Lupta de clasă, transparența și superficialitatea

Toată lumea vrea:
- servicii medicale de top,
- învățământ performant,
- transport în comun precis,
- viteză maximă la trenuri,
- muzică foarte bună,
- mărfuri fără cusur,
- să vină salvarea instantaneu,
- respect cât cuprinde.
Nimeni nu-și pune întrebarea cum se ating toate aceste deziderate. Noi cerem, cerem și iar cerem, fără a ne întreba dacă tot ceea ce vrem este și realizabil.
Totul depinde de om. Dacă omul are calificarea necesară, va face servicii medicale de calitate, va fi la catedră profesorul valoros, va respecta minutul de sosire al autobuzului în stație, va produce mărfuri de înaltă calitate, îi va respecta pe cei din jur și se va grăbi să ajungă cât mai iute în raport cu apelul făcut la 112. Dacă omul nu are calificarea necesară, niciunul dintre dezideratele pe care societatea și le trasează, nu se vor realiza, căci nu ai cu cine să faci ceva de calitate sau ca lumea cum zicem noi în popor.
Trebuie început cu începutul, adică trebuie început cu învățământul. Dacă învățământul este performant, toate celelalte decurg de la sine, căci numai un învățământ performant are rolul de a forma specialiști și de a educa oameni. Reforma învățământului este un proces complex și care trebuie:
- făcut cu cap,
- să aibă bani,
- să fie bazat pe criterii,
- să promoveze valori,
- să impună ierarhii.
Se vorbește despre salariile profesorilor. Acum sunt vehiculate aceleași teze ca în cel mai crunt comunism când profesorii erau marginalizați căci nu sunt producători de bunuri materiale, precum fripturi, șuruburi, pantofi, chiloți, pâine, prezervative, cărămizi, iar învățătorul care are 4 ore pe zi arde gazul degeaba în comparație cu un sudor care muncește 8 ore sau cu un agricultor care muncește zi-lumină, iar un profesor universitar cu două ore de curs într-o zi, sfidează cele mai elementare reguli ale decenței, eticii și echității socialiste de ieri, de azi și de mâine. Nimeni nu-și pune problema câtă muncă depune profesorul până să țină cele două ore de curs, cât trudește învățătorul cu copilașii la clasă să le pună creionul în mână și să-i învețe să scrie și să socotească.
Faptul că se publică salariile celor din universități pentru a vedea vulgul ce venituri mari au aceștia este o ticăloșie fără margini în contextul în care un moderator Tv ridică lejer 10.000 de euro lunar. Noi vrem educație de calitate, dar dascălul să umble:
- rupt în c-r,
- flămând,

- puțind,
- năclăit,
- nedocumentat,

- cerșind,
- bezmetic.
Nu eu am strigat în ianuarie 1990, moarte intelectualilor! din piept de proletar. Transparența e bună, dar trebuie făcută cu cap. Nu duce la nimic publicarea salariilor profesorilor din universități, chipurile în virtutea că sunt banii noștri, că vrem transparență. Vrem calitate, atunci trebuie luate măsuri clare pe termen lung, trebuie introdusă competiția reală și instaurarea unei ierarhii valorice adevărate, fără hei rup și mai ales folosind criterii de integritate. Este nevoie să fie ruptă pisica în două. În lumea spălată, doctoratul nu se face în universitatea absolvită și proaspătul doctor nu vine să lucreze în universitatea unde și-a susținut teza. Nu e o chestie la mișto, ci la kașto.

(30 decembrie 2021)

Comuniștii și subiectele tabu

Exista un banc privind presa din țara noastră, prin comparație cu presa sovietică, presa americană și cea franceză, din care rezulta că niciodată nu s-ar fi aflat că Napoleon a mâncat bătaie la Waterloo, în timp ce postul CNN ar fi transmis în direct ceea ce se petrecea pe câmpul de luptă, presa franceză ar fi spus că Napoleon a câștigat acea bătălie, iar presa sovietică ar fi arătat că Napoleon a pierdut tocmai datorită vitejiei ostașului sovietic.

Comuniștii de la noi aveau subiecte tabu precum:

- grevele din întreprinderile de la noi, precum greva minerilor din 1977;

- manifestația muncitorulir brașoveni din 15 noiembrie 1987;

- manifestările de stradă ale studenților din București din iarna lui 1969;

- înăbușirea contrarevoluției din Ungaria din 1956;

- sindicatul Solidaritatea din Polonia;

- diagnosticele și tratamentele conducătorilor de partid;

- accidente feroviare de amploare;

- explozii în combinate sau în mine, soldate cu mulți morți;

- aspecte legate de sex și crimele pasionale;

- lipsurile din alimentare, frigul și tăierea curentului electric;

- creșterea incidenței la TBC datorită subalimentației;

- autorii scrisorii celor șase de contestare a sistemului;

- dizidenții precum Doina Cornea și Paul Goma;

- restricțiile impuse poetului Mircea Dinescu.

La comuniști toate rateurile din orice domeniu erau prezentate ca neîmpliniri vremelnice și tot timpul se spunea că partidul are forța mobilizatoare suficient de mare și de puternică pentru a depăși orice situație și pentru a îndrepta orice greșeală sau nedreptate. Niciun mijloc de propagandă nu aborda niciodată fapte cu semnificație negativă, numai din cauză ca acelea ar fi avut efect demobilizator asupra populației care yrebuia să stea înrolată la înfăptuirea idealurilor mărețe.

Doctrina comunistă depășise stadiul cu cine nu este cu noi, este împotriva noastră, trecând la o etapă superioară, ceea ce nu ne convine, nu există pur și simplu. Era politica struțului care stă cu capul ascuns în nisip și care nu acceptă realitatea. Dacă realitatea era cunoscută și acceptată, după achitarea datoriei externe, dacă apărea un pic de relaxare concretizată prin scăderea nivelurilor la lipsurile acute, cu siguranță, anul 1989 ar fi arătat altfel, nu însângerat, Revoluția noastră era tot de o țesătură, dacă nu de catifea, de pânză de sac, mai aspră, dar nu cu peste o mie de morți.

Comuniștii români executau la foc automat pe oricine se opunea regimului, iar ceea ce se întâmpla depășea orice închipuire, căci mujloacele utilizate erau extrem de perverse și categorice. Numai așa se explică modul brutal în care i s-a închis gura lui Constantin Pîrvulescu în  noiembrie 1979 la congresul al XII-lea, cel care a căutat să arate despre erorile făcute de secretarul general și de acoliții lui care se îndreptau spre o direcție greșită. Însuți Ion Iliescu a fost trecut pe linie moartă tocmai pentru că nu avea o atitudine care să se suprapună 100% cu gândirea soților Ceaușescu.

Existența subiectelor tabu au făcut ca țara noastră să rămână în urmă față de toate celelalte țări comuniste, chiar și față de URSS care era considerată baza conservatorismului comunist. Nu este nicio explicație decentă a faptului că sora marelui George  Emil Palade nu a fost lăsată să plece la ceremonia de acordare a premiului Nobel ilustrului să frate.

Este de notorietate dispariția din peisaj a lui Virgil Trofin care avusese contre cu Nicolae Ceaușescu sau sancționarea lui Adrian Păunescu pentru popularitatea sa enormă și pentru incidentul de la stadionul din Ploiești.Despre toate acestea doar se intuiau lucruri, nu era nimic transparent. Subiectele tabu erau nenumărate și probabil caracterul misterios al unor banalități le dădea culoare, iar din banalități cotidiene, multe deveneau acte de curaj, lucruri deosebite, chiar geniale.

(10 septembrie 2017)

Comuniștii și art. 200 c.p.

Articolul 200 din Codul Penal adoptat în 1968 cu textul  publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 01 ianuarie 1969 până la 15 aprilie 1997, celebrul articol 200, despre care s-a vorbit și se mai vorbește și acum, deși este abrogat avea următorul enunț:

Alin.1 Relațiile sexuale între persoane de același sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

Alin.2 Fapta prevăzută în alin. 1, săvîrșită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitate 

          de a se apăra, ori de a-și exprima voința, sau prin constrîngere, se pedepsește cu închisoare de 2           la 7 ani.

Alin.3 Dacă fapta prevăzută în alin. 2 are ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale sau a     

           sănătății, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar dacă are ca urmare moartea sau    

           sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

Abrogarea articolului s-a efectuat sub presiunea țărilor membre ale UE, care condiționau încheierea negocierilor de aderare, de eliminarea acestuia din Codul Penal.

Comuniștii s-au folosit de acest articol în foarte multe situații pentru a evita prezentarea unor persoane ca fiind opozanții regimului sau persoane cu alte opinii decât cele cuprinse în documentele de partid. Era cu mult mai ușor de a-l prezenta pe un opozant nu așa cum era el, opozant al regimului, ci ca pe o persoană care prin ceea ce făcuse se încadra în articolul 200 cp, fără să se dea alte explicații, căci despre semnificația aliniatului 1 nimeni nu căuta să dezvolte subiectul, fiecare imaginându-și ce vrea. În societatea comunistă erau subiecte tabu, iar homosexualitatea era unul dintre aceste subiecte. În ajutorul partidului comunist mai veneau alte forțe care deși se împotriveau ateismului susțineau 100% toate demersurile abordărilor tradiționale, pe tăcute, pe nevăzute și etc.
Reticențele au reapărut și referendumul care se prefigurează sau să zicem bate la ușă, dacă fi-va, ne va arunca ireversibil câteva sute de ani în urmă, căci Europa vrea altceva de la noi.
Am văzut situații în care persoane condamnate pentru art. 200cp s-au reintegrat în societate cu condiția de a părăsi localitatea de origine, abandonați de familii fiind. A fost și o situație tragică cu un tip găsit mort în incinta unei clădiri de sub ruinele fostului Teatru Național. Acolo cred că a fost altceva și povestea s-a dezvoltat pentru a acoperi altă realitate, dacă țin seama de jobul persoanei.
Rămân la ideia că cei mai mulți care au pătimit după rigorile art. 200 nu aveau nicio legătură cu cele incriminate de acesta, ci era doar un paravan pentru a ascunde grave erori de sistem, așa cum cei incomozi erau condamnați pentru deținere ilegală de valută sau pentru fals în contabilitate și aici mă refer la 2 sau 3 stotinki sau la o șosetă de la donații nescrisă în acte la un cult neagreat de pcr.

(10 septembrie 2017)

Comuniștii și lupta de clasă

Comuniștii recunoșteau:

- clasa muncitoare;

- șărănimea muncitoare;

- pătura intelectualilor;

- burghezo-moșierimea exploatatoare.

Intelectualii formau o pătură pentru că:

- nu erau numeroși;

- nu erau producători de bunuri;

- erau un pic disprețuiți de toți;

- ei erau cu mapa, cu gulere albe.

În capitalism era lupta de clasă, care teoria socialismului științific se ascuțea și ajungea la revoluții, când cei exploatați nu mai suportau jugul exploatării. Se zicea că proletariatul nu are decît de pierdut lanțurile în orice luptă cu burghezia și cu moșierimea.

Revoluția comunistă a efectuat:

- reforma agrară;

- naționalizarea întreprinderilor;

- reforma în învățământ;

- cucerirea puterii;

- eliminarea partidelor istorice;

- dispariția capitalismului;

- egalitatea în sărăcie între cetățeni.

Dispariția burgheziei și moșierimii s-a făcut prin naționalizări și confiscări. Am cunoscut oameni care avuseseră fabrici și acum erau și ei proletari ca toți ceilalți. Am cunoscut oameni care avuseseră pământuri, chiaburi fiind, nu moșieri și erau și ei și lucrau cot la cot cu ceilalți prin CAP-uri. Proletariatul nu-i vedea cu ochi buni nici pe foștii patroni, nici pe foștii chiaburi și-i umileau sau îi luau peste picior. dacă un fost patron sau un fost chiabur fluiera în biserică și era pârât cumva de un comunist sau un delator oarecare, mergea direct la canal și acolo îi rămâneau oasele.

Ani în șir a fost la modă chestia cu lupta de clasă, deși prin naționalizări și exproprieri dispăruseră burghezii și moșierii, care mai puțin numeroși decât intelectualii, formau clasa exploatatoare, clasa care se găsea în relații antagonice cu proletariatul fie el de la orașe, fie de la sate. O dată cu trecerea timpului, problema luptei de clasă a trecut pe planul al II-lea la noi și se vorbea despre ea numai în raport cu ceea ce se întâmpla în țările capitaliste. Presa comunistă nu prididea în a arăta detalii despre grevele și luptele de stradă din țările capitaliste, ramarcând cu obstinație că ele sunt rezultatul luptei de clasă. Îmi amintesc că la noi era și o revistă intitulată lupta de clasă în care propagandiști bine plătiți scriau articole în care teoretizau nasoleala din capitalismul în probușire liberă. Ceea ce n-am înțeles și nici n-am spus cu voce tare era legat de faptul că nu știu cum mamadracului se făcea că de atâta luptă de clasă niciun muncitor dintr-o șară capitalistă oarecare nu se elibera fugind într-o țară din lagărul comunis, dar era o hemoragie de persoane din țările comuniste care-și riscau viața fugind în Occidentul descris ca fiind nasol rău de tot în presa comunistă.

(10 septembrie 2017) 

Lupta de clasă

Noi, clasa muncitoare, împreună cu țărănimea cooperatistă și pătura intelectualilor ne angajăm să stârpim dușmanul de clasă, să edificăm socialismul pe pământul scumpei noastre patrii Republica Populară Română!

Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!

La luptă, împotriva burghezo-moșierimii!

La luptă împotriva chiaburimii!

Să piară dușmanii!

Lupta de clasă se ascute și în această luptă proletariatul va ieși învingător!

Proletari din toate țările, uniți-vă!

Scurta lui Stalin trebuie știută!

Nu vă gândiți la prostii. Scurta lui Stalin era biografia de două pagini a acestuia, că mai era una de vreo 16 pagini. Nu știai scurta lui Stalin, erai mâncat. Să lăsăm gluma.

Să înlocuim din textul de la început câteva cuvinde în care eroii pozitivi sunt intransigenții democrați, intelectualii fini și militanți îndoctrinați, iar de partea cealaltă sunt șăranii primitivi, pensionarii ramoliți și manipulați, curve, analfabeți, orășeni și destui intelectuali. Vor rezulta niște consgrucții amețitoare care arată că față de anii '50 nu s-a schimbat nimic. 

În partea dreaptă a eșicherului politic sunt comunicatori foarte buni, unii excepționali. Eu i-am analizat și pe cei din PNL și pe cei din USR sau USB. Partea proastă este că acolo la dreapta, totți se visează comunicatori. Ei nu preiau mesajele generoase ale celor care se ocupă de strategiile de comunicare ale partidelor, se cred militanți autentici și vin cu propriile mesaje. Pe lângă faptul ca facebook a fost inundat de mesaje confuze, s-a perodus o radicalizare a facebooks-iștilor. Față de noiembrie 2015 când facebook a contribuit prin mesaje clare, puternice și de unitate să scoată zeci de mii de oameni în stradă în toată țara, acum neomogenitatea mesajelor a avut un efect invers. Cine iubețte o doctrină, cine ține cu un anumit partid, este de dorit să lase inițiativele privatde deoparte și să militeze alături de partid, în corul pe o singură voce al respectivului partid. În politică falseturile sunt de fapt derapaje periculoase.

Revin la ideia că acum în 2016 câștigarea alegătorilor pentru care youtube este un dat nu se mai câștigă folosind metodele Anei Pauker sau ale lui Leon Trotsky. Trebuie mesaje clare, frumos ambalate, atractive și mai ales credibile. Prima vorbă contează. Una este să spui unei doamne sărut mâna și alta  e să-i zici: ce faci fă?

(14 decembrie 2016)