Subiectivismul istoricului

Istoricii sunt acea categorie de persoane care fac din alb negru și din negru alb. Numai așa se explică puzderia de cărți de istorie care au apărut de-a lungul anilor, de nu mai înțelege nimeni nimic. Adevărul istori este eludat prin:
- omisiune,
- trunchiere,
- deformare,
- minciună,
în numele unor idealuri mărețe, pentru a respecta așa-zisul adevăr istoric fabricat în mintea conducătorilor politici sau pentru a face pe plac unor dictatori, care se vor deja intrați în istorie în timpul vieții lor.
Pe vremea mea, în istoria noastră nu se vorbea despre Regele CAROL I, despre Regele FERDINAND I, despre Regele CAROL al II-lea, dar se vorbea despre Regele MIHA I care a fost izgonit de pe tron de clasa muncitoare.

Nici cărțile de istorie a literaturii române nu au fost și nici acum nu sunt ferite de abuzurile unor istorici slugarnici sau pur și simplu îndoctrinați ai regimurilor în care își desfășoară activitatea. Pe vremea mea Titu MAIORESCU nu exista, nici Lucian BLAGA nu exista, iar Mihail EMINESCU era studiat ca poet realist prin poemul Împărat și proletar, iar strofa cu religia era emblematică pentru ateismul lui.

Aș dori să trăiesc ziua în care să merg la librărie să cumpăr cartea de istorie a neamului meu, carte care peste 100 de ani să aibă doar câteva pagini adăugate care să prezinte ceea ce s-a întâmplat de la 2025 până la 2125, căci restul evenimentelor au fost redate științific și în 100 de ani nu necesită niciun eveniment  să fie re-interpretat.


(03 februarie 2025)

Vocea de tunet a lui Adrian PĂUNESCU

Din start trebuie să spun că Adrian PĂUNESCU este cel mai mare poet român al secolului  al XXI-lea și cu aceasta am spus totul. Deși când a împlinit o oarecare vârstă și-a dorit să fie tratat ca poet național și nu a fost, drept care s-a supărat, Adrian PĂUNESCU a fost un mare poet.

Neșansa lui Adrian PĂUNESCU a fost aceea că talentul său uriaș l-a canalizat într-o direcție greșită. Îmi aduc aminte că la cutremurul din 1977 când România încremenise așteptând ordinele lui CEAUȘESCU aflat într-o vizită de stat în Africa, Adrian PĂUNESCU s-a apucat să scrie un poem foarte lumg, pe care l-a și publicat în revista sa Flacăra în care îl descria pe CEAUȘESCU întors val-vârtej, cum pășea apăsat și hotărât printre ruinele de la cutremur.

Am mai spu și mă repet: eu nu am mers la ședințele Cenaclului Flacăra, că nu-mi plăce ce era acolo. Mie îmi place muzica populară românească. Mie îmi place opera. Eu nu le amestec. Muzica folk nu mi-a plăcut dintrun milion de motive, din care enumer motivul al 873.51-lea: e primitivă și lălăită și repetitivă și predictibilă. Dar nu despre aceste carențe ale muzicii folk mi-am propus să scriu aici, ci despre acei cântăreți care cântau un cântec pe versurile lui Adrian PĂUNESCU și care aveau spre final de refren ceva de genul: Partidul, CEAUȘESCU, România. Când se ajungea acolo, Adrian PĂUNESCU, cu vocea lui ca un tun et, intervenea și zicea ultimul vers, accentuând cu Partidul, CEAUȘESCU, România.

Cine vrea să laude sau să interzică Cenaclul Flacăra, are în televiziuni kilometri de bandă magnetică. Trebuie numai parcurși acei km și întocmit un material documentat și cu exemplificările de rigoare, se vor trage concluzii, dar în niciun caz, nu este acum momentul să facem ce numai Ana PAUKER și Gheorghiu DEJ au făcut, să scoată din literatură figuri ilustre precum MAIORESCU, BLAGA, ARGHEZI, GOGA. Suntem în secolul al XXI-lea și cred că avem maturitatea necesară de a separa grâul de neghină.

(21 iulie 2022)

Vremurile comuniste nu au apus!

Credeam că vremurile comuniste au dispărut pentru totdeauna, dar m-am înșelat. Oamen ii au apucături naturape spre:

- dărâmarea statuilor,

- arderea cărților,

- distrugerea clădirilor,

- exhumarea de cadavre,

- eliminarea elitelor,

- modificarea istoriei.

Omenirea trece acum prin transformări radicale și informatica are un rol uriaș în a susține schimbările alimentate de noile abordări, care sunt făcute să pună de acord idealurile de azi cu mersul spre viitor al tuturor celor care doresc o reală schimbare în societate, pentru a implementa cerințele noului progres.

Faptul că lucrarea Zece negrii mititei va avea un alt titlu, faptul că MOZART și BEETHOVEN nu vor mai face obiectul studiului în unele școli de muzică, mă trimit la vremurile comuniste mioritice în care MAIORESCU, BLAGA și GOGA nu mai erau în manuale, iar ARGHEZI vindea cireșe la Mărțișor să aibă din ce trăi, în tip ce Dan DEȘLIU, V. Em. GĂLAN, Veronica PORUMBACU și Maria BANUȘ se lăfăiau în paginile manualelor școlare și elevii trebuiau să le citească scrierile.

Cred că acolo unde sunt date jos statuile de pe soclu, acestea să fie puse în conservare, nu ca la noi unde au fost topite. Orice societate are voie să se dezvolte. Numai că este important ce se întâmplă cu trecutul ei. Istoria se rescrie căci aceasta este natura umană. Nici nu are importanță cum se rescrie istoria. Ideea este ca Internetul, această memorie colectivă, să aibă capacitatea să păstreze imagini ale evenimentelor care au fost cândva și la momentul potrivit să se producă reînnodarea evenimentelor și revenirea la normal. Ceea ce făceau activiștii de partid pe vremuri, vedem că se întâmplă acum, grație unor influenceri care definesc norme după chipul și asemănarea lor, adică strâmbe.

(02 aprilie 2021)

Look Who’s Talking Too

Era un film american intitulat Look Who’s Talking Too și tradus la noi prin Uite cine cu cine vorbește, o comedie așa cum numai americanii știu să facă, având în rolurile principale pe John Travolta, Kirstie Alley și Olympia Dukakis. Dar nu despre film vreau să scriu, ci despre secvența de dialog din timpul prezentării distribuției. Este exact cum percep eu scena politică dâmbovițeană, cu mizeria ei cu tot.

Genericul filmului merge pe un fundal în care un jet de spermatozoizi abia eliberați își urmează drumul spre țintă, vorbind între ei, iar totul se termină în momentul în care numai unul iese victorios, iar ceilați se izbesc de un zid învinși. Cele câteva zeci de secumde sunt memorabile și restul filmului nici nu mai prezintă importanță pentru că doar atât se identifică 100% cu scena politică de la noi. Pe sticlă, dar și în discursul public politicienii, fără deosebire aleargă asemeni mititeilor și sunt foarte zgomotoși, ținta lor fiind banul public din care doresc să se înfrupte fraudulos și la care unul singur ajunge, bineînțeles victorios. Traseul contează însă. Penali, condamnați definitivi, suspecți, martori, inocenți, de-a valma aleargă și aleargă ușor bezmetici, dar ținta este unică, se vede și este palpablilă: sacul cu bani de la buget. Despre banii europeni nu amintesc pentru că nu sunt atractivi, ard și generează mari nenorociri furăcioșilor de profesie.
N-am să înșejeg niciodată cum americanii fac ce fac și zugrăvesc cu maximă fidelitate ceea ce se întâmplă pe scena politică de la noi, alegoritc, desigur.

Mă uit la agresivitatea lui Calimente ce care nu știa din ce comisie face parte, la bonomia învârtoșată a lui Băsescu, la sfătoșenia lui Geoană, la mohorala lui Dragnea, la graseierea lui Gorghiu cu accent pe a doua silabă sau la fălcuțele lui Blaga, fiecare având un trecut fie banal fie legat de un proces cu final așteptat  cu gura căscată de vulg. Toți fac parte din acel ject omogen ieșit dintr-o dată ca un efort de eliberare marcat de data de 5 mai ora zero, în alergare disperată spre ținta care fi-va cunoscută în 5 iunie după ora 21 cu exactitate. Atunci cel învingător va face exact ceea ce a făcut și cel din film, când intră în biroul de primar. După aceea, tăcere.

(24 aprilie 2016)