Cine sunt oamenii de nimic?

La viața mea, am cunoscut nenumărați oameni de nimic. Oamenii de nimic nu știu să facă nimic. Ei doar se fac că fac, pentru a se afla în treabă. Stau cu ochii pe ceilalți și sunt extrem de critici cu aceștia, semnalând în scris tot ceea ce colegii lor nu fac ca la carte. Ei au timp să se ocupe de elaborarea de memorii interminabile, de a scrie e-mailuri kilometrice, de a merge în audiențe la tot felul de șefi, pentru că nu fac altceva decât de a sesiza nereguli, căci ei nemuncind nimic, nici nu greșesc, dar greșeala lor capitală este că nu-și îndeplinesc sarcinile de serviciu, profitând de faptul că ei nu primesc sarcini, fofilându-se în derularea de activități la grămadă.

Oamenii de nimic sunt toxici în orice echipă, pentru că sunt intriganți, colportori, nepricepuți și tot timpul vin să critice, fără a veni cu o idee constructivă. Numai un manager novice sau unul care se lasă influențat de șefii autoritari, acceptă în echipa sa un om de nimic, altfel, dacă el ca manager are un pic de fler și un pic de experiență, la alcătuirea echipei, va ști cu precizie de microni să-l identifice pe omul de nimic și să nu-l includă în echipă încă de la început, căci dacă nu o face de la început, mare belea își va găsi cu el, căci a-l scoate din echipă este nu aproape imposibil, ci imposibil cu adevărat și va trage echipa în jos până aproape de distrugerea proiectului, căci mărul stricat, distruge toate merele din coș. Modalitatea de a scăpa de omul de nimic este simplă. Trebuie să i se dea să facă ceva de unul singur și să-și asume rezultatul muncii sale, fără a fi lăsat să lucreze în comun cu o altă persoană, căci omul de nimic are talentul de a intra pe sub pielea celor de care dorește să se folosescă, după aceea respectivii îi devin cei mai mari dușmani.

Un om care muncește, care se implică în activitățile proiectului, nu are timp nici să-și vadă capul, cu atât mai mult să-și urmărească colegii de echipă, să scrie memorii și să meargă în audiențe, chipurile, în numele marilor adevăruri ce trebuie spuse și în dorința de a contribui la bunul mers al lucrurilor în echipa din. care și el face parte. Acum mulți ani am cunoscut și eu un astfel de specimen. Critica tot. Era înarmat cu e-mailuri de la niște somități locale. I-am oferit toate resursele de care are nevoie și i-am zis că-l aștept să vină să lucreze, el trebuind să ofere procedurile de încărcare a bazelor de date și a produsului software excepțional pe care spunea că-l are în cap. Dacă l-ați văzut la termenul fixat de el, l-am văzut și eu, căci omul de nimic, trebuia să depășească stadiul de dat din clanță și de a impresiona prin critici, din moment ce trebuia să treacă la acțiune, dar cum el era un om de nimic, nu știa nici software să facă, nici proceduri să definească și cu atât mai puțin să pună 100 de oameni la treabă, de care să se ocupe și de calitatea muncii cărora să răspundă.

(08 august 2024)

Ce înseamnă un proiect prost?

Toți care propun proiecte, din dorința de a avea succes în obținerea finanțării, se gândesc la soluțiile cele mai ieftine, fără să se gândească la faptul că soluțiile cele mai ieftine niu sunt și cele mai bune. Noi avem o vorbă: suntem prea săraci pentru a ne cumpăra țoale de proastă calitate. În acest context, este bine ca atunci când facem o ofertă de proiect, să ne gândim că evaluatorii nu caută soluțiile cele mai ieftine în orice condiții, ci caută soluțiile cele mai ieftine, care îndeplinesc anumite standarde de calitate.
Proiectele proaste sunt proiectele care au la bază soluții proaste, datorate faptului că au fost propuse de persoane:
- necalificate,
- fără experiență,
- cu spirit de aventură,
- ca să se afle în treabă,
- lipsite de inteligență.

Numai așa se explică acele canalizări din comune, făcute pe mijlocul străzii, fără a fi realizate legăturile pe laterale cu gospodăriile, bifându-se doar canalizarea comunei, fără ca locuitorii acesteia să beneficieze în vreun fel de binefacerile canalizării. 

Numai așa se explică apariția conductelor aeriene la termoficarea a cărei eficiență va fi îndoielnică din toate punctele de vedere, inclusiv din punctul de vedere a pierderii eficienței prin schimbul de temperatură, mai ales iarna, când învelișul protector al conductelor este deteriorat. Numai așa se explică apariția instalației de gaze în comune, cu conductele aeriene, nu îngropate, cu riscuri enorme de deteriorare a acestora la orice lovire mai puternică.

Numai așa se explică trecerea în așa-zisa conservare a unor obiective, știut fiind faptul că procesul de conservare este relativ și nu asigură în niciun fel protecția față de uzura morală a obiectivului și cu atât mai puțin protecția față de uzura fizică a acestuia.

Un proiect prost, este un proiect prost.

Un proiect prost are la bază o soluție proastă.

Un proiect prost este implementat de o echipă managerială sub-mediocră, căci o echipă managerială excelentă are capacitatea de a face corecții din mers, pentru a modifica soluția și pentru a transforma proiectul într-un proiect bun.

un proiuect prost atrage costuri cu mult mai mari pentru remedierea situației, căci a remedia înseamnă a munci cu mult mai mult, după principiul, leneșul mai mult aleargă.

Este decent ca în caietul de definire a programului de finanțare, să apară acel set de restricții care să excludă din start soluțiile idioate, precum conductele aeriene, temeliile sub-dimensionarte, adăugările de niveluri suplimentare la construcții și multe alte aiureli care le-ar trăzni prin cap unor indivizi certați cu logica, pentru că a gace un centru de informate turistică într-o comună unde nu există niciun obiectiv de niciun fel, echivalează cu sfidarea legii atracției universale, dar pentru proști asta nu contează, căci în mintea lor puțină, este un proiect de succes, deși fundamentul succesului lipsește cu desăvârșire.


(20 iulie 2024) 

Cum este cu dreapta românească?

Mă apucă și râsul când îi aud pe unii că vorbesc despre:
- partide de dreapta,
- clasa de mijloc,
- exponenți ai dreptei,
- doctrină de dreapta.
Cele mai multe dintre aceste personaje nu au lucrat o secundă în mediul privat, ci au fost slujbași la stat, deci nici pe departe nu au exersat activități specifice inițiativei private, liberalismului, mai pe scurt, activități ce caracterizează clasa de mijloc, nu în ideea clasificării după salarii, știut fiind faptul că și la stat există salariați cu venituri babane, dar nu de dimensiunile celor care ar trebui să-i definească pe proprietarii de companii private sau pe șefii din aceste companii.Apar o serie de întrebări, dintre care se desprind cele ce clarifică un pic, nu definitiv, cum stă treaba cu clasa de mijloc, adică persoanele care sunt întreprinzătoare private, care au o afacere și care contribuie semnificativ la dezvoltarea PIB-ului.

Câte dintre companiile private de succes sunt total independente de contractele cu statul?

Câte dintre companiile private au ca obiect de activitate producția?

Câți dintre oamenii politici de dreapta au lucrat în mediul privat, neconectat la banul public?

Una este să fii de dreapta și cu totul altfel stau lucrurile să mimezi că ești de dreapta.

Una este să ai o gândire de dreapta și cu totul altfel stau lucrurile să fii de dreapta ca om practic.

Una este să fii de dreapta și cu totul diferit stau lucrurile să fii slujbaș la stat sau la o corporație care este conectată 100% la banul public.

Dacă până în momentul de față interesul pentru a crea o clasă de mijloc solidă nu a fost la cotele cele mai mari, ideea de a dezvolta proiecte cu surse de finanțare centralizate, chiar dacă preupune o oarecare inițiativă individuală, nu trebuie considerată decât premisă a dezvoltării clasei de mijloc, pentru că după epuizarea respectivei finanțări, afacerea dacă este de succes, merge pe picioarele ei și doar din acel moment, cei care se ocupă de ea, sunt întreprinzători privați, căci toate fluxurile lor financiare sunt deconectate de la banul public și afacerea se dezvoltă în mediul privat 100%, iar cei implicați sunt parte a clasei de mijloc în sensul clasic al abordării. Altfel, nu vorbim decât de mimarea capitalismului, în care companiile așa-zise private stau cu gura deschisă la banii de la buget prin contracte cu statul și totul se învârtește în jurul unei practici din care mediul privat nu iese întărit, din cauza corupției.

Exercițiu: faceți o listă cu partidele care se declară de dreapta, enumerați la fiecare partid pe cei care le conduc și treceți în dreptul fiecăruia cât timp a lucrat ca slujbaș al statului și cât timp a lucrat pe cont propriu, dezvoltând o afacere, nu  tot ca slujbaș pe la privați. Veți avea dimensiunea reală a dreptei.


(17 iunie 2024)

Ce înseamnă să ai management într-un restaurant?

Spuneam că te naști cu calitățile de manager, dar înveți proceduri să ai management. Un manager de restaurant este ceva, dar lucrătorii din restaurant care știu proceduri înseamnă cu totul altceva. Și managerul și lucrătorii formează echipa, fiind imposibil să funcționeze unii fără alții.

Cel care debarasează are procedurile lui astfel încât:

- să facă munca repede,

- debarasarea să fie perfectă,

- să nu spargă pahare și farfurii,

- să nu-i cadă pe jos tacâmuri,

- să nu verse mâncare pe clienți.

Cel care ia comanda:

- notează felurile de mâncare și locurile,

- repetă să se convingă că a înțeles bine,

- repetă solicitările particulare impuse de clienți,

- predă comanda la bucătar cu detaliile,

- aduce felurile de mâncare,

- vine și întreabă dacă e totul OK,

- face corecții dacă este cazul,

- are masa în primire și răspunde de ea,

- se ocupă de clienți să nu le lipsească nimic,

- încheie cu nota și cu plata.

Cel care prepară:

- folosește o rețetă pe care o repetă,

- sunt excluse variațiile calitative de la o zi la alta,

- asigură aspectul și repetitivitatea,

- pune accent pe calitate,

- își folosește experiența pentru randament mare,

- dacă e chef se comportă ca atare și se și respectă.

Managerul și cei de sub el, nu se văd. Ei sunt prezenți tot timpul și sunt gata să intervină în fiecare moment pentru ca lucrurile să meargă cum trebuie, iar timpii de așteptare și reclamațiile să nu depășească limite care duc restaurantul în faliment.

Un restaurant care are management, are și clienți, iar clienții pleacă tot timpul mulțumiți. Tot timpul se va vedea că există preocuparea de a menține un standard. Porțiile nu vor fi micșorate. Vasele nu vor fi micșorate. Vinul nu va fi botezat. Cafeaua nu va fi pipilică.



(26 decembrie 2023)

List to do

Când Victor PONTA a venit cu acea listă de solicitări care trebuiau îndeplinite, toată lumea a rămas cu gura căscată ca la dentist. În managementul modern, există șefi, subalterni și executanți. Toți primesc liste de activități ce trebuie executate. Șeful mare, adică managerul de proiect nu primește listă pentru că proiectul de care se ocupă conține exact acea listă, pe care el trebuie s-o urmărească.
Managerul de proiect, extrage din proiect subliste de activități pe care le distribuie sub-șefilor. Sub-șefii, la rândul lor extrag și detaliază activități pe care le distribuie executanților. Fiecare trebuie să știe:
- ce are de executat,
- care sunt resursele disponibile,
- în ce timp trebuie să se încadreze.
Probabil, noi lucrând fie ca muștele fără cap, fie cum ne taie capul, nu am conceput ca executantul și Victor PONTA era doar un executant în raport cu cei de la comisia UE, să vină cu o listă de sarcini, cu termene și cu condiționări, iar după fiecare punct din listă executat, să raporteze cum au stat lucrurile. Noi trebuie să ne obișnuit cu aceste liste și trebuie să luăm exemplul gospodineri care înainte de a merge la piață își face lista de cumpărături, pentru a nu se găsi în situația de a face mai multe drumuri ea sau altcineva din familie, că a uitat să cumpere un anumit zarzavat sau un ingredient mărunt, dar esențial pentru a face preparatul gustos.

(08 octombrie 2023)

Românii iubesc femeile cu penis

La adresa:
 https://gramaticalimbiiromane.ro/morfologia/parti-vorbire-flexibile/substantivul/substantive-genul-masculin/
se află toate detaliile legate de genul masculin. Este interesant să știm că genul masculin este asociat bărbatului, dar există și flori și arbori și fructe și note muzicale de genul masculin, pentru care numărarea se face cu un pentru singulat și cu doi pentru plural, adică un bărbat / doi bărbați, un iepure / doi iepuri, un leu / doi lei, un dolar / doi dolari, un doctor / doi doctori, un ministru / doi miniștri, un manager / doi manageri, un profesor / doi profesori, un domn / doi domni și tot așa.

Când spunem domul ministru este clar că ne adresăm politicos ministrului care este un bărbat ( un ministru / doi miniștri).

Când spunem domul doctor este clar că ne adresăm politicos doctorului care este un bărbat ( un doctor / doi doctori).
Când spunem domul profesor este clar că ne adresăm politicos profesorului care este un bărbat ( un profesor / doi profesori).

Când spunem domul manager este clar că ne adresăm politicos managerului care este un bărbat ( un manager / doi manageri).

De la un timp încoace, românii în dorința de a fi foarte ceremonioși au formulări precum:

Doamna ministru

Doamna profesor

Doamna manager

Doamna doctor.

În limba română avem cuvintele ministră, profesoară, menegeră, doctoriță, dar nu le folosim, fără a avea o explicație anume. Doar în cazul în care vorbim despre actriță, cântăreață, solistă, croitoreasă folosim aceste forme pentru că pentru ele devine foarte pompos și nefiresc să folosim doamnaactor, doamna cântăreț, doamna solist, doamna croitor.

Faptul că amestecăm femininul doamna cu masculinul ministru, profesor, manager, doctor, scoate în evidență numai în aparență că românilor le plac femeile cu penis, dar în realitate, românii cred că o astfel de asociere dă un caracter civilizat formulelor de adresare, pe care nu am să înțeleg niciodată de ce doamnele o acceptă spusă atât de către femei, cât și de către bărbați. Mă gândeam la un moment dat că este o preluare din limbile unde nu există pentru substantive și forme de feminin și pentru a face diferența între doctor unde se folosește Mr. și doctoriță unde se folosește Miss. la noi s-a făcut traducere brută.


(15 septembrie 2023)

Mielul blând ar trebui să sugă la două oi, dar rămâne flămând

Noi avem proverbul despre cel care aleargă după doi iepuri, fără a prinde vreunul. Mai avem proverbul că mielul blând suge la două oi.

Ieri 01 august 2023 la un post Tv, o știristă se întreba în ignoranța ei, cum de ministrul Alexandru RAFILA se ruga de un manager de spital din Urziceni să facă un pas în spate. Știrista nu știa că spitalul din Urziceni era administrat de primărie și că primarul este cel care are dreptul de demitere a managerului dacă încalcă cele înscrise în contractul încheiat între manager și primărie. Ministerul sănătății se ocupă de calitatea actului medical. Ministrul a constatat că actul medical nu a fost corespunzător și a cerut luarea de măsuri, dar măsurile le ia doar primăria, căci ea plătește. Ar fi incorect ca instituția care finanțează să nu dispună de puterea de decizie legată de personal. Așa stând lucrurile, sunt spitale care se află în dublă subordonare. Din punct de vedere al resurselor financiare se află în subordinea primăriilor, iar din punct de vedere al calității actului medical, se află în subordinea ministerului sănătății. Este ca în povestea mielului care suge la două oi. Numai că lucrurile sunt încâlcite și bietul miel rămâne flămând, după cum se vede în situația de la Urziceni. Așa se întâmplă peste tot unde cineva se ocupă de calitatea serviciilor prestate și altcineva vine cu banii. Cel ce vine cu banii are și el pretențiile lui, uneori cam exagerate, care vin în coliziune cu calitatea serviciilor ce ar trebui prestate. Nu vreau să vorbesc aici de protecții, de pile, de aranjamente și de alte măgării care se derulează în plan local, pentru că toată lumea știe de ele și dubla subordonare e făcută pentru ca aceste nereguli să înflorească îngrozitor.

(02 august 2023)

Vocația de pârâcios

Pârâciosul se naște pârâcios. El are în gena lui pâra. El nu se simte bine până nu pârâște. Niciun om nu are ziua și ora când a devenit pârâcios. El s-a născut pârâcios și cel mult se va stabili că prima lui pâră a fost la doi anișori sau la trei anișori, iar ultima lui pâră, va fi cu câteva clipe înainte de a-și da obștescul sfârșit, căci el are un adevăr de spus unei persoane, adevăr care este de fapt o pâră.

Am văzut copii care și-au pârât colegii la doamna învățătoare, pentru a ieși el deasupra.

Am văzut colegi care și-au pârât pe cel din birou șefului, pentru a intra în grațiile acestuia.

Am văzut vecini care și-au pârât prietenul la securitate, pentru a-l înfunda ani mulți la pușcărie.

Și eu am fost pârât la securitate pe când eram student în anul al V-lea, ce cel cu care împărțeam pâinea.

În mintea mea, eu cred că cel care vine și-mi pârăște pe cineva, mâine mă va pârî pe mine altcuiva.

I-am urât din tot sufletul pe pârâcioși și le-am spus acest lucru, mai ales le-am spus că au această carență de caracter și le-am împărtășit ideea că știu că mâine mă vor vinde pe mine altcuiva, pentru a le fi lor bine. Ei au înțeles, deși nu le-a căzut bine și m-au evitat, căci le-am spus că am o părere foarte proastă despre ei ca pârâcioși, că eu îi consider pe pârâcioși ca fiind oameni de nimic. Le-am zis că în loc să umble cu pâra, mai bine ar face lucruri utile și le-am înșirat lucruri concrete de care să se ocupe și pe care el le apreciez foarte mult.

În final, trebuie să spun că i-am detestat pe cei care-i încurajează pe pârâcioși și le exploatează meteahna.


(02 iunie 2023)

Vocația de manager

Manager ești dacă te naști manager. Vocația de manager nu se învață. Am văzut copii în fața blocului și dintre ei, unul era mai răsărit, avea idei și reușea să-i facă pe ceilalți să-l urmeze în derularea unor acțiuni simple. El era managerul, cel care atribuia roluri, care urmărea jocul și care gestiona rezultatele.
Am văzut manageri care nu aveau stofă de manageri pentru că:
- nu aveau încredere în echipă,

- făceau ei aproape totul,

- erau cicălitori,

- urlau și reproșau,

- băgau zâzanie,

- țineau totul în tensiune.

Cred că ei ar fi fost excelenți executanți, dar au vrut să fie manageri, deși nimic nu-i recomanda pentru această poziție. Pentru mulți, a fi manager echivalează cu ocuparea unei poziții importante în structura piramidală a unei organizații, dar mulți nu știu ce este acela managementul de proiect și confundă meseria de manager cu funcția de șef. Manager e una, șef este altceva.

Managerul este cel care are un proiect. proiectul înseamnă obiectiv, înseamnă resurse, înseamnă termene, înseamnă responsabilități. A fi manager înseamnă a parcurge niște trepte prin care ai dovedit că știi:

- să lucrezi cu oamenii,

- să gestionezi resurse,

- să respecți termen,

- să-ți asumi responsabilități,

- să corectezi ce e de corectat,

- să rezolvi probleme,

- să iei măsuri corecte,

- să ierarhizezi și să diferențiezi,

- să prioritizezi evenimente.

Am văzut la viața mea mulți manageri și unii dintre ei erau buni, dar am văzut și pe unii cărora le plângeam de milă, căci încurcau lucrurile și dacă porneau ceva acum, peste două ore convocau echipa și schimbau totul, căci își dădea seama că dăduse cu bâta-n baltă.

Cândva am avut și eu niște proiecte și zic că nu mi-am bătut joc de ele, dar pentru aceasta trebuia să nu cânte cocoșul meu pe gardul nimănui și să nu mă abat de la ceea ce era scris în documentații, știind că un strop de miere, adică banii, atrage mai multe muște, adică profitori, decât o cană cu fiere. Un proiect a fost de 110 milioane de dolari și semnam cecuri de 4 - 15 milioane de dolari la un moment dat, dar aveam comisii de validare infailibile și nu trecea nimic fără să fie verificat cantitativ și calitativ.

(31 mai 2023) 

De ce avem productivitate atât de mică ?

Pentru a înțelege cum este treaba cu productivitatea, trebuie să plecăm de la formula după care se calculează acest indicator. Productivitatea W se calculează după formula:
W = NP / M
unde:
NP - număr de produse,
M  - număr de muncitori.
Dacă trebuie să producem scaune într-o lună de zile am realizat 1.000 de scaune și au lucrat 20 muncitori, productivitatea muncitorilor W, a fost
W = 1.000/20 = 50 scaune/muncitor.

Lucrurile se complică atunci când producția este neomogenă și trebuie să lucrăm cu valoarea produselor, iar dacă dorim să fim mai riguroși și vrem să asigurăm comparabilitatea, este nevoie să ponderăm termenii unei sume cu coeficienți de complexitate. Nu este locul și rostul pentru a dezvolta această abordare acum, căci ne propunem să vedem de ce productivitatea muncii este atât de mică la noi, comparativ cu alte țări ceva mai industrializate decât noi.

Productivitatea se referă la:

- un interval de timp,

- volumul producției,

- număr de muncitori,

- complexitatea produselor,

- valoarea produselor.

Productivitatea muncii este expresia rodniciei muncii. Productivitatea muncii depinde de:

- îndemânarea muncitorilor,

- procedurile implementate,

- disciplina în producție,

- experiența muncitorilor,

- nivelul tehnic al utilajelor,

- calitatea materiilor prime,

- modul de normare,

- salariile muncitorilor,

- timpii de nemuncă,

- climatul locului de muncă.

Dacă analizăm cu atenție ceea ce se întâmplă la locurile de muncă vedem că nu prea există proceduri, nu prea există disciplină, există timpi de nemuncă și salariile nu stimulează munca. Climatul îmbâcsit de la locurile de muncă unde managementul este deficitar, sunt cauze certe al nivelului prea scăzut al productivității muncii de la noi.


(02 decembrie 2022)

1.000 de oameni care m-au dezamăgit: Daniel JINGA

Eu nu știu de când este Daniel JINGA Manager-Director General Interimar, dar știu că instituția pe care o conduce acum a avut un comportament execrabil în pandemie. În loc să fie alături de popor căci este o instituție bugetară 100%, s-a comportat ca și cum ar fi fost o instituție privată. ONB nu a pus la dispoziție lejer publicului larg așa cum a făcut Metropolitan Opera House, spectacole.
La MET:
- intrai pe portalul instituției,
- direct era spectacolul oferit pentru 24 ore,
- accesarea era simplă, directă,
- realizarea tehnică era excepțională.

La opera din Iași, am văzut spectacole, tot așa oferite și accesate cu mare ușurință, spectacole care aveau durată de disponibilitate de câteva zile. Am fost plăcut surprins să văd acolo soliști valoroși, balerini care arătau ca balerini, fără șunci ca pe la București, fără să-și dea duhul cum am văzut la un spectacol la ONB când cânta Elena MOȘUC și a fost un moment coregrafic penibil.

Nici opera din Cluj nu a fost generoasă.

Daniel JINGA mă dezamăgește că nu face dovada digitalizării de la el de pe moșie. Aș fi vrut să văd de exemplu:

- afișele de la spectacolele operei digitalizate de la începuturi până azi,

- fotografii cu artiști și autografe, tot așa digitalizate,

- trecute în format digital înregistrări pe benzi magnetice sau discuri de vinil cu spectacole integrale,

- acces liber la rezultatele digitalizării,

- prezentări cât mai complete în online a soliștilor din toate timpurile.

Toate nu se întâmplă și sunt dezamăgit. Probabil așteaptă ca lumea de pe stradă să facă ceea ce ONB trebuie să facă. Să construiască oferte de proiecte, să acceseze fonduri și să urgenteze derularea digitalizării. Acum ascult o înregistrare completă, realizată în 1914 cu opera La Traviata. Aș fi foarte încântat să regăsesc pe Internet înregistrări recondiționate din colecțiile ONB, dacă or exista, cu voci mari și din perioadele timpurii ale operei românești.

PS: dacă știu eu bine, director e ceva, manager e altceva. nu ești și director și manager. Cât privește statutul de interimar, acest aspect arată provizorat și în niciun caz o strategie pe termen lung, ci cârpeli de pe o zi pe alta. Faptul că Daniel JINGA se complace cu acest statut este încă un motiv să fiu dezamăgit, căci el are în spate o carieră solidă, care-i dă dreptul să fie acolo cineva.



(05 iulie 2022) 

Iluzia puterii

Unii, cu minte puțină, consideră că ei sunt veșnici, că pozițiile pe care le ocupă sunt pentru totdeauna. Viața îi mătură și când ajung să vadă că pozițiile ocupate sunt vremelnice și că ei sunt trecători prin viață, regretă că nu au știut ce să facă atunci când ocupau poziții importante și nici nu și-au trăit viața.
Există iluzia puterii care-l face pe om să fie:
- discreționar,
- arogant,
- incorect,
- violent,
- părtinitor,
- lacom,
- prost.
Din câți indivizi ajunși pe poziții cheie în zona lor de interes, nu de competență, nu am întâlnit măcar unul care să fie exact așa cum era în vremurile când ocupa funcții de execuție ca tot muritorul.

La noi, dacă pe un om onest, normal, muncitor, așezat, conștiincios, civilizat îl îmbraci cu o uniformă strălucitoare și-l cocoți pe un scaun special, dătător de putere, în secunda a doua, el devine:

- atoate cunoscător,

- orator perfect,

- generator de idei,

- alt om,

- cu altă privire,

- posesorul gesturilor ample,

- categoric,

- impunător,

- plin de calități și fără defecte,

- împărțitorul dreptății,

- distant cu muritorii de rând.

Este doar o iluzie să creadă cineva că există numai drumul în sus. Întotdeauna există și drumul în jos. dacă este parcurs drumul în jos în picaj, lucrurile nu sunt deloc benefice, căci în picaj se întâmplă lucruri neplăcute. Indivizi pe care tu crezi că i-ai ajutat, dar în realitate nu i-ai ajutat, te vor privi pasivi, dacă unii nu-ți vor face vânt să te rostogolești și mai iute pe pantă la vale. Este prea târziu, căci în picaj sau la locul unde se termină prăbușirea nu există nici măcar dintre cei apropiați, unii care să vină să aducă un pahar cu apă sau să spună o vorbă bună. Este rezultatul iluziei puterii, cu care individul care o are nu știe cum s-o gestioneze, cum să facă să nu se depărteze de cei pe care-i are în jurul său, mai ales, pe cei din zona de execuție, care sunt mulți și așteaptă să li se întâmple lucruri bune, care stau în pixul celui puternic.

(29  mai 2022)

Adevăratul manager

Toată lumea vorbește despre competențe. Oamenii au competențe care se dovedec:

- practic prin ceea ce fac,

- cu acte doveditoare,

- prin rezultate concrete.

Adevăratul manager este acela care dovedește că are competența de manager, adică:

- are certificări valabile,

- a coordonat proiecte de succes,

- obiectivele implementate sunt operaționale,

- grupul țintă este satisfăcut.

Un adevărat manager:

- se încadrează în costuri,

- nu depășește termenele,

- evită justificări de nerealizare,

- își asumă succesul,

- găsește soluții compensatoare,

- deține arta coordonării,

- respectă  planificările.

La noi nu prea se face management de proiect din moment ce costurile sunt depășite, termenele sunt depășite, managerii se schimbă, echipele sunt impuse, derularea este parazitată de factori externi, condițiile de derulare sunt aberante din caura dseturnărilor de fonduri și a întârzierilor în finanțare. Ceea ce s-a dorit a fi management de proiect, a ajuns să fie o caricatură sinistră, care verifică proverbul machedonesc că dacă într-o oală de ciorbă pui o lingură dec-c-t, totul c-c-t se numește.

(19 martie 2021) 

Numirile pe criterii politice

Când comuniștii au venit la putere și în anii '50 s-a pus problema dezvoltării sistemului de democrație populară, au fost puși în funcții de conducere doar membri ai partidului comunist. Numai așa se explică promovarea pe funcții de conducere a celor cu carnet de partid, chiar existând vorba că unii fuseseră luați de la coada vacii și făcuți directori.

Rezultatele s-au văzut repede, căci oamenii fără vreo experiență au făcut greșeli și mulți dintre ei au ajuns la pușcărie sau au fost înlocuiți cu alții și lucrurile au mers din rău în mai rău. Cu trecerea anilor, tineri cu origine socială sănătoasă au finalizat studii universitare și au preluat funcții de conducere. Așa se explică apariția a numeroși directori foarte tineri, școliți fie la Moscova, fie în univeristățile românești, ele însele traveersând crize profunde după înlăturarea vechilor profesori universitari care avuseseră legături profunde cu regimurile de dinainte de a veni comuniștii la putere, profesori care luaseră drumul pușcăriilor comuniste, drumul canalului sau tăiatul de stuf în Deltă.

Nu s-a învățat nimic din moment ce la fiecare schimbare de regim la București se produc schimbări radicale. În 1990 au fost înlocuiți toți cei cu carnet roșu care fuseseră slugoii regimului comunist. Norocul societății românesc a fost faptul că toți care au făcut rocada era persoane bine cotate profesional. Cum nu există pădure fără uscături și după 22 Decembrie 1989 au apărut gunoaie care s-au pus în fruntea bucatelor, căci se spune că apele învolbirate scot la iveală gunoaie. Am văzut în acele vremuri cum studenții seraliști revoluționari făceau numiri de conducători de doctorat, cum puneau la punct pe profesori. Am văzut tineri asistenți care i-au dat la o parte folosindu-se de studenți, pe profesorii lor doar pe motiv că nu nfuseseră promovați ani în șir. 

Totuși nu s-a învățat prea multe din întâmplăroile anilor '50 și nici ceea ce s-a întâmplat în anii '90. Dovada este faptul că schimbările de regim politic la noi, ca și în alte locuri, atrage efectuarea de schimbări de sus până jos în structurile organizațiilor bugetare. Efectele sunt nefericite dar pe nimeni nu interesează. partidele în loc să-și pregătească oamenii când sunt în opoziție pentru vremea când vor fi la putere și atunci cei ce vor ocupa funcții să fie pregătiți, adică omul pregătit la locul potrivit, nu au aceste preocupări și când câștigă puterea improvizează, ca acum când la spitale sunt puși pe poziții de manageri șefi de pompe funebre, dame de companie, gigolo și alte improvizații care fac numai nenorociri.

(16 martie 2021)

Palmaresul culturistului

Culturistii romani sunt sportivi caliti in competitii dintre cele mai dificile, atat pe plan intern, cat si pe plan international. Ei s-au remarcat prin obtinerea de titluri, trofee, diplome si alte premii, multi dintre ei mandrindu-se cu acestea si expunandu-le in spatii private, pentru a fi vazute si admirate de prieteni si de alti culturisti din anturajul lor.

Conditiile generoase oferite de FACEBOOK, dar si de alte medii online nu mai scuza pe nimeni dintre sportivii care au un palmares remarcabil in a nu face publice rezultatele obtinute de-a lungul anilor.

Am observat ca unii dintre culturisti:

- nu au gestionat nici diplomele si nici trofeele,

- au imprastiat diplomele prin diferite locuri pana s-au pierdut,

- au retinut dintre diplome si trofee numai pe cele reprezentative,

- dau un caracter extrem de limitat accesului la informatie,

- considera ca nu este important ca si altii sa stie ceea ce ei au facut.

Cred cu tarie ca prezentarea palmaresului, asa cum o fac toti culturistii prezenti in mediile virtuale, are menirea de a arata celorlalti culturisti, ca deumul in cariera de culturist presupune munca si participareea la competitii din ce in ce mai grele, iar titlul de campion este precedat de prezenta in alte competitii care confirma evolutia ascendenta a sportivului de la un an la altul. oricate cuvinte s-ar scrie despre activitatea unui culturist, tot nu sunt suficiente, daca nu apar si documente care sa certifice veridicitatea celor spuse si daca nu sunt fotografii si decupaje din ziare sau reviste, care sa marcheze victoriile sportivului.

Am discutat cu un campion si acesta mi-a promis ca va face copii dupa toate diplomele si vom reusi sa construim un text complet cu palmaresul sau, in dorinta de vedea ca si alti sportivi fac exact acelasi lucru, singuri sau asistati, caci numai asa lumea va cunoaste mai in detaliu munca lor si-i va aprecia si mai mult, exav=ct ceea ce trebuie sa se intample si la noi, caci ei nu merita sa fie uitati vreodata.

(07 decembrie 2019)

Respectul față de meseriile altora

În mintea mea, cei ce au o meserie:

- au învățat-o,

- o exercită,

- au rezultate,

- au experiență,

- sunt siguri,

- știu să folosească scule,

- cunosc proceduri,

- aplică proceduri,

- au conștiința importantei meseriei lor.

Cel mai rău este faptul că cei din jur nu respectă meseriile altora, în primue ei ca meseriași. Norocul meu a fost că am întâlnit meseriași adevărați, precum:

- un instalator care avea scule, știa să rezolve probleme și nu-și critica predecesorii,

- un zugrav care spunea exact despre ce este vorba, lucra cu conștiinciozitate și era parolist,

- un mecanic auto, care mi-a dovedit că este un adevărat artist prin tot ceea ce făcea,

- o suită de medici cu experiență, excelenți profesioniști care au dat soluții de nota 10,

- un avocat de mare clasă care mi-a dat soluția prin care am rezolvat complet o problemă.

Am întâlnit cazuri în care oameni care nu prea aveau 7 ani de acasă, purtau niște dialoguri de-a dreptul halucinante cu persoane care le rezolvau probleme, discuțiile fiind pe un ton și neacademic și lipsit de elementaru bun simț de care tot omul ar trebui să dea dovadă din când în când.

Am auzit de multe ori cum tătici sau mămici făceau pe dascălul copilului lor fie prost, fie tâmpit, fie nepriceput, fie bun de luat la palme, invectivele fiind proferate în fața odraslei lor. Sunt sigur că dacă acești tătici și aceste mămici s-ar fi luptat cu cartea ar fi ajuns pe poziții care nu le mai permiteau abordări de această noncalitate. Un astfel de comportament în fața copilului nu face altceva decât să scadă prestigiul dascălului, dar ceeaq ce este mai rău, odrasla va avea un cu totul alt comportament la clasă și chiar îl va sfida pe dascăl. Știu cazuri în care părinții considerau pe copil total nedreptățit de dascăli, crezând ei că acestuia îi sunt luate pe nedrept cel puțin trei puncte. Cu unii am încercat să discut, dar fără succes. În final, când a venit momentul adevărului, copilul, victimă sigură a atitudinii părinților, a luat punctaj ce câteva zecimi mai mici decât cel dat de profesorii săi de la clasă.

Am văzut și situații în care doctorilor li se dădeau lecții decătre pacienți. Am văzut cum meseriași adevărați erau puși la colț de inși fără vreo calificare în ceva, dar care știau doar să dea cu gura.

În opinia mea, fiecare meseriaș trebuie respectat, pentru că eș știe cu mult mai multe decât noi cei care apelăm la el. Chiar zilele trecute am mers la un service Volkswagen că mi se desprinsese o oglindă din stânga de la șofer. Un meseriaș a văzut despre ce este vorba, a luat niște lipici, a fixat oglinda, mi-a zis să nu merg 10 minute cu mașina. Din start am folosit miraculosul vă rog foarte mult. Când am vrut să plătesc, doar ne-am strâns mâinile. Respect, profesionistule!

(16 mai 2018)

7 păcate ale turismului românesc

Și anul acesta este tot un an ratat pentru turismul românesc, lucru care se vede din numărul turiștilor care se găsesc în stațiunile de la munte, dar și în cele de pe litoral. 

Păcatul nr. 1: infrastructura deficitară care izolează practic stațiunile turistice, mai ales a celor de pe Valea Prahovei, dar și a celorlalte, căci a face triplul duratei normale pe o distanță similară, taie elanul oricărei persoane de a se deplasa pentru a petrece concediul sau o minivacanță într-o zonă pitorească. În plus, drumurile chiar și așa cum sunt de aglomerate, au o calitate îndoielnică, necesitând cheltuieli mari de mentenanță ale autoturismului după o aventură de 2.000 km prin spațiul mioritic.

Păcatul nr. 2: prețurile ridicate pentru cazare și masă, comparabile cu cele din Austria, dacă ne referim la standarde similare. O analiză pe preț identifică drept cauză dorința de a avea un profit nepermis de mare în raport cu efortul depus.

Păcatul nr. 3: lipsa de educație a personalului, care văzând dorința de îmbogățire a patronilor, practică și el la o altă scară, exact aceleași procedee, dar pe față. Așa se explică micșorarea porțiilor, servirea cu întârzâiere și înlocuirea ingredientelor, dar și umflarea costurilor din calcule direct, cu adunări în favoarea ospătarului, cu neacordarea bonului fiscal și alte furăciuni.

Păcatul nr. 4: calitatea slabă a serviciilor, concretizată prin vase nespălate, lipsa gelului și șamponului, neefectuarea curățeniei în camere, lenjerii jegoase, refolosite în mod nesimțit, întreruperea furnizării apei calde. Camerele au mobilier vechi care scârțîie, băile au vasele murdare, care curg, nereparate, nu au scurgere, mentenanța nefiind un punct forte.

Păcatul nr. 5: Mirosurile, praful și gunoaiele din stațiuni au caracterul de a descurajea chiar și pe temerari. Stațiunile dau senzația de locuri moarte, în care nu există viață. Pereții sunt scorojiți, copacii sunt lăsați în paragină, lacurile sunt pline de gunoaie și de ierburi din cauza netoaletării. Chiar și în camere de 4 stele în baie mirosul de nespălat este persistent.

Păcatul nr. 6: lipsa parcărilor face ca locurile mai căutate să fie inaccesibile. Chiar dacă există zone de interes, între cei ce leadministrează și administrația locală există contradicții insurmontabile, ceea ce izolează acele obiective și le fac accesibile numai celor care sunt foarte perseverenți. Lipsa indicatoarelor de informare, absența personalului voluntar de ghidare, adaugă alte inconveniente greu de trecut pentru cei ce-și propun să facă un turism cât de cât civilizat.

Păcatul nr. 7: absența corelației dintre calitate și preț este evidentă pentru oricine, căci un mic dejun la 4 stele unde se servește salam de cea mai proastă calitate, brânză lâncedă,  margarină în loc de unt și o apă colorată pe post de cafea, chiar îl face pe turist s-o ia la goană. Am văzut un loc din Deltă unde un borș de pește cu apă de Dunăre a costat 50 lei, în timp ce în Bucureși niciodată nu a depășit 13 lei cu pâinea și ardeiul de ustură.

Toată lumea invocă neimplicarea statului. O fi și acesta un motiv din care turismul este jalnic, numai că atunci când statul se implică, turismul se cheamă turism de stat și statul bagă banul și tot statul încasează și profitul. Lentoarea procesului de privatizare, accesarea unor leșinați financiar la resursele turismului comunist în scopul revalorificării imediate, neprofesionalismul unor așa-ziși patroni, toate puse cap la cap a dus la situația de azi, pe care o văd fără ieșire în afara unui proces de naționalizare urmat rapid de o reprivatizare corectă, adevărată și profesională, nu pârâtă.

(06 mai 2018)

Comuniștii și managementul

Managementul, mi-a zis profesorul meu de management prin 1968, este compatibil cu comunismul. Nici cu simulacrul de capitalism pe care ne scemem să-l zămislim noi acum nu este compatibil managementul.

Comunismul nu are cum să fie compatibil cu managementul că el nu are treabă cu:

- productivitatea muncii care e de 3 ori mai mică decât în capitalism;

- șomajul, din moment ce el e definit ca societatea în care tot poporul are loc de muncă;

- eficiența, pentru că toți oamenii sunt egali în societate;

- diferențierile pe criterii de calitate și performanță a salariaților;

- producția vândută și încasată, căci producția pe stoc e ceva obișnuit.

Comunismul îl eliberează pe om de exploatare și este greu de a face distincție între a munci și a fi exploatat. În comunism toată lumea muncea, dar fiecare înțelegea în felul lui ce înseamnă a munci. Unii munceau în adevăratul sens al cuvântului, alții doar se făceau că muncesc, dar toți luau salarii. Managementul limitează birocrația și vine cu elemente de normare științifică a muncii, lucru imposibil de realizat în comunism, căci în comunism birocrația este exagerat de mare, lucru care se perpetuează și azi în societatea așa-zis capitalistă mioritică de la noi. Cineva vorbea despre distrugerea economiei, lucru făcut de managerii care s-au perindat pe la combinate, pe la ferme, pe la fabrici, aducându-le în stadiul de clădiri de valorificat sau de terenuri cu poziție bună. În Craiova, în locul fostei uzine Electroputere este un supermarket la a cărei inaugurare am participat, ca client. Și asta că managementul de acolo a fost neperformant. Și TAROM-ul este pe pierderi tot pe chestie de management deficitar, desigur.

Cei ieșiți din comunism nu au cum să devină manageri peste noapte. Ei sunt vopsiți și trăiesc într-o lume a lor, paralelă cu economia reală, dorind doar să câștige și nimic altceva, eficiența, viitorul, siguranșa, perspectiva nefiind interesante pentru ei. Nu este suficient un curs sau o diplomă de manager, ci a conduce o firmă cu succes pe termen lung și în mediul real, este cartea de vizită a unui manager, care nu are contracte cu statul date pe pile și relații.

(04 septembrie 2017)

Tulburarea obsesiv-compulsivă a comparabilității

Există oameni care nu au liniște până nu fac comparații între ei și cei din jurul lor. Tulburarea obsesiv-compulsivă a comparabilității se manifestă atunci când persoanele compară:

• numărul de camere de la casa lor cu cele ale vecinilor și suferă îngrozitor dacă ei au un număr mai mic de camere decât aceștia: își va propune ca rapid să treacă la corectarea acestui neajuns construind fie prin adăugare, fie prin a lua de la zero;
• mediile de la examene, chiar dacă subiectele sunt de necomparat, iar dacă la ei media este mai mică, născocesc nenumărate argumente din care să reiasă că ei sunt cu mult mai buni, dar condițiile le-au fost potrivnice, viitorul fiindu-le cu siguranță favorabil;
• salariile altora, mergând până la afișarea salariilor cu mult mai mari decât ale lor în mediul virtual, cu întrebări nevinovate legate de posibilitatea de a fi identificate cazuri de încasare fără merite a unor sume, deși ei sunt convinși că așa ceva nu prea are baze reale;
• lucrările realizate de ei cu ale celorlalte, mai mult din punct de vedere cantitativ, considerând că ceea ce au făcut este superior, iar aprecierile întârzie să apară, sperând că într-un viitor nu prea îndepărtat va răsări soarele și pe strada lor.

Tulburarea obsesiv-compulsivă a comparabilității nu este foarte gravă, dar perturbă foarte mult activitatea unei colectivități din moment ce există cineva care ține evidențe la orice, numai în vederea efectuării de comparații care să aibe ca rezultat o uniformizare în jos, exact cum se dorea în timpul comunismului, adică egalitate în sărăcie. Cei care suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă a comparabilității merg pe principiul să moară și capra vecinului și dacă este posibil, cu capra să moară și vecinul. Tulburarea obsesiv-compulsivă a comparabilității adâncește la nivelul individului un nivel de ură atât de profund încât acesta trece la elaborarea de texte anonime pe acre le trimite în nenumărate locuri, convins fiind că dreptatea este a sa, dar fără a lua în considerare că toate acele hârtii ajung să fie analizate cam de cei care fac obiectul ciripitului.

(16 august 2017)

Tulburările obsesiv-compusive dâmbovițene

Învățământul superior dâmbovitean nu este prea diferit de cel din alte părți ale spațiului cartato-danubiano-pontic întrucât și pe Dâmbovița oamenii poartă încărcătura matricei de definire a neamului românesc în totalitatea lui. Tulburările obsesiv-compusive din învățământul superior dâmbovițean au drăgălășeniile lor inconfundabile, dintre care voi prezenta doar câteva.

Unii se cred justițiarii în persoană, drept care pe la toate ședințele de catedră, de consiliu de administrație sau în senatul universitar vin și iau cuvântul folosind foi de hârtie pe care și-au făcut însemnări cu detalii plictisitoare, despre fapte banale care nu interesează pe nimeni, dar pe care ei le cred ca fiind fundamentale pentru pacea universală. Tulburările obsesiv-compusive se manifestă prin insistența de a se considera unici observatori și judecători ai faptelor altora, dar și cei care le fac cunoscute, fără a veni cu idei sau cu soluții și cu atât mai puțin să pună umărul sal soluționarea lor.

Unii au aplecare spre a scrie texte elaborate pe care caută să le facă cunoscute pe rețele de socializare dar și prin folosirea de adrese de e-mail de tip 1 la N, adică ei către toți ceilalți din comunitatea acedemică. Tulburările obsesiv-compusive ale acestora sunt dovedite de disproporția dintre fondul de timp alocat pregătirii activităților didactice pentru care sunt plătiți și timpul alocat elaborării textelor și mai ales urmăririi traseului pe care acestea îl parcurg, cu consecințele care sunt generate de către cei îndreptățiți să se ocupe de plângeri și sesizări, mai ales că acum și un SMS este socotit un act oficial, în mod exagerat desigur.

Alții au aplicare specială spre a-și crea avantaje prorpii, cu un talent disimulat prin a îmbrăca problemele strict personale în chestiuni de interes general, care chipurile ar interesa mase largi. Ei au talentul de a lucra fin, prin învăluire, generând adevărate curente de opinie și numai niște manageri cu miros fin își vor da seama că totul este un  șarlatanie de doi bani.

Ceea ce este ca soluție fundamentală de a face corecții în zona tulburărilor obsesiv-compusive dâmbovițene este votul care intervine din patru în patru ani în mediul academic. Se știe că alegătorii nu greșesc niciodată. Nu întâmplător legea 1 din 2011 a impus niște limite în structurarea departamentelor, căci lucrând cu numere ceva mai mari, votul devine și mai valoros, reflectă și mai bine derularea activităților și face o ierarhizare și mai riguroasă a persoanelor. Am văzut prăbușindu-se mituri, am văzut născându-se eroi ai zilei, ceea ce dă speranță apariției de bariere în promovarea de persoane cu tulburări obsesiv-compusive în zona managementului în structurile academice dâmbovițene, despre care Margareta PÂSLARU zivea că apa râuliui este dulce. M-am întrebat: cum de a băut artist din apa aceea atât de mizerabilă a Dâmboviței?

(16 august 2017)