Problema concordanței în digitalizarea domestică

Birocrații care manifestă un dispreț imens exact față de cei care le plătesc salariile:
- dau denumiri diferite pentru aceiași indicatori sau documente,
- impun ca oamenii de rând să le cunoască profesiile,
- folosesc elemente de jargon,
- evită standardizarea și documente precum factura, apar diferit de la un emitent la altul,
- îl torturează pe cetățean cu mofturile lor stupide,
- definesc tot felul de proceduri cât mai încurcate,
- furnizează informații incomplete sau incorecte.

dacă luați facturile furnizorilor de servicii, veți vedea că fiecare are o altă structură. Uneori se impun anumite câmpuri să difere, dar data emiterii, data scadenței, numărul facturii, destinatarul și emitentul, ar trebui să fie plasate în toate facturile în aceleași locuri, iar suma de plată și ea trebuie scoasă în evidență și poziționată astfel încât cetățeanul să efectueze plățile fără a face confuzii.

Dacă se dă un cont IBAN, automat trebuie să se dea și denumirea celui care-l deține, căci ordinele de plată impun completarea acelui câmp și cetățeanul face tot felul de încercări fără succes, pentru că de regulă în denumirea proprietarului de cont apar prescrtări sau alte semne și băncile nu fac în ordinele de plată corecții automate. Este obligatoriu ca portalurile să aibă la contacte, chiar toate modalitățile prin care cetățeanul să contacteze acolo la diferite niveluri. Trebuie specificate la datele de contact:

- adresa cu oraș, stradă, număr,

- harta de localizare,

- număr de telefon normal sau 4 cifre, de fax,  SMS,

- adresa e-mail pentru contact,

- orar de lucru și de audiențe,

adică tot ce trebuie astfel încât cetățeanul să comunice ușor cu organizația și să nu bată drumurile aiurea, devenind o anexă a birocraților.

Am văzut aplicații unde denumirile conturilor nu sunt în concordanță cu semnificația lor. Am văzut adrese de e-mail care conțin paranteze și astfel nu sunt considerate adrese valide. Am văzut facturi unde cauți sumele de plată cu lupa și datele de emitere și scadente sunt împrăștiate aiurea. Am văzut formular de ordin de plată care nu sunt în concordanță cu ceea ce vrea cel căruia dorești să-i plătești. Toate se datorează disprețului pe care îl manifestă cei ce proiectează aplicațiile față de cetățean și ura viscerașă pe care o manifestă funcționarii față de cei care le plătesc salariile babane.

(21 noiembrie 2021)

Capitaliștii comuniști

Văd la televizor tot felul de capitaliști, adică persoane care zic ei că au afaceri, că sunt întreprinzători privați, din industrie, din agricultură, din servicii, din turism. Toți vorbesc frumos despre efortul pe care-l fac pentru a-și dezvolta afacerile, dar de fiecare dată vorbesc de ajutorul pe care statul trebuie să li-l dea și în mod deosebit despre structurile de stat organizatorice destinate sprijinirii lor. 

Vedem producători de fructe și de legume care vorbesc despre prețul lor de producție și de faptul că supermarketurile îi aduc în sapă de lemn cu adaosurile lor comerciale și doresc sprijinul statului. Vedem agenții de turism care se plâng de prețurile foarte mari de la hoteluri și de slaba calitate a serviciilor de acolo și doresc sprijinul statului care să definească o structură care să reglementeze activitatea hotelierilor. este vorba de un capitalism reglementat de stat și statul este cel care să vină cu banii, iar ceilalți, adică întreprinzătorii privați să beneficieze de avantajele create de stat. Este vorba de un capitalism socialist, așa cum era cândva când se dezvoltau gogoșerii sau mici restaurante în perioada socialismului relaxat, dar nu a durat mult căci se creau inechități sociale și statul comunist a stopat formele acelea de capitalism pe economie comunistă. 

În mod normal, statul are suficiente pârghii de a stimula dezvoltarea anumitor sectoare. Pentru informatică a scutit salariații de impozite. Pentru start-upuri a derulat programe de finanțare. Pentru turism au fost date vouchere, dar cei din HORECA în loc să pună osul la treabă, au crescut prețurile la cazări exact cu valoarea voucherelor și din ce s-a dorit să fie dezvoltare a turismului mioritic, s-a transformat într-o chestie păguboasă pur și simplu.

Cine este capitalist nu trebuie să stea cu mâna întinsă la stat. Trebuie să-și facă toate calculele de risc și trebuie să înoate în hățișurile economiei de piață, să ofere calitate la prețuri corecte și să se dezvolte prin eforturi adevărate, fără șmecherii, fără a trage pe sfoară partenerii și fără a cere de la stat facilități.

(15 iulie 2024)

(15 iulie 2024)  

Comuniștii și statistica

Multă lume zice că nu există științe politice. Ar fi corect să se vorbească despre științe puse în slujba politicii. În opinia mea există medicină politică, psihiatria a fost un instrument în mâna politicului, iar statistica este prin excelență o știință cu care toate regimurile demonstrează tot ce le trece prin minte și cu cifre te mint în față fără a clipi.

Când era lipsă de mâncare în alimentare, pentru a nu face nicio comparație niciodată, statistica din comunismul nostru original, ceaușist, mioritic și roz, amesteca numerele și mai ales prin distrugerea omogenității seriilor de timp, era imposibil să se facă comparații decente. Dacî într-o zi de băgau pui în alimentara, se spunea în ziarul goarnă de partid Scânteia, Adevărul de azi, că s-au aprovizionat alimentarele din toată șara cu 50 de tone de pui. Dacă se băgau foarte puțoni pui, se spunea a doua zi că alimentarele din București au foat aprovizionate du 4.000 de pachete de carne de pui. Era distruză aici și unitatea de măsură, lucrându-se cu tone și apoi cu pachete, dar și unitatea teritorială de raportare. Cu un pic de imaginație oamenii ar fi făcut calculul că un pachet de frați Petrăuș are cum 500 drame, adică 0,5kg, deci 4.000 de pachete ar însemna 2.000 kg, adică 2 tone de carne în București. Dacă s-ar fi făcut și o medie a județelor ponderate cu populația s-ar fi văzut că cele două tone erau insuficiente. Numai că doar dușmanii declarați ai comunismului în îndârjirea lor ar fi făcut astfel de calcule încât să arate că se minte cu nerușinare și lucrurile stăteau rău de tot.

Unii ziceau că sub Kremlin exista un institut de falsificare a datelor statistice, căci cei ce se ocupă cu statistica oficială trebuie să publice date despre evoluția economiei. Cred că la noi și acum există mari ezitări metafizeice chiar pe statistica populației, căci listele de alegători în opinia mea ar trebui actualizate pe baze realiste. dacă acest lucru s-ar fi făcut în anul 2012, cu certitudine prezidentul și-a ri luat bye, bye ci elan și în mișcări legănate de tangou.

Năravurile comuniste s-au menținut și acum, iar statistica a rămas ca și în vremurile odiosului un instrument de a deforma realitatea, iar ca să fie totul și mai frumos, se lucrează când cu banii vechi, când cu cei noi, când în lei, când în euro. Mulți au aplicație să vorbească în loc de 1.500 lei, de 15.000.000 lei fără a specifica lei vechi pentru a impresiona. În loc să se spună 2.000.000 de euro se zice 10.000.000 de lei dar și mai spectaculos se zice 10.000.000.000 lei, fără a se spune că este vorba de lei vechi, dar efectul contează, căci nu mai înțelege omul nimic.

Plăcerea unora era să se remarce prin creșteri, dar indicând de câte ori a crescut nu știu ce. Dacă aveam producție de 100 kg de aur în 1939, fără a se spune că acel an a fost cel mai bun an al capitaliștilor, iar în 1960 se producea 1.000 kg, sera mai plăcut să se spună sec: în 1960 producția de aur a fost de 10 ori mai mare decât în anul cel mai bun al economiei capitaliste. Chestia era extrem de crocantă cu producția de aluminiu care era de 20.000 de ori mai mare decât în nu știu ce an. La întrecerea dintre socialism și capitalism statistica era de bază pentru a falsifica ritmul în care URSS depășea și umilea USA. De exemplu, în cărțile de economie politică se făceau comparații între producțiile de bumbac ale celor două țări în mod divilizat din punct de vedere statistic, dar la tractoare, statistica o lua pe arătură. Dacă să zicem, în USA erau 1.000.000 de tractoare în anul X se în anul X+1 se produceau 300.000 de tractoare, evident producția a crescit cu 30%. Dacă în URSS în același ani X existau 1.000 de tractoare și îbn anul X+1 se produceau 2.500 de tractoare, producția a crescut cu 250%. Un text de forma: în America a crescut producția de tractoare doar cu 30%, în timp ce în patria lui Lenin, țara sovietelor producșția de tractoare a crescut cu 250%, datorită muncii eliberate de exploatare, bla, bla, bla. Nu se sufla o vorbă de indicatorul producție în valoare absolută, deși statistica îl recomandă pentru a acompania obligatoriu indicii în valoare relativă. Lucrurile nu s-au schimbat nici azi, căci a te face și mai frumos și mai deștept cu minciuni bazate pe cifre este un lucru foarte mult agreat de toate forțele politice care doar când sunt la putere iubesc statistica falsă.

(15 septembrie 2017)

Comuniștii și gramatica

Ca și acum când parlamentarii dar când și însuși ministrul educației fac greșeli gramaticale, comuniștii, oameni simplii, fără pretenții, dar cu putere, făceau greșeli cu nemiluita.

De nenumărate ori am văzut cum la nunți era un mic afiș sub brad cu Bine a-ți venit! în loc de Bine ați venit! Nu este deloc de mirare că se continua ceea ce se știa din timpul regimului burghezo-moșieresc chestis cu e în loc de sunt.  Nu de puține ori auzeai peste tot ca exact așa cum se aude azi e multe, este veniți sau tot felul de dezacorduri dintre subiect și predicat. Chiar și lume spălată mai de sus din partid, de la niveluri superioare vorbea cu dezacorduri supărătoare. De scris acolo cu acei buclucași i sau acele cratime, deja era un marasm greu de parcurs de către mulți dintre propagandiștii partidului, exact cum se întâmplă cu mulți dintre aleșii noștri, care huzuresc pe bani grei.

Cel puțin în anii de început ai comunismului, era scuzabil că agitatorii și ceilalți activiști erau cam fără cultură căci veneau direct de la coada vacii. Azi nu mai este deloc scuzabilă necunoașterea gramaticii din moment ce mulți au liceu, facultăți și masterate. Că eu n-am dat doi bani nici pe facultățile și nici pe masteratele sau doctoratele făcute după accederea pe funcții importante, este o altă poveste, dar totul se ul deschide gura și spune prostii din punct de vedere gramatical.

Dacă cineva ar fi luat înainte de 1989 o sută de indivizi pe stradă și le-ar fi spus să indice unde este cratima în cea mai frecventă înjurătură mioritică, sunt sigur că 95 dintre ei ar fin înjurat cu aplicație, dar 93 ar fi făcut greșeli în cascadă, căci pozițiile celor patru cratime nu sunt deloc ușor de identificat și mai ales de poziționat, deși cu verbul a băga nimeni nu are nicio problemă, iar despre mamă lucrurile sunt clare, nenumărați poeți câncând-o smeriți, iar obiectul activ din patru litere este rostit ostentativ de toți cei ce vor să-și dea un pic de importanță cum că ar fi bărbați la o adică.

Acum sunt sigură că dintr-o sută puși să scrie exact aceeași zicere care nu s-a modificat deși există de 20 de ani internet, toți o sută n-o vor transcrie corect, căci școala a fost distyrusă de dictator și încă nu și-a revenit nici din șocuri, nici din somnolență și nici din inerția democrației originale și latente.

(15 septembrie 2017)

Comuniștii și numele politic

În comunism, oamenii trebuiau să se prezinte și primul lucru pe care îl spuneau era numele de familie. Mulți dintre eroii agreați de comuniști se numeau Petre Petre, Gheorghe Gheorghe, Dumitru Dumitru, Ion Ion dar și Ion Gheorghe, Marin Dumitru, Elena Marin, Gheorghița Marin, Ștefan Gheorghiu, Ștefan Pripșa, adică exact ceea ce părea a fi adânc, măreț și convintător românesc.

În manualele de istorie, eroii comuniști erau Ilie Pintile, Vasile Roaită, 

Multe dintre numele de familie terminate în escu au fost tratate de comuniști pornind de la eroii lui Ion Luca Caragiale și cei ce purtau numele de Popescu sau Protopopescu erau luați peste picior. Îmi aduc aminte că atunci când a fost montată piesa Mitică Popescu avându-l în rolul titular pe actorul Mitică Popescu era o chestie destul de ciudată.

Aveam un prieten care mi-a zis că nu am nume politic. Am conștientizat că așa este mai ales în perioada când s-au produs incendii pe la unele combinate și se credea că este mâna spionajului sovietic. La o adunare de partid, chiar a fost un coleg care m-a apostrofat așa mai în glumă pe acest subiect. Ceea ce este foarte clar vizează faptul că anni în șir cei din prim planul politicii comuniste românești au fost numai și numai oameni cu nume politic. În vârful piramidei s-au aflat Gheorghe Gheorghiu și Nicolae Ceaușescu. Prim-miniștrii au fost Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Ilie Verdeț și Constantin Dăscălescu. Rectorii ASE în era comunistă au fost Ștefan Arsene, Mihail Hașeganu, Marin Lupu, Gheorghe Dolgu,  Ilie Văduva și  Alexandru Puiu.

Se știa cu exactitate că populația țării are o structură etnică obligatoriu reflectată și în piramidele organizaționale care se constituiau peste tot în țară. În acest sens, 8% dintre directori de orice  sau prorectori trebuiau să fie de naționalitate maghiară, pentru a păstra ponderea de 8% a maghiarilor din popuțația țării, după cum menționau recensămintele. Și în emisiunile folclorice de o oră se prezentau 3 dansuri maghiare și un dans german și nu mai mult de atât. Știu că era o solistă Eva Kiss și Ricky Dandel care și ei cântau tot procentual la radio și la tv. Peste tot numele plitic era cu mare trecere căci scriitori ca Petru Dumitriu, Marin Preda, Dumitru Popescu și Mihai Beniuc aveau nume politice. Cei cu nume de Antonescu cu siguranță nu aveau nume politic, lucrurile fiind agravate și dacă prenumele era Ion, iar cei cu numele de Codreanu erau priviți nu prea îngăduitor, fiind imposibil a se numi Corneliu, Cornel sau ceva pe acolo,  totul fiind interpretabil, părinții devenind pușcăriabili.

(14 septembrie 2017)

Comuniștii și proletariatul

Comuniștii erau unii, proletariatul erau alții. Se întâmpla ca unii dintre proletari să fie și comuniști. Comuniștii se deosebeau de ceilalți proletari căci aveau:

- carnet de partid;

- drept de a participa la ședințe;

- poziție specială în întreprindere;

- calitatea de tovarăș autentic;

- un cuvând în ședințe;

- posibilitatea de a fi consultați;

- priorități la case și gratuități;

- luări de atitudine în societate.

Deși se spunea că toți comuniștii sunt cei mai buni, să nu se creadă în totalitate acest lucru, pentru că deși funcționau criterii de selecție foarte riguroase, așa cum degetele de la o mână nu sunt identice, tot așa exista o mare diversitate între membrii de partid. Unii erau buni de gură, alții erau iute de mână, unii erau buni la locul lor de muncă. Partidul și-ar fi dorit ca toți proletarii să fie și membrii de partid, ceea ce nu s-a întâmplat. Intelectualii în oportunismul lor formau cozi interminabile la a intra în partid pentru a se bucura de binefacerile societății ca poziții de management sau locuri de muncă, întrucât erau întreprinderi și structuri unde nu era permis accsul decât numai al posesorilor de carnet roșu de membru al pcr. Muncitorii, sictiriți de lipsurile și nedreptățile pe care le trăiau, ezitau și evitau să intre în partid, deși partidul se zice cî în decembrie 1989 ar fi avut cam 4 milioane de membrii, din care se declarau activiști veritabili sub 500 de mii, ceilalți fiind doar purtători de carnet, căci numai așa se înțelege de ce acest uriaș cu picioare de lut s-a dezintegrat într-o noapte. Știu tipi care în ședințe de partid de dinainte de 1989 erau în stare să-și devoreze părinții pentru cauza partidului, dar în ianuarie 1990 pozau în cei mai fervenți anticomuniști, anticeaușiști și anti-orice dacă li se indica un oarece. Comuniștii se considerau o elită căci erau revoluționari în gândire, deși unii erau revoluționari de profesie ca vânători de avantaje materiale, în raport cu ceilalți membrii ai societății care stăteau pe margine și primeau firimiturile. Ceea ce trebuia să formeze o simbioză era de fapt o amestecătură formată din comuniști care profitau și celilalți care așteptau să se ducă de râpă totul, deși tăceau.

(14 septembrie 2017)

Comuniștii și comunismul

În mintea unora, comunismul era societatea în care curgea lapte și miere și nimeni nu muncește măcar o clipă, ceea ce nu este departe de cum gândesc mulți și în ziua de azi în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Și populației i-a convenit situația, dar și partidului comunist. Comuniștii auveau senzația că partidul este un fel de Moș Crăciun care are tot anul sacul încărcat cu daruri și oferă:

- apartamente tuturor oamenilor muncii;

- creșteri de salarii oamenilor muncii;

- manuale gratuite elevilor;

- bilete la munte și la mare de concedii;

- sisteme de irigații agriculturii socialiste;

- cămine culturale tuturor localităților;

- grija nețărmurită tuturor fiilor țării.

Nu era cuvântare fie a lui Gheorghiu-Dej, fie a lui Ceaușescu fără să apară sintagma prin grija partidului, așa că la fiecare congres al acestuia se aștepta câte o facilitate importantă, care de regulă mai și venea.

Comunismul era în mintea unora societatea în care toți oamenii erau egali la îmărțirea cașcavalului, căci deviza acestei societăți era de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi. Adică fiecare muncea cam cât avea disponibilitatea, dar primea exact cât avea nevoie, adică exact cam cât cerea. Nu este nicio mare diferență acum față de ce era atunci dacă ne gândim că unii muncesc după posibilități, adică nimic și primesc după nevoi și ceea ce primesc vin să ridice cobărând din merțane. Îmi aduc aminte cum lumea mergea la partid pentru a-și rezolva problemele legate de:

- case;

- nedreptăți;

- abuzuri;

- divorțuri;

- job-uri;

- transferuri;

-turnătorii;

- pâre.

Comunismul își înfăptuia toate dezideratele prin activiști selectați din rândul tinerilor cu origine socială sănătoasă sau care își dovediseră atașamentul față de partid mai mult prin vorbe decât prin fapte. Să nu uităm că toți cei veniți pe tancurile sovietice cu Divizia Tudor Vșadimirescu au avut o evoluție fulminantă în armată, tot așa cum au avut cei ce-ți făcuseră studiile la Moscova sau la Academia Militară Mihail Frunze din Moscova. Ca să primească și acești activiști o spoială de educație s-au inventat punctele în facultăți și admiterile directe pe bază exclusivă de dosare pentru cei veniți din câmpul muncii. Numai așa se explică faptul că eu am avut colegi de grupă în facultate care erau mai mari decât mine cu 10 sau chiar 15 ani. Știam un vecin comunist ilegalist al cărui fiu a devenit student doar depunând dosarul întocmit de partid, deși colegii lui îl știau ca fiind bâtă.

Comunismul s-a părbușit cu grație pentru că nu a avut fundamente sănătoase, ci totul era artificial, construit pe nisipuri mișcătoare și cu decoruri de mucava, căci egalitatea visată de Marx și Engels nu a avut cum să fie pusă în practică nici prin teroarea instaurată de Lenin și Stalin și cu atât mai puțin de dictatura proletariatului de la noi. Când nu există concordanță între vorbe și fapte lucrurile o iau razna urât de tot și bunele intenții precum și marile principii se duc dracului pur și simplu. Comunismul avea fraze frumose, desene viu colorate, iar realitatea era destul de cenușie, căci tot ce se făcea nu ducea către acea prosperitate concretizată prin trai decent, salarii corelate strict cu cantitatea și calitatea muncii depuse. Faptul că profesorul era egal cu femeia de serviciu în ședința de partid a creat un dezechilibru fantastic în societate, pentru că nu de puține ori femeia de serviciu sărea calul, în numele principiilor partinice, ajungându-se la forme violente ale manifestării dictaturii proletariatului. Nimeni să nu uite că și în facultăți la ședințele de partid erau studenți care-i făceau praf pe profesorii care lăsau mulți restanțieri, arătând că nu s-a dus bine munca de la om la om. Profesorii nu aveau cum să se apere, căci în realitate ei nu aveau cum să învețe în locul studenților, dar societatea nu accepta că erau și studenți care datorită unor limitări nu aveau ce căuta acolo, ei fiind nu buni studenți, ci prin resursele lor ar fi fost excepționali strungari, mineri sau oricare altă meserie care nu apela decât la resursele fizice sau într-o pondere mai mică la calitățile intelectuale.

Comuniștii aveau mania ședințelor de partid prelungite, în care aveau loc dezbateri, de cele mai multe ori se bătea apa în piuă. Până prin 1967 am participat și eu ca membru al UTC la stfel de ședințe interminabile unde se discutau de toate. Mi-a povestit cineva că din plictis, o studentă de la Facultatea de Matematică i-a desenat mustăți și barbă lui Dej pe o poză din Scânteia Tineretului. Cineva a văzut, a sesizat prezidiul și cu furie proletară, respectiva a fost exmatriculată. Eram de față când un student a zis că fața unuia care vorbea și spunea numai bazaconii are cere pumni. A fost auzit, a fost discutat în ședința aceea și a fost dat afară din facultate, fără drept de a se reînscrie. Acesta era comunismul, o societate incomplet definită, cu idealuri mărețe, dar cu oameni normali, unii buni, alții mai puțin buni și care aveau nevoi foarte diferite care nu se pupau 100% cu ceea ce dorea partidul de la ei.
Comuniștii și comunismul erau două lucruri distincte. Comuniștii erau realitatea palpabilă, iar comunismul era Fata Morgana care se depărta, se depărta și se tot depărta, fără a fi vreodată ajunsă din urmă oricât de bun ar fi fost sprintul.

(14  septembrie 2017)

Comuniștii și nomenklatura

Comunismul a adus o nouă categorie de profitori, cei care se aflau în poziții importante pentru că aveau acces la:

- cantine cu sortimente de mâncăruri la prețuri foarte joase;

- magazine speciale cu circuit închis foarte bine aprovizionate;

- servicii medicale, medicamente de ultimă generație;

- creșe, hoteluri, școli de înaltă calitate, numai ale lor;
- sistemede examinare și de admitere dedicate;
- sisteme speciale de selecție a pozițiilor de evoluție;

- țigări, haine, reviste, mașini și casete video din Occident;

- apartamente cu totul diferite ca poziție și confort;

- telefoane care deschideau cele mai greu de deschis uși;

- cele mai rare și dificil de primit resurse dorite.
Comuniștii au creat o nomenklatură care era cu mult mai hrăpăreață, mai însetată de lux și mai perversă decât milionarii de carton de după 1989, pentru că venise din lipsuri, din sărăcie și era măcinată de ură și de invidie.

Nomenclatura era ceva mai mult decât burghezia roșie pentru că fără niciun efort dispunea de orice resursă și avea posibilitatea de a face exact tot ceea ce credea că merită să fie făcut, căci totul se motiva ca având la bază hotărâri de partid, dar în realitate erau simple opțiuni personale sau de grup foarte restrâns. Ceea ce maselor largi le era interzis, nomenklaturii îi erau nu accesibile, ci disponibile. Îmi aduc aminte că de un Crăciun, o doamnă ne--a propus să mergem în Piața Dorobanți să facem o aprovizionare de vreo 3.000 lei, sumă care însemna fie 1.500 de pâini, fie 100 kg de mușchiuleți, fie 300 litri de vin bunicel. Am fost și am făcut acea cumpărătură, constând numai în mezeluri de cea mai bună calitate. Erau resturile ce trecuseră prin mai multe filtre. Primii care se înfruptaseră erau membrii cc al pcr. Se mai înfruptaseră cei de la comitetul municipal pcr. Pe poziția a treia erau cei de la Academia lui Fane Barosanu, căci așa i se zicea lui Ștefan Gheorghiu. Eu am fost din al patrulea eșalon. Dacă eu am prins lucruri ce nici prin minte nu-mi trecea din punct de vedere al calității și diversității, nu am capacitatea să-mi imaginez ceea ce au avut la dispoziție nomenklaturiștii. Ei una vorbeau și alta mâncau, ei una vorbeau și alta fumau.

Deși la origine erau proletari cu puțin noroc, ei își uitaseră originile și priveau pe toată lumea de sus ca și cum aveau ascendenți de sânge albastru, deși își lăsaseră opincile la barieră.

(13 septembrie 2017)

Comuniștii și miniștrii lor

Partidul comunist, ca orice alt partid, își numea miniștrii din rândul acelor membrii de partid care se remarcaseră prin:

- dăruire și abnegație;

- putere de muncă;

- disciplină;

- capacitate organizatorică;

- discursuri sforăitoare;

- rezultate efective;

- îndeplinirea de sarcini;

- devotament față de conducător;

- moralitate desăvârșită;

- combativitate manifestată.

Este exact ca și acum, căci nimeni nu ia pe cineva de pe stradă, inclusiv un tehnocrat, să-l așeze pe scaunul ministerial, fără a-și asuma riscuri incomensurabile, așa cum s-a întâmplat cu guvernul tehnocrat de la noi din 2016, care a înregistrat dezastru după dezastru.

Comuniștii au avut unii miniștrii mai pricepuți, alții care erau politruci îndoctrinați cu ideia că ei trebuie să-și ducă sarcina primită de la partid cu cinste și mai ales cu succes.

A fost o ministreasă la educație care s-a lăudat că nu știe nicio limbă străină și uite unde a ajuns. Am roșit pentru că era profesor de economie politică din ASE. O știam. În vremea când era prorector și eu student în anul al V-lea și am vrut să mergem la CEPECA să vizităm centrul de calcul, cei de la garaj au scris pe o cerere că autobuzul nu are cum să de deplaseze că nu are radiator, iar prorectora a scris că autobuzul să meargă fără radiator.

Niciodată n-am pus bază pe miniștrii care și-au făcut studiile la bătrânețe, când erau deja în puncții politice înalte. Și azi există această maladie de a face masterate și doctorate de pe poziții foarte de sus. Nu dau doi bani pe acele diplome că în niciun caz nu sunt făcute pe cinstite. Și Nicolae Ceaușescu și-a făcut facultatea în ASE dând examene în cabinetul rectorului, iar mâzgălelile lui au fost pașaport spre libertate în 1975 pentru un personaj important din ASE, care întrebat până unde ar ajunge cu dezvăluirile a arătat spre înaltul cerului. Toată lumea a înțeles că nu e de glumă.

Era o ministreasă la comerțul interior pe care eu am văzut-o în Piața Amzei cu o turmă de tăntălăi după ea și ea zicea ca o moară neferecată: decid! decid! decid! și gesticula dezordonat. N-am înțeles nici până în ziua de azi ce decidea ea.

Mai era una la cultură care avea sediul în Casa Scânteii și care mânca o găină friptă la prânz, stând cu ochii pe fereastră și lingându-se pe deștele ei grăsulii.

Despre miniștrii de la educație n-aș avea prea multe de zis, că prea mulți au fost, unii mai buni, alții mai fraieri decât o găină beată, dar săracii nu prea aveau ce face căci educația este un mușuroi în care colcăie tot felul de șerpi și de vipere veninoase, iar cine vrea să scarmene acolo, se frige iremediabil. Știu doar atât că la fiecare început de an universitar, când deschiderea se făcea în București, lângă Ceaușești apărea și ministrul educației, care de fiecare dată era o moacă nouă, deși era cunoscută din politică. Peisajul era tern pe la toate ministerele căci toți nu ieșeau din litera dogmelor proferate de Ceaușescu în cuvântări, sistemul comunist de la noi fiind anchilozat, dezarticulat și amorf. Se vorbea de reforme, dar se bătea pasul pe loc și doar pe la chimie se mai întâmplau oarece fapte, dar numai că la ICECHIM trona Elena-doamna și doar se uita într-un anume fel sugestiv și cei obișnuiți traduceau corect gândurile sale. Ceilalți miniștrii comuniști tremurau de frică și așteptau să treacă timpul.

(12 septembrie 2017)

Comuniștii și autocritica

Comuniștii, copilăroși în felul lor, aveau obiceiul de a pretinde celor care o dădeau în bară, să-și facă autocritica. Lucrând în mediul academic, aveam studenți foarte buni, care erau membri de partid, primiți în pcr în anii al III-lea sau al IV-lea de facultate.

La fiecare început de semestru se făcea analiza activității studenților, ceea ce însemna notele de la examene. A fost un an când cea mai mică medie de la examene a unui student era peste 9,50 și musai se impunea autocritică. Săracul, studentul cu pricina a fost ridicat în fața colegilor lui să se explice de ce nu obținuse o medie mai mare, de parcă acea medie a lui de peste 9,50 ar fi fost o medie mică. A fost și un caz cu un student membru de partid venit din mediul muncitoresc la facultate. Adică, terminase liceul. Dăduse la facultate și picase. A mers și s-a angajat muncitor. A lucrat în producție ca muncitor. Acolo a fost primit în partid. Era ambițios și a dat la facultate iar și oar. A devenit student. Respectivul era bunicel, dar întotdeauna avea medii pe sesiune ce nu depășeau 7,50 ceea ce-l plasau în ultima poziție. El venea la ședințe. Era criticat. Se ridica în picioare și spășit își făcea autocritica, dar ceea ce era cel mai important se lega de faptul că își lua angajamentul că va învăța mai bine și nu va mai fi ultimul. Notele lui se ameliorau, dar sărăcuțul tot ultimul era printre membri de partid. Iar se ridica, iar își făcea autocritica, iar își lua angajamentul. Și treaba s-a repetat în toți cei 4 ani de facultate semestru de semestru.

Nici la profesori treaba nu stătea altfel, căci activitatea lor se manifesta în procente de promovabilitate, care niciodată nu scădeau sub 80%. Exista întotdeauna un profesor emmbru de partid cu cel mai mic procent dnțeles era criticat, iar el se ridica în picioare să explice de ce nu au promovat peste 90% dintre studenți. El vorbea că a muncit cu studenții, dar asta a fost. Mai luau cuvântul și alți profesori, dar și alți studenți și nu era deloc comod să fie tras de urechi, căci i se spuneau respectuvului lucruri neplăcute auzului urechilor lui, dar care făceau deliciu pentru noi toți. A fost și un caz de promovabilitate 100% și respectivul a făst lăudat, deși toată lumea știa că respectivul a mers la primul curs și le-a spus studenților că are cursul tipărit și este bine să-l cumpere și să vină cu el pus pe bancă la examen, semnat pe copertă. N-a ținut niciun curs și niciun seminar. La examen bineînțeles că toți studenții au promovat și încă cu note mari, chiar foarte mari.

Am avut și eu o situație în care trebuia să-mi fac autocritica împreună cu alți colegi care avuseserăm promovabilitate sun 25%. După ce un prorector ne-a porcăit în fața șefilor noștri s-a dovedit că acolo fusese altceva și nu nemunca noastră, drept care problema nici nu s-a mai pus în ședința de partid, treaba remediindu-se din mers și acceptându-se că acolo la disciplina de programare a calculatoarelor lumea trebuie să nădușească din greu, iar promovabilitatea de peste 60% este o floare rarisimă.

Am văzut chiar profesori din staff-ul ASE făcându-și autocritica atunci când a fost analizată starea demografică a poporului român și ni s-a cerut celemență față de studentele gravide, cum și-au făcut autocritica, necerândele-o nimeni că nu au copii. Unul, mai cu moț și-a făcut autocritica pentru faptul că are numai un copil. Când mi-a venit rândul, am zis că am numai doi copii pentru că bucătăria mea nu-mi permite să stau nici măcar cu ei la masă în același timp că este prea mică și că nu mi se pare normal ca femeia care naște să primească un calificativ de bine în loc de foarte bine că stă în concediu pre și postnatal de 3 luni în total. Unul nu m-a lăsat să continui că mai aveam de zis.

Și în plenarele cc al pcr își făceau autocritică unii, dar cu siguranță trebuiau să plece de pe pozițiile ocupate, căci alții mai buni veneau să le ia locul. În presă răzbăteau prea puține detalii și nu am suficiente elemente să descriu persoane și locuri unde și-au pus unii țărână în cap. La Academia Ștefan Gheorghiu zicea legenda că un profesor și-a făcut autocritica pentru faptul că muierea lui a divorțat de el. Și la niște sancțiuni pe linie de partid în 1975 cu incidentul cu o admitere trucată, niște împricinați și-au făcut autocritica pentru lipsă de vigilență și ai înfierat cu mânie proletară. O altă situație penibilă de autocritică a fost când un membruu de partid, neforțat de nimeni și-a făcut autocritica doar pentru faptul că a dat o recomandare sforăitor de frumoasă unuia care după ce a plecat în America, nu s-a mai întors. Vroia, preventiv, respectivul să se spele de păcat, căci în mintea lui acea recomandare făcea parte din păcatele capitale, iar autocritica era un autosupliciu de iertare.

(12 septembrie 2017)

Comuniștii și regele Mihai

În perioada comunistă au existat tot felul de abordări fasmatagorice legate de:

- abdicarea regelui Mihai;

- plecarea din țară a regelui Mihai;

- niște tablouri vândute de regele Mihai;

- fetele regelui Mihai;

- o abordare a lui Valentin Ceaușescu la Londra;

- o pensie permanentă oferită regelui Mihai;

- un tren cu bunuri acordate regelui Mihai;

- opulența regelui Mihai.

Nicio carte de istorie nu dezvolta în paginile ei subiectul regalității. Știu că un vecin care și-a serbat ziua de naștere de Sf. Mihail și Gavril a fost ăârât de vecinul lui veninos la securitate că-l serbează pe regele Mihai și duba securității l-a ridicat și bietul de el a stat vreo șapte ani la tăiat de stuf.

Un bun prieten al meu căruia îi căram legumele la Piață de la Vărăști mi-a povestit că soldat fiind, avea păduchi și haine zdrențuite, iar pe 31 decembrie 1947 a fost îmbăiat și a primit haine noi și ghete noi, spunându-li-se lui și camarazilor lui că regele i-a ținut așa cum i-a ținut, iar acum o dată cu plecarea regelui, în armată lucrurile s-au schimbat. Concluzia se deducea de la sine. Nenumăratele abordări deformate, fără bază în documente autentice au continuat și să nu se uite data de 22 iunie 2011 când la postul B1 tv însuși prezidentul de atunci a avut o abordare extrem de critică să nu spun dură la adrea regelui Mihai. Nu mă mira câtuși de puțin pentru că atunci când crezi că ești elementul esențial și de fapt istoria arată că nu este așa, orgoliul impune un sistem de autoapărare prin atac, chiar dacă atacul este aiuritor, dar nu este nimicitor și nici măcar furnicător.

Un adevăr este sigur: regele Mihai a reușit să adune în jurul său în ziua de Paști a anului 1992 un milion de cetățeni care l-au aclamat necontenit. Istoricii sunt obligați să ia arhivele și pe baza documentelor autentice să facă analize și să expună adevărul despre cea mai frământată perioadă din istoria noastră care se întinde pe perioada 1935 până în 2015. Numai după aceea să se vorbească.

(11 septembrie 2017)

Comuniștii și cartierele dormitor

Când au venit la putere comuniștii au găsit o situație deplorabilă în ceea ce privește spațiile locative, pentru că existau:

- case boierești;

- vile luxoase;

- case insalubre;

- improvizații din paiantă;

- bordeie în pământ;

- homeless.

Comuniștii au trecut rapid la a construi apartamente. Statul dădea apartamente oamenilor muncii, căci de la cincinal la cincinal zestrea locativă creștea cu 500.000 sau chiar 1.000.000 de apartamente. Din totalul de apartamente numai 10% erau cele vea posibilitatea să le cumpere de la ICTLPP, în rate pe 30 de ani.

Se construiau masiv apartament:

- confort sporit destul de puține;

- confort 1 cele mai multe;

- confort 2 mai multe decît confort sporit;

- confort 3 cele mai puține.

Pentru a se asigura fronturi de lucru largi, a fost eliminată din start ideia de a construi plombe în zonele centrale ale orașelor, ci au fost utilizate terenurile agricole din vecinătatea orașelor. Așa au apărut cartierele Berceni, Drumul Taberei, Rahova și Militari în București. Și în celelalte orașe s-a procedat la fel, pentru a face construcțiile cât mai economice. Erau cartiere dormitor din cauză că nu aveau:

- magazine luxoase;

- teatre renumite;

- operă și operetă;

- sedii de bănci și de birouri;

- săli de expoziții;

- centre comerciale.

Acolo la sute de mii de locuitori existau:

- un cinematograf;

- o poștă;

- o piață;

- un parc;

- farmacii;

- magazine alimentare.

Acum se aduc nenumărate critici acelei politici de concentrare a populației în cartierele dormitor, dar după 30 de ani de democrație, nu am văzut nicio soluție care să aducă o ameliorare situației locative a populației acestei țări. Oricine are drept de a critica, numai că la 100 de critici ar trebui să apară și o soluție care la 30 de ani să fie și deja implementată. Altfel, totul sunt gogoși vechi și mucegăite.

(11 septembrie 2017)

Comuniștii și homosexualitatea

Dicționarul Enciclopedic Român, publicat în 1964 de Editura Politică, București, la pagina nu explică la pagina 686 unde i-ar fi fost locul termenul de heterosexual, între cuvintele hetero trofe și heterozide. La pagina 718 explică termenul homosexualitate astfel:

homosexualitate (gr homos - egal și lat sexus -sex; MED), perversiune caracterizată prin atracție sexuală pentru indivizi de același sex. Sin. inversiune sexuală.

Deși comuniștii erau atei convinși unii, marea lor majoritate fiind atei cu numele căci păstrau sărbătorile creștine și mergeau la biserică, își botezau copiii, erau în consonanță pe această temă cu biserica, lucru care se vede și în ziua de azi la foarte mulți dintre politicienii noștri.

Subiectul acesta era unul tabul dar articolul 200 cod penal din 1968 care incrimina homosexualitatea era folosit cu dibăcie de autorități în egală măsură cu psihiatria pentru a scăpa de opozanți, pentru că aruncarea anatemei legată de homosexualitate sau nebunie, erau ștampile pentru tot deauna de compromitere a celor incomozi, cu alte idei decît cele desprinse din cuvântări sau din documente de partid. Am asistat la om ședință în care o persoană care a avut un alt punct de vedere și a vrut să depună carnetul de partid la prezidiu, în câteva zile a reieșit că era angrenat în meditația transcedentală și că era și homosexual. iar plecarea lui din mediul academic a fost instantanee.

Despre artiștii și scriitorii care fugeau în Occident, se spuneau tot felul de lucruri, dar spre finalul descrierilor, pe lângă droaia de defecte și carențe de comportament li se punea și eticheta de homosexual ca tacâmul să fie complet.

Deși mulți pictori abordaseră subiectul și existau și în muzeele noastre lucrări  cu acest subiect, niciodată ele nu au fost expuse. Nici romanele care descriau scene cu bărbați sau cu femei având relații numite nepotrivite de către comuniști, nu au fost publicate. Chiar romanul Răscoala unde Petre Petre și Nadina lucrau pe arătură, era evitat de manualele școlare, iar editurile se codeau să-l publice. Tot ce nu era în concordanță cu doctrina comunistă, cu principiile educației comuniste, nu exista pur și simplu, iar tratările științifice sau dezbaterile erau evitate, fără a cădea în brutalitatea de azi.

(11 septembrie 2017)

Comuniștii și cultul personalității

Am fi naivi și nerealiști să credem că la noi, cultul personalității a început și s-a terminat cu Nicolae Ceaușescu. Să nu uităm care erau formulele de adresare către domnitor, cu mărite doamne, mărite stăpân, luminăția ta. Să fim siguri că după aceste formulări urmau tirade aproape fără sfârșit de vobe meșteșugite agreate de receptor, ca uns al lui Dumnezeu.

Însuși apelativele de căpitane sau de domnule mareșal, erau începutul unor fraze nu numai protocolare, dar care mai gâdilau urechile receptorului în mod deosebit de plăcut.

Cultul personalității a venit după război de la Moscova, căci lui Stalin i-a fost dedicat după ce acesta a devenit deneralissim, pe drept, căci contribuția lui la victoria din 9 mai 1945 a fost capitală. În calitate de ocupant, a avut dreptul să facă niște chestii care să marcheze poziționarea sa:

- denumiri de orașe;

- denumiri de străzi;

- studierea biografiei;

- editarea operei;

- numirea de lideri;

- stabilirea regimului;

- impunerea de reguli;

- plantarea de statui.

Stalin a avut fericirea să vadă în timpul vieții tot felul de manifestări ale cultului personalității, cult pe care mult mai târziu N.S. Hrușciov a avut puteresea să-l demonteze, inclusiv să-l scoată din mauzoleul unde era lenin și să-l îngroape la baza zidului Kremlinului.

Comuniștii români s-au străduit să înceapă, să dezvolte și să aducă la exasperare populația printr-o modalitate vulgară, excesivă de propagare a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu prin:

- poeme lungi și plictisitoare;

- cântece interpretate de coruri;

- folclor forțat până la o mare jenă;

- emisiuni tv dedicate;

- prezentarea de citate din cuvântări;

- osanale ale politrucilor;

- poze peste tot în vitrine;

- publicarea cuvântărilor în volume;

- includerea sa în picturi;

- efectuarea de busturi cu el;

- supralicitarea valorică;

- trucarea evenimentelor istorice;

- trecerea pe planul doi a tuturor celorlalți;

- transmisii directe ale cuvântărilor;

- fierul de călcat transmitea cuvântările;

- acordarea de titluri de onoare supreme;

- sărbătoriri aniversale supradimensionate;

- atribuirea de calități absente în realitate;

- adresarea cu formule bombastice.

Cultul personalității este creat pentru oamenii slabi, care nu au capacitatea de a se desprinde de micile atitudini ale celor din jur și de a-i oune la punct, concentrându-se ei înșiși pe marile probleme și cerând de la cei din jur soluții concrete, asumarea de responsabilități și trecerea la execuție pentru implementare. dacă ar fi fost așa, corul lingăilor, nepricepuților, slugarnicilor și incompetenților ar fi dispărut instantaneu și nu s-ar fi ajuns la situațiile penibile consemnate în cuvântări sforăritoare. 

Să nu credem că acum lucrurile stau altfel, din moment ce apar comparații cu Kill Bill făcute în congrese, iar un primar mărturișește că doarme cu o anumită poză sub pernă. Nimeni nu au uitat cum în Bucovina pe un deal era scris un nume de prezident cu trupuri de oi, exact cum se făcea în vremurile apuse pe stadioane cu plăcuțe divers colorate. Cu păcuțe se descriau și portrete, pe deal nu știu cum s-ar fi făcut așa ceva, dar sunt sigur că cu cuțin efort un protret al-negru tot s-ar fi făcut.

Totul depinde de mediocritatea fiecăruia. La una mină și cultul va fi  mic, la una mare, tot mare.

(11 septembrie 2017)

Comuniștii și legionarii

Pe toată durata regimului comunist legionarii au fost cei arătați cu degetul, niciodată reabilitați și tot timpul pândiți ei și copiii lor pentru a primi pedepse dintre cele mai aspre. Nenumărați legionari au făcut ani grei de pușcărie după 1950 numai și numai că au fost legionari, chiar dacă au fost niște legionari mărunți, neimportanți pentru mișcare, dar pur și simplu au îmbrăcat cămașa verde și s-au afișat cu ea în timul regimului lor când mergeau sau se întorceau de la adunările lor sforăitoare.

Când s-a pus problema creșterii exponențiale a numărului membrilor de partid la comuniști, a fost ideia politicii porților deschise, prilej cu care mulți dintre legionari au schimbat macazul, devenind comuniști sadea. 

Păstorel Teodoreanu a scris chiar și un catren. Iată-l:

        Căpitane,

        Nu fi trist!

        Garda merge înainte

        Prin partidul comunist!

Veselia nu a durat mult, căci mulți inși au intrat la comuniști, drept care s-au produs excluderile din partid și s-a început cu foștii legionari, foștii patroni. Preoții care intraseră și ei la comuniști s-au retras în liniște când momentul retragerii lor s-a considerat a fi necesar.

Am cunoscut nișter foști legionari. Unii s-au dilit la cap de groaza că a doua zi va veni duba să-i ridice să-i ducă ori la stuf, ori la canal. Alții au făcut ani grei de pușcărie și s-au reîntors la casele lor îmbătrâniți și tăcuți, cu privirile stinse și lăsându-și meseriile lor de avocați sau profesori pentru a fi săpători de șanțuri sau de lucrători necalificați la fabrica de încălțăminte sau la fabrica de tanin.

N-am aflat mai nimic despre ceea ce au făcut legionarii, nici despre rebeliunea de la sfîrșitul lui ianuarie 1941, dar părinții mei spuneau în cuvinte puține că a fost rău de tot, după care se așternea o tăcere prelungită și apăsătoare. Aveam o carte și ai mei acoperiseră cu tuș stema legionarilor, deci nu am cum să o descriu, dar fratele meu mai mare zicea că avea colegi legionari de liceu care veneau cu pistoale și cuțite la școală și se afișeau ostentativ, căutând să-și racoleze prozeliți. După Revoluție am văzut hârtii A4 lipite pe la Piața Romană în care se făcea apel la reînvierea mișcării legionare.

În timpul comunismului au apărut cărți din care rezulta cum legionarii uciseseră pe Nicolae Iorga și pe alți intelectuali de vază, dar și pe premierul Armand Călinescu în 29 septembrie 1939. Tot pe vremea comuniștilor au apărut texte în care legionarii erau ridiculizați prin titluri precum Capete de lemn sau scrisori în care Moța vorbea de iubita lui care a rămas grea cu Sfântul Duh. Subiectul nu m-a pasionat căci profesorii mei de istorie din clasele a X-a și a XI-a m-au depărtat de frumusețea istoriei, pentru că mă puneau să tocesc, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată. Mulți prieteni ai mei iubitori de istorie vorbeau cu detalii despre pogromurile legionare și despre crimele făcute de ei. Am văzut niște poze cu morți înșirați la morga din București, dar și niște trenuri ale morții. Intransigența comuniștilor față de legionari venea din timpuri îndepărtate, din experiențele lor teribile trăite în vremurile când aceștia erau puternici, dar și după ce au avut puterea în mâini.

(10 septembrie 2017)

Comuniștii și subiectele tabu

Exista un banc privind presa din țara noastră, prin comparație cu presa sovietică, presa americană și cea franceză, din care rezulta că niciodată nu s-ar fi aflat că Napoleon a mâncat bătaie la Waterloo, în timp ce postul CNN ar fi transmis în direct ceea ce se petrecea pe câmpul de luptă, presa franceză ar fi spus că Napoleon a câștigat acea bătălie, iar presa sovietică ar fi arătat că Napoleon a pierdut tocmai datorită vitejiei ostașului sovietic.

Comuniștii de la noi aveau subiecte tabu precum:

- grevele din întreprinderile de la noi, precum greva minerilor din 1977;

- manifestația muncitorulir brașoveni din 15 noiembrie 1987;

- manifestările de stradă ale studenților din București din iarna lui 1969;

- înăbușirea contrarevoluției din Ungaria din 1956;

- sindicatul Solidaritatea din Polonia;

- diagnosticele și tratamentele conducătorilor de partid;

- accidente feroviare de amploare;

- explozii în combinate sau în mine, soldate cu mulți morți;

- aspecte legate de sex și crimele pasionale;

- lipsurile din alimentare, frigul și tăierea curentului electric;

- creșterea incidenței la TBC datorită subalimentației;

- autorii scrisorii celor șase de contestare a sistemului;

- dizidenții precum Doina Cornea și Paul Goma;

- restricțiile impuse poetului Mircea Dinescu.

La comuniști toate rateurile din orice domeniu erau prezentate ca neîmpliniri vremelnice și tot timpul se spunea că partidul are forța mobilizatoare suficient de mare și de puternică pentru a depăși orice situație și pentru a îndrepta orice greșeală sau nedreptate. Niciun mijloc de propagandă nu aborda niciodată fapte cu semnificație negativă, numai din cauză ca acelea ar fi avut efect demobilizator asupra populației care yrebuia să stea înrolată la înfăptuirea idealurilor mărețe.

Doctrina comunistă depășise stadiul cu cine nu este cu noi, este împotriva noastră, trecând la o etapă superioară, ceea ce nu ne convine, nu există pur și simplu. Era politica struțului care stă cu capul ascuns în nisip și care nu acceptă realitatea. Dacă realitatea era cunoscută și acceptată, după achitarea datoriei externe, dacă apărea un pic de relaxare concretizată prin scăderea nivelurilor la lipsurile acute, cu siguranță, anul 1989 ar fi arătat altfel, nu însângerat, Revoluția noastră era tot de o țesătură, dacă nu de catifea, de pânză de sac, mai aspră, dar nu cu peste o mie de morți.

Comuniștii români executau la foc automat pe oricine se opunea regimului, iar ceea ce se întâmpla depășea orice închipuire, căci mujloacele utilizate erau extrem de perverse și categorice. Numai așa se explică modul brutal în care i s-a închis gura lui Constantin Pîrvulescu în  noiembrie 1979 la congresul al XII-lea, cel care a căutat să arate despre erorile făcute de secretarul general și de acoliții lui care se îndreptau spre o direcție greșită. Însuți Ion Iliescu a fost trecut pe linie moartă tocmai pentru că nu avea o atitudine care să se suprapună 100% cu gândirea soților Ceaușescu.

Existența subiectelor tabu au făcut ca țara noastră să rămână în urmă față de toate celelalte țări comuniste, chiar și față de URSS care era considerată baza conservatorismului comunist. Nu este nicio explicație decentă a faptului că sora marelui George  Emil Palade nu a fost lăsată să plece la ceremonia de acordare a premiului Nobel ilustrului să frate.

Este de notorietate dispariția din peisaj a lui Virgil Trofin care avusese contre cu Nicolae Ceaușescu sau sancționarea lui Adrian Păunescu pentru popularitatea sa enormă și pentru incidentul de la stadionul din Ploiești.Despre toate acestea doar se intuiau lucruri, nu era nimic transparent. Subiectele tabu erau nenumărate și probabil caracterul misterios al unor banalități le dădea culoare, iar din banalități cotidiene, multe deveneau acte de curaj, lucruri deosebite, chiar geniale.

(10 septembrie 2017)

Comuniștii și art. 200 c.p.

Articolul 200 din Codul Penal adoptat în 1968 cu textul  publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 01 ianuarie 1969 până la 15 aprilie 1997, celebrul articol 200, despre care s-a vorbit și se mai vorbește și acum, deși este abrogat avea următorul enunț:

Alin.1 Relațiile sexuale între persoane de același sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

Alin.2 Fapta prevăzută în alin. 1, săvîrșită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitate 

          de a se apăra, ori de a-și exprima voința, sau prin constrîngere, se pedepsește cu închisoare de 2           la 7 ani.

Alin.3 Dacă fapta prevăzută în alin. 2 are ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a     

           sănătății, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar dacă are ca urmare moartea sau    

           sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

Abrogarea articolului s-a efectuat sub presiunea țărilor membre ale UE, care condiționau încheierea negocierilor de aderare, de eliminarea acestuia din Codul Penal.

Comuniștii s-au folosit de acest articol în foarte multe situații pentru a evita prezentarea unor persoane ca fiind opozanții regimului sau persoane cu alte opinii decât cele cuprinse în documentele de partid. Era cu mult mai ușor de a-l prezenta pe un opozant nu așa cum era el, opozant al regimului, ci ca pe o persoană care prin ceea ce făcuse se încadra în articolul 200 cp, fără să se dea alte explicații, căci despre semnificația aliniatului 1 nimeni nu căuta să dezvolte subiectul, fiecare imaginându-și ce vrea. În societatea comunistă erau subiecte tabu, iar homosexualitatea era unul dintre aceste subiecte. În ajutorul partidului comunist mai veneau alte forțe care deși se împotriveau ateismului susțineau 100% toate demersurile abordărilor tradiționale, pe tăcute, pe nevăzute și etc.
Reticențele au reapărut și referendumul care se prefigurează sau să zicem bate la ușă, dacă fi-va, ne va arunca ireversibil câteva sute de ani în urmă, căci Europa vrea altceva de la noi.
Am văzut situații în care persoane condamnate pentru art. 200cp s-au reintegrat în societate cu condiția de a părăsi localitatea de origine, abandonați de familii fiind. A fost și o situație tragică cu un tip găsit mort în incinta unei clădiri de sub ruinele fostului Teatru Național. Acolo cred că a fost altceva și povestea s-a dezvoltat pentru a acoperi altă realitate, dacă țin seama de jobul persoanei.
Rămân la ideia că cei mai mulți care au pătimit după rigorile art. 200 nu aveau nicio legătură cu cele incriminate de acesta, ci era doar un paravan pentru a ascunde grave erori de sistem, așa cum cei incomozi erau condamnați pentru deținere ilegală de valută sau pentru fals în contabilitate și aici mă refer la 2 sau 3 stotinki sau la o șosetă de la donații nescrisă în acte la un cult neagreat de pcr.

(10 septembrie 2017)

Comuniștii și lupta de clasă

Comuniștii recunoșteau:

- clasa muncitoare;

- șărănimea muncitoare;

- pătura intelectualilor;

- burghezo-moșierimea exploatatoare.

Intelectualii formau o pătură pentru că:

- nu erau numeroși;

- nu erau producători de bunuri;

- erau un pic disprețuiți de toți;

- ei erau cu mapa, cu gulere albe.

În capitalism era lupta de clasă, care teoria socialismului științific se ascuțea și ajungea la revoluții, când cei exploatați nu mai suportau jugul exploatării. Se zicea că proletariatul nu are decît de pierdut lanțurile în orice luptă cu burghezia și cu moșierimea.

Revoluția comunistă a efectuat:

- reforma agrară;

- naționalizarea întreprinderilor;

- reforma în învățământ;

- cucerirea puterii;

- eliminarea partidelor istorice;

- dispariția capitalismului;

- egalitatea în sărăcie între cetățeni.

Dispariția burgheziei și moșierimii s-a făcut prin naționalizări și confiscări. Am cunoscut oameni care avuseseră fabrici și acum erau și ei proletari ca toți ceilalți. Am cunoscut oameni care avuseseră pământuri, chiaburi fiind, nu moșieri și erau și ei și lucrau cot la cot cu ceilalți prin CAP-uri. Proletariatul nu-i vedea cu ochi buni nici pe foștii patroni, nici pe foștii chiaburi și-i umileau sau îi luau peste picior. dacă un fost patron sau un fost chiabur fluiera în biserică și era pârât cumva de un comunist sau un delator oarecare, mergea direct la canal și acolo îi rămâneau oasele.

Ani în șir a fost la modă chestia cu lupta de clasă, deși prin naționalizări și exproprieri dispăruseră burghezii și moșierii, care mai puțin numeroși decât intelectualii, formau clasa exploatatoare, clasa care se găsea în relații antagonice cu proletariatul fie el de la orașe, fie de la sate. O dată cu trecerea timpului, problema luptei de clasă a trecut pe planul al II-lea la noi și se vorbea despre ea numai în raport cu ceea ce se întâmpla în țările capitaliste. Presa comunistă nu prididea în a arăta detalii despre grevele și luptele de stradă din țările capitaliste, ramarcând cu obstinație că ele sunt rezultatul luptei de clasă. Îmi amintesc că la noi era și o revistă intitulată lupta de clasă în care propagandiști bine plătiți scriau articole în care teoretizau nasoleala din capitalismul în probușire liberă. Ceea ce n-am înțeles și nici n-am spus cu voce tare era legat de faptul că nu știu cum mamadracului se făcea că de atâta luptă de clasă niciun muncitor dintr-o șară capitalistă oarecare nu se elibera fugind într-o țară din lagărul comunis, dar era o hemoragie de persoane din țările comuniste care-și riscau viața fugind în Occidentul descris ca fiind nasol rău de tot în presa comunistă.

(10 septembrie 2017) 

Comuniștii și colectivizarea

Cine se apucă să studieze procesul de colectivizare numai și numai pe înscrisuri, va constata că acest proces a fost exclusiv prin voința poporului, căci intrarea în întovărășiri sau în CAP s-a făcut numai pe bază de cerere. Oamenii veneau la comisiile de colectivizare și ofereau atelajele, caii, boii și mai ales pământul scriind o cerere prin care rugau să fie primiți în întovărășire sau în CAP.

Numeroase filme sau pictiuri arătau aceste momente și s-a creat impresia că procesul de cooperativizare a agriculturii a fost unul lin, netensionat, chiar plin de voioșie și responsabilitate a unei clase noi care se forma, aceea a țăranului de tip nou, care lucra în CAP, colhozurile dacice. 23 aprilie 1962 este considerat momentul încheierii colectivizării în țara noastră. La Pavilionul expozițional a fost o mare adunare formată din 11.000 de țărani, exact numărul de țărani ucuși la răscoala din 1907, iar Gheorghe Fghoergiu-Dej a ținut o cuvântare, după care a urmat un spectacol folcloric cu cântece de viață nouă. Am văzut acest spectacol la Tv și-mi aduc aminte cum Maria Lătărețu a cânttat cântecul cu foaie verde iasomie/ se mărită fata lui Ilie/ face nuntă la gospodărie.

Nicolae Ceaușescu s-a remarcat prin faptul că el a fost primul care a raportat încheierea colectivizării în Dobrogea, ceea ce a însemnat foarte mult pentru restul țării.

În realitate, eu știu pe pielea mea că procesul de colectivizare a fost unul dur, violent, agresiv, goraznic, criminal și mizerabil. Noi aveam un teren de 0,79 ha undeva le lunca Argeșului, dar în Pitești, la un kilometru de casă cel mult. Mai întâi părinții mei au fost convinși să intre în întovărășire. A venit preotul și a vorbit cu ai mei. Le-a spus că este bine să facă acest lucru, altfel copiii vor fi dați afară de la școală, iar ceilalți copii, intelectuali fiind, își vor pierde slujbele. La asemenea presiuni și mai ales că dările la stat în natură erau insuportabile, ai mei au scris și semnat cererea aceea în care ruga să li se ia pământul. O mizerie tot atât de mare mi s-a întâmplat mie în anul 2010 când am semnat că sunt de acord să mi se reducă salariul, la ordinul lui Traian Băsescu. Eu eram elev la școala generală când ai mei au intrat în întovărășire. La intrarea în CAP eram elev la liceu la Breaza și nu știu nimic despre suferințele mamei, căci petecul acela de pământ fusese primit zestre de la bunici.

Când mergeam să duc tatei mâncare la atelier, era în comuna Bascov o gazetă de perete și sub sticlă erau caricaturi cu femei și bărbați care se puneau în fața tractoarelor care veneau să taie brazdă la pământurile reunite ale CAP-ului nou înființat.

Târziu am aflat despre grozăviile petrecute prin alte locuri. Chiar după 1980 am discutat cu niște nemulțumiți care înfăptuiseră colectivizarea și acum partidul nu le era recunoscător, oferindu-le niște privilegii de care ei  se considerau îndreptățiți. Unul dintre ei zicea că a avut pistol și a oftat, ceea ce mă ducea bibilica la utilizarea lui, iar cu pistolul în niciun caz nu se mângâie pe frunte nimeni.

Colectivizarea a distrus fibra milenară a țăranului român și l-a făcut din omul muncitor, care își ținea viața în propriile-i mâini, într-o ființă oarecare, care muncea la CAP pe nimic și care avea lipsuri dintre cele mai mari din moment ce la CAP normele erau stabilite încât nimeniu să nu le îndeplinească în vecii-vecilor. O dată cu colectivizarea s-a instalat un altfel de sărăcie la sat, statul comunist având acum toate pârghiile de a-i subjuga pe țărani, oferindu-le exact cât credea el că este necesar. Satul românesc a căpătat o altfel de dezvoltare, în care toată lumea era egală și pe 500 metri pătrați lăsați fiecărei familii, oamenii trebuiau să realizeze toate cele trebuincioase pentru a supraviețui, căci din ceea ce primeau de la CAP nici nu trăiau, nici nu mureau, ci se târau. Chiar dacă la sate au răsărit cămine culturale, chiar dacă veneau caravanele și proiectau filme, chiar dacă erau coruri, brigăzi satirice și dispensare, satul românesc a rămas tot în urmă cu:

- străzi pline de noroi ca și azi;

- elevi care băteau mulți km pentru a ajunge la școală;

- populație îmbătrânită;

- o mentalitate nefericită față de munca pentru alții;

- case mici, sărăcăcioase;

- tradiții estompate până la dispariție;

- difuzoare care manipulau la greu;

- activiști neprocepuți și nici prea vrednici;

- pedepse disproporționate pentru un știulete de porumb.

Știu bine cum era la CAP pentru că având un ARO am mers prin comunele de lângă București și am făcut transporturi de legume spre piețele din capitală, iar cei cu care colaboram, toți lucrau la CAP, dar niciunul nu se baza pe nimic de acolo, că indiferent cât ar fi lucrat, la final obțineau fie sume ridicole, fie cantități de produse de un penibil insuportabil. Norocul lor era cu grădinile din spatele caselor unde tinerii și cele două familii de cuscrii dădeau 1.500 metri pătrați și având solarii și câte un ARO pe motorină scoteau cât să trăiască bine, chiar foarte bine, muncind cu cap.

Într-un cuvânt, colectivizarea din țara noastră a fost un eșec total, un generator de sărăcie, chiar dacă a apărut inginerul agronom la sate, tractoarele înlocuiau plugurile de lemn, se foloseau îngrășeminte și se raportau recolte astronomice la hectar. Comunismul a dat și aici un ratei istoric prin faptul că nu a găsit acele instrumente de a duce agricultura științifică spre bunăstarea țăranului, ca beneficiar la muncii sale. Nici acum nu s-a reușit chiar dacă se face gălăgie cu apariția unei forme de socializare a agriculturii la Vărăști, legumele tot fleoșcăite ajung în târg.

(09 septembrie 2017)

Comuniștii și prostituția

Să nu creadă nimeni nicio clipă că centura Capitalei a fost împânzită din tr-o dată pe 23 decembrie 1989 de fetițe, că așa le-a venit lor, să practice cea mai veche meserie din lume, că n-o mai practicaseră niciodată. Ca și acum, prostituția este scoasă în afara legii, dar se practică la scară națională, nefiind oraș, nefiind parcări de TIR-uri unde să nu apară fetele care fac sex pe bani dar și pe tichete de masă. Nu mă apuc eu acum să fac pe moralistul sau să judec pe cineva, ci vreau să spun că în comunism, prostituția se ptactica, mai prudent, dar se practica și toată lumea știa acest lucru, dar nimeni nu vorbea pe față despre ea.

Când locuiam pe vechiul Pantelimon, de nenumărate ori, trecând pe stradă, primeam invitații fără nicio perdea ca pe sume deja fixate să beneficiez de serviciile unor fete, într-o cameră insalubră mai din fundul unei curți unde cred că locuiau cîteva zeci de familii. Și în zona Ștefan Furtună am primit invitații, dar și pe Griviței, mai spre gara de Nord, când eram student erau persoane care te îmbiau la plăceri pe bani, garantate. Acum li se zice pești sau peștoaice, atunci li se ziceau domni sau doamne. Atunci, ca și acum, prostituția se pedepsea de lege, numai că toată lumea își asuma riscuri și după plata unei amenzi sau ispășirea unei pedepse, cei ce lucrau în branșă o luau de la capăt. Chestia cu comunismul care eliberează femeia de practicarea prostituției a fost un mit, de care omenirea nu s-a dezbărat, văd, nici în ziua de azi, deși unii întorc capul, se fac că nu văd, exact cum făceau comuniștii plini de idealuri, moralitate și cu angajamente sforăitoare la purtător.

(09 septembrie 2017)