Profesorii mei din liceu.

Eu am fost elev de liceu în intervalul 1961 - 1965, pe vremea lui Gheorghe GHEORGHIU DEJ, perioadă considerată a fi cea mai dificilă în istoria comunismului românesc pentru că abia în anul 1964 a fost dat decretul  nr. 310 din 16 iunie, care a dus la eliberarea celor 3467 de deținuți politici. Eu am avut profesori de liceu care fuseseră profesori de mare ținută intelectuală în regimul de dinainte de 23 august 1944 și care au trebuit să se adapteze vremurilor noi, scrâșnind din dinți, pentru a spune enormitățile pe care literatura și istoria comunistă le propaga spre a educa masele și a construi omul nou.

Și în liceu am avut profesori de înaltă ținută, absolvenți străluciți ai universităților noastre, care erau adevărate exemple, dintre care enumer aici:

Mircea ADAMEȘTEANU

Ion ANGHEL

Ion BĂCANU

Eugen BOIA

Aurelia DÎRNĂ

Livia DULEA

Dumitru IONESCU

Eugenia MINASIAN

Adrian OPREA

Ana SĂRĂCĂCEANU

Mai erau și alți profesori, dar nu le mai rețin prenumele spre rușinea mea proprietate personală și de aceea nu i-am trecut aici.

(14 decembrie 2024)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Andrei NICOLAE

L-am cunoscut pe Andrei NICOLAE în anul 1969 după ce am mers la familia viitoarei mele soții să mă cunoască, el fiind fratele viitoarei mele mamă-soacră. Prima impresie contează. El era un om blând, care nu vorbea mult, dar care m-a impresionat de la cum mi-a strâns mâna când am dat prima dată noroc. Eu am niște semne. La mine privirea omului și modul în care dă noroc îl definesc pe om. Nu știu, dar simt după aceste două elemente că mă voi înțelege sau nu mă voi înțelege cu omul din fața mea. 
După ce l-am privit și după ce ne-am strâns mâinile, mi-am dat seama că Andrei NICOLAE este omul de nota 10. Dacă eu am hotărât ca el să-mi fie naș de cununie și nu nașul meu de botez, înseamnă că am avut motive puternice să iau o astfel de hotărâre. Viața mi-a demonstrat că nu m-am înșelat.
Andrei NICOLAE s-a dovedit a fi un om specia.
Andrei NICOLAE a fost un om de mare caracter.
Andrei NICOLAE era un adevărat profesionist.

Întotdeauna, Andrei NICOLAE a fost prezent și mi-a dovedit că știe să abordeze probleme, fără a intra cu bocancii murdari de noroi în viețile altora. El era o prezență discretă și știa să aprecieze pe cei din jurul lor. Cu trecerea timpului Andrei NICOLAE mi-am dat seama că făcea lucruri care mă impresionau, mai ales că aveam copiii în creșterea socrilor mei, căci eu și soția mea trebuia să ne vedem de muncă și să evoluăm în fățișul vremurilor comuniste. După ce am fost cununat, lui Andrei NICOLAE îi spuneam simplu nașu' Andrei. Ori de câte ori ajungeam la Pitești, îl vizitam pe el și pe nașa și găseam acolo căldura unor oameni care știu să trăiască, știu să aprecieze și înțeleg rosturile vieții, iar acest lucru a fost pentru mine cel mai important din viața mea, căci mi-am dat seama că a fi om este baza vieții mele.

(25 februarie 2023)

1000 de oameni care m-au impresionat: Ecaterina MARINESCU

Ecaterina MARINESCU a fost colega mea de clasă în liceu și făcea parte din categoria celor mai buni elevi ai clasei. Ea stătea în prima bancă din rândul din mijloc al clasei, având-o colegă pe Viorica STĂNESCU, despre care deja am scris.
La o practică în producție la  Atelierul de Tabliere de la Prundu, am discutat cu colega mea Ecaterina MARINESCU pe care colegii o strigau Cati, despre muzică și i-am spus că ascultam discuri cu soliști de muzică ușoară, dar și de muzică populară și reușisem să cumpăr un disc cu arii de operă cântate de Arta FLORESCU. Îmi aduc aminte că după o vacanță, când a început școala, Cati mi-a dat un disc în interpretarea celebrului tenor LEONARD care avea două piese, una My Darling și alta Zâna mea cu plete blonde. Discul era în bune condiții și l-am ascultat de mai multe ori. După ce am plecat la facultate, am lăsat acasă la părinți și cărțile bibliotecii mele și discul acela și colecția de ziare Luceafărul și Contemporanul, dar cu trecerea timpului, mai ales după demolarea casei părintești nu am mai recuperat nimic.

Pe colega mea Ecaterina MARINESCU am reîntâlnit-o la revederea de 10 ani de la terminarea liceului. Terminase o facultate și avea realizări deosebite. Am și acum imaginea elevei aceleia tunse foarte scurt, care-i impresiona pe profesori cu răspunsurile ei exacte la toate întrebările și modestia cu care primea aprecierile profesorilor de fiecare dată.

(14 februarie 2023) 

1000 de oameni care m-au impresionat: Viorica STĂNESCU

Cu Viorica STĂNESCU am fost coleg de clasă în liceu. Ea era una dintre elevele care învăța foarte bine. Din câte știu a foat absolventă a facultății de Farmacie din București și a profesat ca farmacistă în Pitești. Am revăzut-o la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului în 1975 și de atunci nu am mai revăzut-o niciodată.
Scriu despre Viorica STĂNESCU aici pentru că ea a jucat în piesa Nota zero la purtare de Virgil STOENESCU și Octavian SAVA, unde ea a jucat rolul lui Mariana PLEȘOIANU. Eu aveam acolo rolul lui Moș Griguță.  Cea care ne dirija se numea Ileana ZĂRNESCU și era vedetă la Teatrul Alexandru DAVILA din Pitești. Piesa s-a jucat și pe scena teatrului DAVILA, dar și pe o scenă la Câmpulung Muscel.
Îmi amintesc cu plăcere de repetițiile la care am participat și la rolurile jucate mai ales de un coleg de-al nostru dintr-o clasă mai mare, care-l întruchipa magistral pe profesorul poreclit Domnul Vucea. Așa cum juca în piesă, rezulta că Viorica STĂNESCU este talentată și mulți au crezut că se va duce spre o carieră artistică, ceea ce nu s-a întâmplat.

În toți anii de liceu, Viorica STĂNESCU a stat în bancă cu o altă colegă de-a noastră Ecaterina MARINESCU, amândouă fiind două fete bune la carte, ambițioase, care și-au urmărit obiectivele, fiind absolvente de facultăți foarte bune


(11 februarie 2023)

1000 de oameni care m-au impresionat: Mihai DRĂGUȚESCU

Cu Mihai DRĂGUȚESCU am fost coleg de liceu. El avea o locuință pe o străduță care ducea spre calea ferată care lega Piteștiul de Curtea de Argeș. Deci în fiecare dimineață el trecea prin fața porții mele și cum îl vedeam ieșeam și porneam împreună spre liceu. Am mers dimineață de dimineață trei ani spre liceu împreună, numai pe jos căci eram forțoși și nu concepeam să mergem cu autobuzul.
În cei trei ani, am discutat tot felul de chestii, dar niciodată nu am discutat despre familiile noastre, despre părinții noștri, despre frații noștri și mai ales despre cât de bine situați erau părinții noștri. Pe noi, în acele vremuri ne interesau cu totul alte probleme, nu banii și nici hainele. La Mihai DRĂGUȚESCU m-a impresionat că era un băiat cu capul pe umeri, care știa rostul pentru acre a venit de la țară la Pitești, să învețe, să termine liceul și să meargă mai departe, adică să facă o facultate. Eu îi spuneam Mihăiță, dar el îmi zicea Baroane, așa cum îmi spunea colegul meu de bancă, fără să știu de unde îmi venea acest nume, căci comportamentul meu nu era de baron și nici hainele mele de baron nu erau. 
Dacă stau acum să mă gândesc, noi nu discutam despre femei, căci pe vremea aceea acest subiect nu era pe buzele tinerilor ca acum. Nu aveam înclinații spre fumat, deci nu aveam ca subiect procurarea de țigări și fumatul pe ascuns. De citit ziare, nu citeam. Televizor nu aveam. Aveam drumul de dimineață spre școală, apoi orele până pe la 14,00 și ajungeam acasă pe al 15,00. Rămânea prea puțin timp de lecții, căci nu era ca acum să stăm să ne ocupăm doar de carte. Mai erau chestii de făcut pentru casă. Mai tăiam lemne, mai dădeam mâncare la lighioane, mai aranjam câte ceva și timpul trecea. Discutam despre timbre, despre fotbal, despre lecții mai ales, căci drumul spre liceu era lung, străbăteam aproape tot orașul. Am reușit să-mi dau seama că Mihai DRĂGUȚESCU este un băiat sportiv, cu caracter frumos, punctual, corect, muncitor, cu idei și cu soluții constructive, pe care aș fi putut să mă bazez la o adică.
Deși el avea apartament nu departe de socrii mei, nu am reușit să ne mai întâlnim din 1975 de la revederea de 10 ani de la terminarea liceului.

(11 februarie 2023)

1000 de oameni care m-au impresionat: Mariana CRĂCĂNEL

Cu Mariana CRĂCĂNEL am fost coleg de clasă în liceu, mai precis în clasa a XI-G. Pe tabloul de promoție al clase noastre și ea și eu ne aflăm ca absolvenți cu examen de maturitate cum se zicea pe vremea mea examenului de absolvire a liceului, nu bacalaureat ca acum.
Mariana CRĂCĂNEL era o elevă silitoare, care răspundea frumos la lecții și care fiind ceva mai înăltuță, avea loc în penultima bancă din rândul din mijloc al clasei. Mi se părea puțin mai ciudat că Mariana CRĂCĂNEL avea părul un pic roșcat și sprâncenele negre. Așa era ea de la natură. După terminarea liceului a făcut Facultatea de Economie Politică de la ASE și a lucrat și în București. Am revăzut-o în 1975 la întâlnirea de 10 ani. Era neschimbată. Am revăzut-o în 2019, la 54 de ani de la terminarea liceului, aici în București la un restaurant din zona veche a orașului, unde se aniversa o prietenă a soției mele. Am aflat că Mariana CRĂCĂNEL are ca mare pasiune excursiile și ea a văzut nenumărate locuri deosebite din lume, ceea ce mi-a arătat că eu sunt mic copil.
Am aflat cu acel prilej povestea de viață a lui Mariana CRĂCĂNEL, care provenea dintr-o familie care a optat s-o dea pe fata ei altei familii care a adoptat-o cu numele de CRĂCĂNEL pentru a i se deschide porțile spre școli, căci în vremurile în care noi urmam liceul și facultatea, aveau acces numai copiii cu origine socială sănătoasă. dacă erai fiu de chiabur sau fiu de moșier sau fiu de fabricant sau de patron de fabrică sau de atelier, dosarul era pătat iremediabil și toate ușile ți se trânteau în nas, iar accesul la liceu și la facultate era blocat pentru totdeauna. Mulți părinți acceptau să se sacrifice pentru a lăsa copiilor șansa de a urma liceu și facultate. Acum nimeni nu înțelege cum era posibil așa ceva, dar eu care am trăit acele vremuri spun că era posibil. Era posibil să fi dat afară din liceu sau din facultate dacă părinții tăi care aveau o bucățică de pământ nu se înscriau cu ea în cooperativa agricolă de producție - CAP. Știu că pentru ca eu să nu fiu dat afară din liceu și frații mei să nu fie dați afară de la servicii, părinții noștri au înscris la CAP terenul de 0,75 hectare pe care mama îl moștenise de la bunicii mei. 

(11 februarie 2023)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Persida PETRESCU

Persida PETRESCU mi-a fost colegă de clasă. Ea era sora lui Mariana PETRESCU. Persida PETRESCU este exemplul viu că așa cum două degete de la o mână nu seamănă unul cu celălalt, nici două surori nu seamănă între ele.
Amândouă surorile PETRESCU erau la fel de muncitoare, se îmbrăcau la fel, erau la fel de disciplinate, de ordonate și vorbeau la fel de frumos cu profesorii, dar și cu colegii lor. Mariana era tunsă scurt. Persida purta codițe. Surorile PETRESCU stăteau în aceeași bancă.

Am avut senzația că între Persida PETRESCU și Mariana PETRESCU este o mică întrecere și pentru note și pentru răspunsuri la clasă.

La întâlnirea de 10 ani din 1975, Persida PETRESCU a venit și m-a felicitat pentru alegerea făcută, căsătorindu-mă cu Mariana PĂTRU, fosta noastră colegă de clasă. M-am bucurat de vorbele spuse de ea și mi-am dat seama că Persida PETRESCU are o gândire profundă, viața a învățat-o să știe să vadă lucrurile altfef de cât cei care sunt un pic mai superficiali, mai distanți, mai neimplicați.

Persida PETRESCU avea un suflet bun, ceea ce se vedea în comportamentul față de sora ei, dar și față de ceilalți colegi din clasă, căci ea căuta să fie bună cu toată lumea.

(31 ianuarie 2023) 

1.000 de oameni care m-au impresionat: Ion BĂCANU

Să spun că nici Geografia nu mi-a plăcut câtuși de puțin, nu este o noutate. Parisul e capitala Franței. Roma e capitala Italiei. Sunt adevăruri absolute și știința nu conține adevăruri absolute. De aceea nu mi-a plăcut geografia. Să mă pui pe mine cu spatele la hartă și eu cu bățul să-ți localizez munți, vârfuri, orașe și alte c-c-turi este o barbarie, nu este materie de predat și de ascultat în liceu. Ori, mie cam așa mi s-a întâmplat. Mai puțin când la Geografie mi-a fost profesor Ion BĂCANU, care era și dirigintele nostru. Nu despre geografia lui și nici despre orele sale de dirigenție vreau să scriu.  Voi scrie despre o întâmplare din 1972. Eram într-o excursie în R.D.G. în orașul Leipzig și autocarul nostru oprise lângă un parc. Spre surpriza mea, mai era acolo un autocar și spre marea mea mirare, în grupul de turiști care au coborât din autocar l-am văzut pe fostul meu diriginte, profesorul Ion BĂCANU. M-am dus la el. M-a recunoscut, nu neapărat că eu eram Ion IVAN, fâță-balerinul, ci pentru că eu eram soțul lui Mariana PĂTRU, care fusese cea mai bună elevă din clasa a XI-G și spre surprinderea tuturor, deveniserăm soț și soție. Am discutat cu fostul meu diriginte, profesorul Ion BĂCANU și m-am bucurat să văd că era sănătos și că se plimba.
O altă povestioară pe care mi-o aduc aminte este legată de anul 1975 când s-a organizat întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Ne-am strâns în clasă, fiecare cam unde avusese locul ca elev. Fostul diriginte, profesorul Ion BĂCANU a strigat catalogul. Fiecare care ne-am auzit numele am vorbit, am spus ce am făcut în acești 10 ani. Când a ajuns cu strigarea catalogului la cele mai bune fete din clasă și aici le numesc pe Mariana PĂTRU, Mariana PETRESCU, Viorica STĂNESCU, Ecaterina MARINESCU, toți stăteau cu gura căscată și aveau și pentru ce. Toate făcuseră facultate, toate erau bine poziționate pe meserie. Spre surpriza mea, fostul meu diriginte Ion BĂCANU a omagiat într-un mod bizar pe unul dintre colegii noștri de clasă a cărui ascensiune politică fusese fulminantă. Era frumos din partea lui, dar cred că laudele erau disproporționate. Eram în 1975 și până la cultul deșănțat al personalității din toamna lui 1989 mai erau 14 ani, dar bătea vântul în acea direcție și eu nu-l sesizasem.

(16 ianuarie 2023)