de bine expuse vederii.

Unii dintre cei cu care am discutat mi-au spus că au finalizat realizarea de tatuaje și acum se bucură de faptul că au reușit să facă definirile pe care le-au dorit și să transmită mesajele clare stabilie.

Alții dintre cei cu care am discutat mi-au vorbit despre o serie de retușuri și de mici completări pe care le mai au de făcut.

Alții, mi-au arătat zonele unde urmează să continue să facă tatuaje, pentru a obține forma completă a conceptului, căci totul este o problemă atât tehnică, dar mai ales și o problemă de suportabilitate, cât și o problemă financiară.

În foarte puține cazuri mi s-a spus că se dorește efectuarea de modificări ale tatuajelor existente, pentru a scoate ceva mai bun calitativ, ceea ce presupune și o schimbare de concepție, dar mai ales existența unui artist care să facă acele transformări, pentru a se obține dintr-o figură inițială, un alt desen cu totul nou.

Cred că dialogurile mele au fost de substanță și sunt sigur că dacă o persoană din cele cu care discutam avea o dependență de tatuaje, mi-aș fi dat seama și nu aș fi avut nicio reținere să trag concluzia că există și persoane dependente de tatuaje. Aici nu am luat în dicuție pe cei care au peste 90% din suprafața corpului cu tatuaje. Eu am discutat cu persoane care au undeva sub 40% din suprafața corpului cu tatuaje și concluzia asupra lipsei dependenței de tatuaje se referă la aceștia.


(14 august 2023)

Eu și tatuajele

Eu am avut un mare profesor pe vremea când eram student, care mi-a zis:
- Ivane, niciodată să nu vorbești despre ceea ce nu știi!
Avea mare dreptate acest profesor și de aceea înainte de a deschide gura, eu m-am documentat și dacă a fost cazul am și lucrat în problema respectivă, pentru a nu fi penibil când discut cu oameni avizați în domeniul unde încercam să dezvolt o abordare.

Așa se face că prin anul 2005 la sala de forță unde mergeam, am avut ocazia să văd bărbați care lucrau la diferite echipamente și care etalau tatuaje, așa cum nu mai văzusem până atunci. Era ceva spectaculos atunci când cineva avea tatuaj pe antebraț sau pe piept sau pe spate. Atunci am văzut pentru prima dată texte scrise pe piept sau pe spate. Atunci am văzut tatuaje cu chipuri de persoane tatuate în zone vizibile. Am văzut și am tăcut. La Trier, într-o librărie am găsit o biblie a tatuajelor. Am cumpărat-o, am citit-o și am înțeles foarte multe. Prin aeroporturi, am mers la centre de presă și am văzut reviste speciale dedicate tatuajelor. Le-am răsfoit. Pe unele le-am cumpărat. Când Internetul s-a dezvoltat vertiginos, am citit și de pe Internet despre tatuaje. Zic eu, sunt destul de bine documentat în acest domeniu, nu în ideea de a purta un dialog cu un specialist, ci pentru a nu fi luat peste picior de oricine, atunci când aș încerca să deschid gura despre tatuaje.

Eu nu am tatuaje pentru că la 76 de ani ai mei este târziu să încep un proces de o anvergură ce depășește speranța de viață a bărbaților. Dacă aș avea acum 50 de ani, nu aș ezita să-mi fac tatuaje 3D.

Acum știu să evaluez un tatuaj. Acum fac o legătură între tatuaje și cei care poartă tatuaje. Una este să vezi un braț complet tatuat și altfel stau lucrurile când există un tatuaj mic și discret. 

Unii spun că se crează o dependență de tatuaje. Cel care-și face un tatuaj, îl va face și pe al doilea și pe al treilea, nefiind în stare să se oprească. Nu accept această teorie din moment ce numărul celor care au tatuaje pe tot corpul este foarte mic. 

În opinia mea, tatuajele sunt acele elemente care definesc personalitatea unui bărbat sau a unei femei. Este vorba de a adăuga unele elemente lipsă până la definirea completă. De aceea unele persoane își fac tatuaje pe suprafețe restrânse, căci doar acele tatuaje sunt suficiente pentru a se defini, pentru a transmite mesaje clare către cei din jur. Alte persoane își tatuează suprafețe extinse pentru că mesajele pe care doresc să le transmită direct, au un nivel de complexitate cu mult mai ridicată.

Din punctul meu de vedere, persoana care își face un tatuaj este o persoană care gândește pe termen lung, are convingeri solide, nu are păreri schimbătoare, din moment ce tatuajele au caracter permanent. Nu oricine optează spre a-și aplica un tatuaj într-un loc vizibil, dacă este timid, dacă se jenează, dacă ține foarte mult la părerile altora, dacă se teme de judecata celor din jur. Prin anul 2006 am văzut la casieria unui supermarket așteptând în fața mea să plătească produsele cumpărate, pe un tânăr care avea un tatuaj în zona gâtului, foarte aproape de lobul urechii. Pe acele timpuri era un lucru foarte îndrăzneț un asemenea tatuaj. Am apreciat curajul acelui tânăr, am aprecia bunul său gust, căci tatuajul acela era foarte fin și foarte bine executat și studiind ceva literatură, prin tatuajul acela el dorea să transmită un mesaj clar legat de atitudinea sa față de cei care nu înțeleg rosturile lumii.

Mie îmi place să discut cu persoane care au tatuaje, pentru a înțelege și mai bine resorturile interne care-i determină să treacă la această formă de auto-definire și de transmitere de mesaje către societate. Faptul că persoana pornește la acest drum fără întoarcere, este un lucru lăudabil și faptul că suportă să i se execute tatuajul fără anestezie de niciun fel, este o dovadă de forță interioară. Alegerea desenului, alegerea artistului și derularea întregului proces fac parte dintr-un complex de decizii extrem de dificil de luat, iar cine nu apreciază tot ceea ce se vede și tot ceea ce se ascunde în spatele unui tatuaj, greșește fundamental.


(24 mai 2023) 

Oameni mari, dar cu pensii mici

Vedem pe la televizor cum se smiorcăie tot felul de bătrânei care își zic că sunt mari glorii ale teatrului românesc sau mari cântăreți de toate felurile și ne spun ei cât de mare le-a fost succesul. Nu-i contrazic, dar la mare succes a fost la vremea respectivă și mere onorariu. Numai că smiorcăiții, tineri fiind au încasat mălaiul, l-au păpat și nu s-au gândit nicio clipă la vremea când vor fi bătrâni și nicio clipă nu s-au întrebat din ce vor trăi. Ei au trăit clipa și așteaptă acum ca milogii să le dea statul și lor ceva. Este dramatic faptul că din niște glorii acum câteva decenii, aceștia au ajuns la mila publică, dar noi avem proverbul care ne arată că așa cum ne așternem, așa vom dormi. Deci, ar trebui să se explice cu subiect și predicat tuturor cetățenilor acestei țări că pensia depinde de nivelul contributivității fiecăruia dintre noi. Cine nu contribuie cu nimic, nici nu trebuie să evoce vremurile când era cineva, ca să i se recunoască meritele. Fost-ai lele cât ai fost... 

Eu îi compătimesc pe acești nefericiți ai sorții, care nu s-au îngrijit de viitorul lor atunci când erau pe val și sunt de acord ca statul să le recunoască valoarea oferindu-le un venit minim, cât să trăiască și ei în rândul lumii, dar niciodată să nu solicite mai mult decât statul sărac și obligat să-i rezolve pe cei ce au contribuit, este în stare să le ofere. Orice om trebuie să se gândească la sine și mai ales să fie conștient că nimeni nu este obligat să facă ceea ce el trebuie să facă. O cântăreață care cu nerușinare i-a cerut unui coleg pentru nunta fiicei sale 10.000 de euro, vorbea că are pensie de sub 1.600 de lei. Am totuși o întrebare: din cei 10.000 de euro neimpozitați, câți bani a dat respectiva la fondul de pensii? Cred că a dat zero lei și zero bani. Atunci, 1.600 lei sunt suficienți, căci exclud situația că nu și-a pus deoparte ceva pentru zile negre, din ceea ce a câștigat la nunți, botezuri, aniversări și parastase.

Nu am luat în discuție fotbaliștii, căci am o mare nedumerire să aflu care dintre ei contribuie la fondul de pensii când încasează mii și mii de euro salariu lunar, conform contractelor. Am mai auzit că o fostă mare vedetă din fotbal s-a stins în sărăcie, uitată. Păcat, car tot mare păcat este și faptul că fotbaliștii nu sunt instruiți să se preocupe de vremurile ce vor urma, care niciodată nu se arată nici ușoare și nici simple, 


(26 aprilie 2023)

Geniile și zodiile lor (I)

Omenirea a dat nenumărate genii. Pentru fiecare domeniu, de-a lungul timpului și-au făcut prezența genii care au reușit să revoluționeze domeniile respective, impunându-se ca deschizătoare de drumuri.
Există genii în matematică.
Există genii în fizică.
Există genii în  chimie.
Există genii în inginerie.
Există genii în pictură.
Există genii în literatură.
Există genii în muzică.
Există genii în sport.
Fără contribuțiile lor, lumea ar fi fost mai săracă, ar fi bătut pasul pe loc și ar fi așteptat ca altcineva să vină să soluționeze problema. Apar o serie de întrebări legate de genii.
Există o legătură între zodiile persoanelor și genii?
Există factori care influențează apariția geniilor?
Pentru a răspunde la nenumăratele întrebări care se referă la genii și pentru a lămuri cumva unele nedumeriri, se impune folosirea tuturor instrumentelor de care omenirea dispune la această oră, mai ales că acum Internetul este plin de informații despre marile personalități, marile descoperiri, atât cu elemente calitative, cât și cu elemente cantitative de descriere. Data Science are posibilitatea să descifreze unele aspecte. Lucru cu baze de date de foarte mari dimensiuni va permite obținerea de informații extrem de utile, care vor aduce lumină în zona aceasta atât de complexă a geniilor, zonă care obsedează pe toată lumea și mai ales intrigă pe cei care așteaptă rezultate, care întârzie să apară, la probleme deosebit de grele pentru omenire. Trebuie să acceptăm ceea ce este o realitate de necontestat, că geniul este 99% transpirație și doar 1% inspirație. Înseamnă, că numai acolo unde există muncă serioasă, continuă, exigentă, creativă și mai ales apreciată, există o probabilitate cât de cât acceptabilă, ca într-o sută de ani să apară un geniu. Oriunde altundeva, unde munca nu este apreciată, niciodată geniile nu vor apărea. Să fie clar!

(09 iunie 2022)

Artiștii și comunismul

În comunism, artiștii erau cei care:
- slujeau poporul,
- răspândeau politica partidului,
- aveau condiții foarte bune de trai,
- primeau respectul tuturor,
- jucau în toată țara,
- primeau foarte mulți bani nefiscalizați,
- se dezvoltau planificat,
- aveau titluri onorifice.

În țară existau teatre și acolo jucau artiști repartizați prin ordin guvernamental, astfel încât nu exista haosul  generat de cei care musai vor să joace la teatre din București, Iași, Cluj, Timișoara sau Brașov. Artiștii erau obligați să facă lungi turnee prin țară să joace piese și să aibă concerte în orașe mai mici, în sate, în fața unui public format din oameni ai muncii, țărani din cooperativele agricole de producție. Așa am văzut eu nenumărate piese de teatru și concerte de muzică populară românească la căminul cultural 23 August din Găvana Pitești, cu 2 lei biletul de elev în școala elementară.Actorii și cântăreții erau și ei considerați în comunism ca fiind oameni ai muncii, care aveau misiunea să educe poporul în spiritul educației comuniste, pentru formarea omului nou, făuritor al societății socialiste.

Cântăreții aveau un autobus. Instrumentele și decorurile erau urcate într-o camionetă. Niciun mijloc de transport nu avea 5 stele, ci erau mijloace de transport obișnuite. dacă se mergea cu trenul, toți foloseau vagoane clasa a II-a. Turneele durau luni de zile și spectacolele se jucau seară de seară. 

Artiștii aveau salarii, ca orice muncitor și numai dacă jucau în filme sau cântau la nunți aveau onorarii, dar trebuiau să fie atenți să nu cadă sub incidența legii 18 , cea care se referea la dobândirea averilor ilicite, averi care se confiscau fără drept de apel.

Artiștilor li se adresa toată lumea cu tovarășe, de la secretarul general al partidului, până la ultimul executant sau țăran de la coada vacii. Artistului poporului George VRACA i s-a adresat un șofer:

- Tovarășe VRACA, dumneata când joci pe scenă, tot muncă este?

Eu am auzit cum înainte de a se urca pe scenă, unele artiste erau invitate prin replica:

- Tovarășa LĂTĂREȚU, acum e rândul dumitale.

- Tovarășe LUICAN, acum dumneata intri în scenă.

Comunismul i-a făcut pe oameni să fie toți o apă și-un pământ. este adevărat că artiștii aveau uși deschise la conducerea partidului căci ștabilor le plăceau distracțiile și când organizau chefuri, chemai orchestre și soliști îndrăgiți, iar aceștia găseau prilejurile cele mai potrivite pentru a obține oarece favoruri, concretizate pentr-un apartament cu chirie, o butelie, un pașaport sau aducerea în București a copilului repartizat cine știe unde printr-un cătun din țară, după absolvirea facultății.

Comunismul românesc a introdus după modelul sovietic, titlul de artist emerit și titlul de artist al poporului, titluri care aduceau unele avantaje celor care le primeau, dar în primul rând erau ca o recunoaștere de către stat a valorii de excepție a artiștilor.



(27 noiembrie 2021)