De ce nu-l iubește mass-media pe Nicușor DAN?

Mass-media de la noi ca dealtfel mass-media de pretutindeni se hrănește din scandaluri, căci scandalurile atrag cititorii de tabloide și vizitatorii de bloguri sau de emisiuni de televiziune. Niciodată faptele bune, oamenii pozitivi și performanți nu atrag publicul dornic de senzații tari, de lucruri violente, de crime, de violuri, de furturi, de cătușe sau de sărăcia cruntă.

Președintele Nicușor DAN este familist.

Președintele Nicușor DAN este pus pe muncă.

Președintele Nicușor DAN este omul faptelor.

Președintele Nicușor DAN este echilibrat.

Președintele Nicușor DAN nu se implică în situații controversate.

Președintele Nicușor DAN este cu un discurs așezat.

Președintele Nicușor DAN este în afara situațiilor extreme.

Președintele Nicușor DAN este analitic.

Președintele Nicușor DAN este fără limbaj colorat.

Președintele Nicușor DAN nu are nimic din ceea ce ar face ca ratingul din televiziuni să urce la cer printr-o zicere a sa, printr-o știre legată de el, printr-o poreclă zisă de el cuiva sau un gest nepotrivit făcut într-un moment oarecare. Ceea ce face Nicușor DAN este exact ceea ce caracterizează pe un tată a doi copii micuți, un om care a muncit toată viața lui pentru a-și câștiga pâinea, un om care nu are șmecheia în sânge, un om care nu a așteptat de la nimeni nimic degeaba. Vocabularul lui Nicușor DAN nu are nimic în el care să stârnească setea mass-media de a fi urmărit pentru a smulge până și frânturi de fraze care să facă deliciul emisiunilor la ore de maximă aufiență.

Dacă privim penuria de informații furnizate de Nicușor DAN legate de numirea de premier, vedem că mass-media, în penibilul ei, s-a apucat să facă anunțuri care mai de care mai lipsite de veridicitate legate de momentul în care Nicușor DAN îl va anunța pe viitorul premier. Mass-media este obsedată de subiecte de dinainte de Nicușor DAN și nu are capacitatea de a se adapta la caracterul noului președinte care este altceva decât Ion ILIERSCU, Emil CONSTANTINESCU, Traian BĂSESCU, Klaus IOHANNIS, fiecare dintre aceștia având ceva al lor cu măi animalule, iarna nu e ca vara, m-a învins sistemul sau pas cu pas. Cei din mass-media nu știu ce să facă în noua situație și se mișcă asemeni muștelor fără cap. Lipsa apetitului de a citi, de a se perfecționa își spune cuvântul căci managementul politic se aplică și în mass-media, dar pentru aceasta trebuie efortul de a deschide o carte, de a învăța și de a pune în practică ceea ce s-a acumulat prin studiu profund, aplicat și la obiect.

(06 septembrie 2026)

Cenzura ca scut al lipsei de talent

Ne amintim cu toții cei care am trăit în comunism de mâna lungă a cenzurii, pe care o invoca toată lumea, dar cu deosebire scriitorii, care se văitau că cenzura le interzice publicarea producțiilor lor literare. Așa a apărut așa-zisa literatură de sertar, formată din toate lucrările pe care așa-zișii slujitori ai literaturii se lăudau că o realizează, dar din cauza cenzurii, nu se publică.
A venit 22 Decembrie 1989 și toată lumea se aștepta ca în 1990, 1991 sau 1992 librăriile să fie inundate de cărți excepționale, care nu fuseseră publicate în perioada comunistă, datorită temelor, care contraveneau dogmelor comuniste. Anii au trecut și librăriile au rămas goale, ba chiar din lipsă de mușterii, unele s-au și închis și marile orașe mai au ici și colo câte o librărie care pe lângă cărți vine ciocolată, vin, cafea și mezeluri.
Cenzura comunistă a fost scut al celor lipsiți de talent, dornici să se fofileze prin viață, motivând că cenzura este aceea care face ca munca lor genială să nu fie pusă la dispoziția poporului, căci ea, cenzura le măcelărește așa-zisele creații de geniu, inexistente în realitate.
Nu am spus nicio clipă că cenzura comunistă nu a fost o frână în dezvoltarea artei în general și a literaturii în special. Una este să ai talent, să scrii dar cenzura să nu te publice și alta este să stai cu burta la soare și doar să te înfrupți din darurile fondului literar al Uniunii Scriitorilor, să te vaiți că nu te publică cenzura, dar în realitate să nu existe nimic pe masa tartorilor cenzurii ca să fie supus analizei și interzis. Au fost și situații în care tiraje întregi au fost date la topit din cauză că anumite teme trecuseră de cenzură, dar cum comunismul era vigilent, după publicare, o altă cenzură a decis că respectivele volume nu trebuie să ajungă la mase pentru a atenta la valorile revoluționare, care ar altera conțtiința revoluționară a omului nou. Cenzura comunistă a jucat rol de frână în dezvoltarea artei, dar a fost și scut pentru cei care erau lipsiți de voința de a scrie, ci doar erau consumatori în societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Acum în democrație se zice că nu mai este cenzură. Se zice, dar cenzura există și este la fel de eficientă sau probabil mai eficientă decât cenzura bolșevică, pentru că ea se manifestă prin constrângeri de ordin economic. Se știe că un ziar publică sau nu articolul. Jurnalistul este plătit sau nu în funcție de materialele publicate. Politica editorială este declarată cu subiect și predicat și jurnaliștii trebuie să se alinieze acelei politici editoriale din redacție. Cine nu o face, nu este publicat și salariul său este direct proporțional cu cât publică. În zona audio-vizualului există organisme care veghează ca lucrurile să nu o ia razna, drept care se ajunge la atenționări, la amenzi, dar și la închideri de televiziuni și istoria post-decembristă de la noi, a cunoscut toate stadiile.

(02 aprilie 20250

Ce înseamnă un ziar 100% independent?

Să ne imaginăm o situație ideală, definită prin:
- o mulțime de cetățeni avizi de informație absolut obiectivă,
- un nene cu conștiință civică desăvârșită și cu ideea de a face ziar 100% obiectiv și independent,
- mai multe tanti și mai mulți nene de moralitate desăvârșită pe post de jurnaliști independenți,
- o bancă dispusă să crediteze pe nenea cu ideea,
- furnicuțele cu moralitate maximă scriu articole și scot ziarul independent,
- cetățenii avizi de informație cumpără exemplarele ziarului,
- este asigurat ciclul de creație și de tipărire,
- și au trăit așa până la adânci bătrâneți.

Ziarul independent, obiectiv, deci imparțial, prezintă realitatea exact așa cum este ea, în urma unei documentări complete, prezentând toate punctele de vedere și trăgând concluziile reale, fără părtinire. O astfel de abordare este extrem de greu de imaginat, pentru că:

- nenea cu ideea de face ziarul este și el om, cu calitățile și defectele lui,

- mulțimea de jurnaliști sunt și ei oameni, cu calitățile și defectele lor,

- funcționarii din bancă sunt și ei oameni cu calitățile și defectele lor,

- cumpărătorii ziarului sunt și ei oameni cu calitățile și defectele lor.

Ziarul independent există într-un mediu unde oamenii au calități și defecte, dar peste toate acestea au interese.

Nenea cu ideea se dorește patron, care dorește profit și nu oricum, ci un profit maxim din vânzarea ziarelor.

Nenea jurnaliștii și tanti jurnalistele, vor și ele salarii și nu orice salarii, ci salarii babane.

Banca vrea și ea dobândă la creditul acordat, iar recuperarea și-o dorește rapidă.

Cetățenii cumpărători de ziare vor și ei știri și nu orice fel de știri, ci știri senzaționale. Cum oamenii sunt impresionați de fapte negative, numai stricarea echilibrului dintre faptele pozitive și cele negative, prezentate în paginile ziarului, determină prăbușirea obiectivității. Cum ziarul nu are 1.000 de pagini pentru a reflecta tot ce se întâmplă într-un spațiu mioritic, numai selectarea faptelor și dimensionarea subiectivă a relatărilor, distruge caractertul independent al ziarului. 

Nu am suflat o vorbă despre transmiterea în paginile ziarului a efectelor generate de defectele  patronului, dar și de defectele jurnaliștilor, inclusiv presiunile mediului înconjurător, toate ducând la pierderea independenței ziarului. Într-o societate unde independența și obiectivitatea sunt deziderate mai mult sau mai puțin iluzorii, obiectivitatea și independența jurnaliștilor devine relativă, până la nivelul minim de acceptabilitate, iar acest minim are un caracter relativ, tinzând spre zero de foarte multe ori.

(11 martie 2025)

Sclaveții secolului al XXI-lea

Am identificat cine sunt sclavii secolului al XXI-lea. Ei sunt jurnaliștii din televiziuni și din online, căci viața lor depinde de stăpânii lor, adică de stăpânii de sclavi. Nu este vorba de a fi legați cu lanțuri. Nu este vorba de a fi biciuiți. Sclaveții secolului al XXI-lea sunt niște indivizi fără:
- meserie,
- caracter,
- independență financiară,
- caracter,
- mamă,
- tată,
- patrie,
- nimic, 

- omenie.

Sclaveții nu au cultură, nu au personalitate. Repetă ca roboții aceleași fraze, au aceiași limbă de lemn. Folosesc aceleași construcții. Repetă aceleași știri. Așa cum presa scrisă a murit, sunt sigur că și ceea ce este în online va sucomba cât de curând, că lumea s-a plictisit de prostiile pe care toți sclaveții le rostogolesc fără noimă, fără substanță, fără creier, de plictisesc pe toată lumea.

(18 august 2024)

Împiedicații

Împiedicații nu sunt oamenii care se împiedică atunci când merg și eventual cad în nas. Împiedicații sunt persoane care apar la știri pe canalele de televizor și vorbesc sacadat, căci din lipsă de cultură și din lipsă de exercițiu, nu sunt în stare să vorbească fluent și fac pauze enervante între cuvinte.

Este deja o modă ca la televizor să apară tineri și tinere, care nu au un nivel de cultură adecvat poziției de jurnalist și care își crează texte folosind o limbă de lemn, texte pe care le recită sacadat, cu pauze enervante, fără vreo legătură cu intonația sau cu contextul. 

Când l-am auzit prima dată pe Vasile MARCU de la Antena 3 am crezult că este doar o întâmplare. Mă așteptam ca el să-și corecteze modul de a vorbi, pentru a nu mai face prezentări de texte în regim împiedicat. Voi da și alte exemple, căci multe fete tinere din teren, care prezintă oarece știri, vorbesc împiedicat, căci nu stăpânesc arta oiratoriei și nici lecturi nu au, în superficialitatea care le domină, 


(18 ianuarie 2024)

Istoria ca poveste din gură-n gură

Noi avem o mare plăcere de a face tot felul de istorisiri, unele bazate pe fapte reale sau doar bazate pe ceea ce am visat peste noapte, ca să ne facem mai viteji, mai măreți, mai interesanți, mai buni, mai grozavi și desigur, cu mult mai inteligenți decât cred alții. Acum, apar la televizor, după 34 de ani de la Revoluția Română niște nene și niște tanti, care spun diverse, pentru a fi consemnate ca bucăți de istorie, deși acele chestii zise nu se probează cu nimic, nici măcar cu martori credibili, așa cum se procedează la reconstituirea certificatului de naștere la o adică, atunci când a dispărut arhiva.

Se spun acum tot felul de povești, din care ar rezulta că X sau Y sau Z ar fi cu mult mai deștepți decât au arătat că au fost prin tot ceea ce au făcut din anul 1990 până în zilele noastre. Eu am o teorie: un om este de nota 10 azi, a fost de nota 10 și ieri și alaltăieri și când l-a născut mumă-sa. Un om este de nota 4 și azi, și mâine, dar și ieri, dar și răsalaltăieri, căci el nu are resurse să fie măcar de nota 5 dacă s-a născut de nota 4 așa s-a născut, așa va fi și așa va muri, de nota 4.

Au defilat și încă mai defilează pe ecranele de televiziuni niște nume care s-au implicat în ceea ce s-a petrecut după 22 Decembrie 1989, nume de persoane care ca persoane, nu s-au remarcat prin nimic, care nu au produs nimic, care nu au realizat nimic și deci care au plutind într-o mediocritate stridentă, zgomotoasă și lunecoasă, dar cărora li se pun în cârcă fapte pe care în niciun caz nu are cum să le gândească și să le transpună în fapt personaje de nota 4 cu minus repetat de mai multe ori, dar care nu duc spre nota 3, cu ceva mai spre 3 și un pic mai mult. Cum să-i atribui unui nene inginer în. ale hidrotehnicii care a predat socialism științific în ASE idei mărețe, când nivelul său era de nivel submediocru desăvârșit? Cum să-l faci pe un nene care a falsificat un decont de doi bani ca fiind un geniu al managementului intelligence-ului, deja mă depășește, căci ar însemna ca un nene de nota 3 să facă saltul la media de peste 9,50 ceea ce ar fi echivalent ca unul care face 20 de secundă la suta de metri să ajungă în două zile să parcurgă respectiva distanță în 10 secunde, sărăcuțul de el...


(14 decembrie 2023)

Plăcerea de a constata este cel mai stupid lucru

Avem plăcerea de a constata tot felul ne nereguli. Constatăm că nu se fac autostrăzi. Constatăm că sar șuruburile din podul de la Brăila. Constatăm că stațiile GPL sunt prost amplasate. Constatăm, constatăm și iar constatăm. este cel mai ușor lucru să constați. Greu este să ai o idee. Și mai greu este să implementezi ideea și și mai greu este să faci un lucru bun sau chiar foarte bun, pe care să-l aprecieze lumea.

Văd acum că toată lumea este deșteaptă, că toți știu cum trebuia făcut. Numai că atunci când se luau deciziile, toată lumea era ca struțul cu capul în nisip. 

Eu am o regulă. Nu dau voie nimănui să-și dea cu părerea despre munca pe care eu am făcut-o decât numai dacă cel care vrea să-și dea cu părerea vine și-mi arată că și el a făcut ceva similar cu ceea ce vrea să analizeze. dacă ceea ce el a făcut îmi demonstrază că este mai bun, iar eu ceea ce am făcut este mai prost, voi accepta această realitate și voi recunoaște în fața tuturor că în fața mea eu am pe unul mai bun ca mine. Nu voi accepta niciodată ca orice troglodit să vină și să mă arate cu degetul că ceea ce eu am făcut nu este bine, dacă el nu-mi arată că a făcut ceva similar și nu vine cu soluția care este mai bună decât ceea ce eu am făcut. Să ne uităm la jurnaliștii care-i critică pe toți și le bagă pumnul în gură la invitați, dacă au o părere diferită decât prostia comandată pe care ei o vehiculează. Ei nu au realizat nimic și-și arogă dreptul chiar dacă sunt agramați, să analizeze munca altora, căci ei se consideră deasupra tuturor. În realitate sunt doar niște mercenari, care pentru doi arginți și-ar vinde-o și pe mămicuța lor.



(01 septembrie 2023)

Iată, atenție, așadar...

Se vede de la o poștă că mulți dintre așa-zișii jurnaliști de duzină din trusturile de presă sunt persoane certate cu cititul, cu cultura și cu preocupările de a se perfecționa în vorbire, în gândire, mai ales. Ei sau ele, vorbesc împiedicat, accentuează cuvintele aiurea și strecoară numeroase cacofonii deranjante în textele lor grunjoase, ale unei limbi de lemn sărace, plate și absurde prin repetiția cuvintelor.
Având în vedere carențele de educație și lipsa antrenamentului în vorbire, acești așa-ziși jurnaliști ne împroșcă zilnic transmisiuni chipurile, în direct, dar care au mari minusuri de construcție, lucru care se vede prin:
- repetarea unor detalii,
- folosirea supărătoare a cuvintelor de legătură,
- vorbitul sacadat,
- afișarea minusurilor de cultură.
La un moment dat m-am apucat să număr de câte ori un așa-zis jurnalist sau o așa-zisă jurnalistă utilizează pe iată, pe așadar, pe atenție în textele lor de tot râsul și chiar mă gândeam să definesc un indicator al inculturii care să țină seama de frecvența acestor cuvinte buclucașe pe care ei le folosesc abuziv. Nu am făcut-o pentru că ar scoate la iveală că sunt prea mulți inși care nu ar avea ce căuta pe micul ecran.

(28 aprilie 2023)

S-au pus tunurile pe Ion ȚIRIAC

Ion ȚIRIAC este o legendă a tenisului românesc.
Ion ȚIRIAC este miliardar.
Ion ȚIRIAC are o colecție de mașini vechi.
Ion ȚIRIAC a organizat sesiuni de vânătoare la domeniul Balc.

Ion ȚIRIAC are timbre emis în anul 2015.

Ion ȚIRIAC are o fundație.

De la un timp, pe ecranele televiziunilor se discută despre Ion ȚIRIAC. Se știe că fum fără foc nu există. Acum nu mă voi apuca eu să discut de ce televiziunile au pus tunurile pe Ion ȚIRIAC, dar cu siguranță ceva există, ceva sau pe cineva a deranjat Ion ȚIRIAC, omul de 84 de ani, omul ale cărei apariții sunt însoțite de comentarii, mai ales dacă acordă interviuri, în care Ion ȚIRIAC știe să pună punctul pe i. Cei ce discută acum trec în revistă aspecte de acum 30 de ani, de acum 20 de ani, amintesc de fiul său, amintesc de masacrele de sălbăticiuni de la partidele de vânătoare. Văd năduful unor moderatori sau ura unor invitați, înțepeniți în comunismul anilor '50 când lupta de clasă se ascuțea, se ascuțea și se tot ascuțea, iar capitalismul se prăbușea și imperialismul se afla pe buza prăpastiei, în timp ce măreața Uniune Sovietică împreună cu celelalte state ale lagărului socialist, prosperau și prosperau și nu mai încăpeau de atâta prosperitate, fericire, voie bună și mai ales înțelegere și întrajutorare reciprocă.

Și eu mă așteptam ca Ion ȚIRIAC să fi dat câteva sute de milioane de dolari să se construiască o sală pentru un teatru de operă, unde tot el să finanțeze câteva zeci de spectacole mai ceva ca la Scala sau Metropolitan. N-a făcut-o, n-a făcut-o și asta este! Sunt banii lui.

Mai aștept puțin, căci zice un proverb: nu te uita la cățelușul care latră, uită-te la cine-i ține lanțul. Se cam prefigurează cine este stăpânul cățeilor care mârâie la Ion ȚIRIAC. Tot noi avem un proverb: câinii latră, caravana merge. Ion ȚIRIAC este un tip suficient de inteligent să riște astfel încât miliardele să i se topească de prea multă căldură și instabilitate financiară. Zic.


(13 ianuarie 2023)

Să fim penibili până la capăt!

Am senzația că așa-zișii jurnaliști mioritici habar nu au cu ce se mănâncă jurnalismul din moment ce încalcă legi ale siguranței naționale. Ei fac același exces de zel pe care-l făceau jurnaliștii din RFG în 1972 după atentatul din septembrie de la Olimpiada de la München când toți  membri delegației din Israel au fost uciși. Atunci televiziunile făceau același exces de zel și transmiteau mișcările trupelor anti-tero, iar teroriștii urmăreau totul la televizor și își adaptau acțiunile în funcție de tot ceea ce vedeau.
Spun că așa-zișii jurnalism nu fac jurnalism, din moment ce de pe teren, cu un microfon în mână turuie tot felul de chestii indicând cu exactitate numărul de tancuri ce tranzitează țara, numărul de obuze livrate Ucrainei și tot felul de alte date, încât spionii ruși deja șomează, căci li se servește totul pe tavă de către televiziunile din spațiul nostru cel mioritic.

Din dorința unei așa-zise informări, așa-zișii jurnaliști livrează secrete care periclitează securitatea statului, căci ei nu au noțiunea transparenței reale. Este necesar șă știn că 13 autobuze îăntârzie în medie cu 10 minute în orașul X, că s-a scumpit kilogramul de cartofi în medie cu 15%, că temperatura la Sinaia va crește cu 4 grade mâine, de exemplu. Informăm populația și aceasta, pe baza informațiilor noastre are posibilitatea să ia decizii. În niciun caz, nu trebuie să fim transparenți cu ceea ce folosește altora, mai ales inamicilor noștri. Dar ca să fim penibili până la capăt, ne facem un titlu de glorie că turuim informații confidențiale pe post și părem că suntem interesanți și buni jurnaliști de teren, dar o luăm rău pe arătură.

Nimeni nu spune să nu informăm corect, dar ceea ce informăm trebuie să fie cu grijă selectat, pentru a nu încălca legi, ci pentru a-l ajuta pe telespectator să ia decizii corecte referitoare la acțiunile lui viitoare sau la modul în care își va folosi resursele de care dispune, în condiții cât mai bune pentru el. Îl învățăm.



(13 ianuarie 2023)

Nu și-au cerut iertare...

Ziariștii bolșevici, sclavii regimului ceaușist, imediat după 22 Decembrie 1989 s-au metomorfizat din trompete ale partidului comunist în luptători ai democrației și apărători ai drepturilor civice ale românilor. M-am așteptat ca măcar unul dintre ei să-și ceară iertare poporului român pentru crimele făcute, căci crime au fost toate dezinformările, toate manipulările josnice pe care le-au făcut deformând realitatea și răspândind politica de formare a omului nou.

Nu au făcut-o pentru că în fibra lor, jurnaliștii de dinainte de 1989 aveau natură de sclavi, puși în slujba partidului comunist. Ei erau goarnele cu care partidul ducea în masă ideologia bolșevică și căutau să fie cât mai convingători prin textele pe care le emanau. Întreaga presă de dinainte de 1989 folosea un limbaj de lemn, cu fraze încadrate îm stereotipuri, marcate de utilizarea unor cuvinte cheie.

Nici acum lucrurile nu stau mai bine, deși bătrânele terfeloage bolșevice din presă s-au retras, căci au lăsat în urmă niște învățăcei care nu au depășit stadiile discipolilor lor, arta manipulării și dezinformării fiind la cote la fel de mediocre, căci nici respectivii n u sunt mai acatări.

Mi-ar fi plăcut să-i aud pe unii jurnaliști care au slujit comunismul stând în genunchi și implorând iertare pentru răul pe care l-au făcut prin cuvântul lor tipărit. Nu au făcut-o. Mai mult, s-au instalat în fotolii confortabile, au căutat noii stăpâni și au început să producă ceea ce știau ei cel mai bine, dar pentru noii lor stăpâni, ceea ce i-a dus spre pierzanie, căci Internetul nu i-a iertat și au trebuit să cedeze locul din chioșcurile de ziare, altor produse care se vând cu mult mai bine decât paginile lor jegoase de pamflet.



(27 decembrie 2022)

Disfuncționalități în creierele unor jurnaliști

Observăm că unii jurnaliști folosesc cuvinte precum:
- iată, 
- atenție, 
- aici,
- acestea,

- de îndată,

- de urgență,

- exclusivitate,

- abilitate,
pentru a crea un timp suficient de mare care să le permită punerea de acord a vorbelor cu încetineala creierului care rămâne în urma frazelor rostite. Jurnaliștii nu sunt gângavi, dar au carențe pe care ei doresc să le acopere prin artificii, precum cuvinte de legătură sau fraze standard specifice limbii de lemn din zilele noastre. 

Este trist acum că în jurnalism intră tot felul de personaje, chiar dacă nu au calitățile și cultura necesare pentru a fi performanți în meserie.


(17 noiembrie 2022)

Ce înseamnă să fi neprofesionist...

Zilele acestea mi-au arătat că în televiziuni sunt oameni lipsiți de profesionalism. Lipsa de profesionalism se vede din:
- vocabularul utilizate, bântuit de șabloane enervante,
- enunțarea de probleme minore, nesemnificative,
- folosirea de întrebări tâmpite,
- insistența pentru a obține răspunsul dorit,
- gesturile care nu au nicio legătură cu contextul,
- repetarea de cuvinte de legătură, enervante,
- considerarea ascultătorilor ca fiind retardați prin folosirea lui atenție,
- prezentarea de amănunte fără legătură cu problema,
- înșiruirea de termeni greșiți,
- construirea de fraze confuze,
-  folosirea de cuvinte abrupte, disproporționate,
- introducerea cuvintelor care relativizează.
În viața de toate zilele neprofesioniștii sunt peste tot, datorită faptului că ocupă poziții fără să aibă calificarea necesară, crezând că acele poziții li se cuvine, căci ignoranții nu au simțul măsurii și nici simțul ridicolului. Ei cred că dacă sunt așezați pe un scaun sau dacă îmbracă o haină, instantaneu devin și cei mai pricepuți, cei mai meseriași, cei mai deștepți, cei mai experimentați, lucru total neadevărat.

(29 august 2022)

Lașitatea jurnaliștilor la umbra condiționalului optativ

Apar pe sticlă unii jurnaliști fricoși și lași, care în așa-zisele lor intervenții în direct, care numai în direct nu sunt,  prezintă tot felul de chestii, ambalate ca știri de senzație, exclusive, de ultimă oră, în care verbele sunt puse la condițional, chipurile pentru a nu fi implicați în viitoare procese, dacă cumva știrea se dovedește neadevărată. În zisele acestor așa-zis jurnaliști apar șabloane cu nemiluita, ei folosesc sintagme precum:
- oamenii legii,
- telefon la 112,
- echipajul s-a deplasat,

- alertat imediat,
- de îndată.
Sunt situații care nu sunt clare și utilizarea unui limbaj care nu dă verdicte în afara celor date de specialiști este necesară, mai ales dacă se dorește o relatare la cald cum se zice. Era o dată o persoană care a ieșit de pe un drum secundar și avea stop la intersecție, nu a oprit, nu a acordat prioritate și mașina sa a fost lovită. Lucrurile erau clare. Așa-zisa jurnalistă a încercat să mă îmbrobodească cu informații cum că unul dintre șoferi nu ar fi acordat prioritate, deși se știa clar care era șoferul indisciplinat. Se vorbea și de stabilirea vinovățiilor ca un proces extrem de complex, deși, repet, lucrurile în acel caz erau extrem de simple.
Tot așa ieri 28 august 2022 s-a relatat un eveniment rutier de pe Valea Oltului cu un șofer care a intrat într-o depășire și l-a zdrobit un TIR. Jurnalista a folosit de nenumărate ori verbele la condițional, cu șoferul care ar fi intrat într-o depășire, cu TIRUL care nu ar mai fi avut ce să facă și tot așa. Continuarea a fost pe un ton otevist-lacrimogen, care să impresioneze pe telespectatori, nu să-i educe pe șoferi.
Eu consider că verbul A PUTEA și utilizarea condiționalului sunt formele concrete de manifestare a lașității oamenilor, căci numai lașii sunt cei care nu-și asumă nimic și caută portițe de ieșire dintre cele mai penibile, grotești și cu miros pestilențial.

(29 august 2022)

ADEVARUL, Ce a fost și ce a ajuns…

Absolut din întâmplare, am găsit printre troacele mele un exemplar al ziarului ADEVPRUL din 23 iunie 2004. Am cumpărat și un exemplar al aceluiași ziar ADEVĂRUL din 24 iunie 2022 și diferența se vede cu ochiul liber.

 Mergând pe colo și pe colo, am constatat că presa dâmbovițeană s-a autodistrus din caracterul ei neserios, de pamflet și din tematica partizană a abordărilor. Eu știam că un jurnalist de meserie, adică meseriaș, dacă are un subiect de prezentat, face acest lucru fără a strecura 80% din punctele sale de vedere, ci caută o abordare obiectivă.

Cine scrie un editorial, nu scrie un pamflet, unde să se dezlănțuie exact cum îi bubuie lui prin cap. Cine scrie un articol, trebuie să informeze, rece, sec și precis cititorul. După ce a citit articolul, cititorul trebuie să știe să facă un anumit lucru, să ia o decizie corectă, nu să fie mai fraier decât înainte de a citi articolul. Nimeni nu dă bani pe un ziar, doar să citească pamflete și să pleca mai ignorant decât înainte. 

Nu mă apuc eu acum să le spun unora cum să scrie articole, dar pe mine tovarășa învățătoare m-a învățat la compunere, când trebuie să povestesc ceva că trebuie să răspund la niște întrebări, obligatoriu.

Când? Adică trebuie să spun data când s-a produs evenimentul la care mă refer.

Unde? adică trebuie să spun locul unde se petrece acțiunea.

Cine? Adică trebuie să spun care sunt personajele.

De ce? Adică o motivare a derulării acțiunii de care mă ocup.

Ce? Adică să relatez faptele.

Cum? Adică o apreciere a eroilor și a acțiunii.

Dacă iau un articol de ziar, voi vedea că autorul e atât de neciooplit încât zice tot felul de chestii nesemnificative, fără a răspunde la aceste întrebări, ceea ce dezamăgitor.

Peste tot... bombe

Ca să vedem cât de limitată este cultura unor jurnaliști, este de suficient să urmărim o zi numai ceea ce spun ei, ca a doua zi să vedem că ei sunt repetitivi. Mai recent, folosesc cu obstinație cuvântul bombă, cuvânt care de câteva luni și-a pierdut semnificația. Astfel jurnaliștii folosesc sintagmele:

acțiune bombă

audiere  bombă

decizie bombă

declarație  bombă

dezvăluire  bombă

document  bombă

dosar bombă

informație  bombă

listă  bombă

mișcare  bombă

modificare  bombă

interviu  bombă

mișcare bombă

noutăți  bombă

situație  bombă

tensiuni  bombă

veste  bombă.

Folosirea neadecvată duce în derizoriu fapte și acțiuni care sunt cu adevărat speciale și care ar merita lângă ele pus cuvântul  bombă.

Câtă sărăcie în vocabular!

Câtă sărăcie în imaginație!

Câtă lipsă de creativitate!

(09 octombrie 2018)

Fake news de Dâmbovița

Mi-am adus aminte de replica aceea din piesa O scrisoare pierdută a lui Ion Luca CARAGIALE:

Caţavencu: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)... Numai noi să n-avem faliţii noştri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!...

Deci și noi avem fakenews-urile noastre gen:

- niște francezi au băut șampania de 100.000 de euro într-un club pe litoral,

- niște francezi au închiriat un penhause de 1.500 euro pe noapte la Mamaia,

- în minivacanța de 1 Mai românii au spart 1 miliard de euro în cluburi.

Absurditatea acestor ziceri este dată de nenumărate chestii evidente, dintre care cea mai clară se leagă de francezi care sunt recunoscuți prin zgârcenia lor. Nu mai spun nimic de faptul că nu văd cum cluburile noastre chiar de fițe fiind ar avea forța financiară de a aduce barem o sticlă de șampanie care să treacă de 40.000 de euro ca să fie vândută cu 100.000 de euro, știut fiind faptul că pe acolo și un cappuccino Illy este botezat și trucat cu o nerușinare adecvată. Este posibil să fi fost găsită pe la gunoaie undeva în Dubai sau la Monte Carlo o atare sticlă goală, să fi fost umplută pe local cu ceva contrafăcut și să fie dată ca fiind de 100.000 de euro, dar și așa mi se pare o minciumă gogonată. Cât privește penhause de 1.500 euro pe noapte, acolo în acel hotel ar trebui ca cea mai jegoasă cameră să coste 250 de euro pe noapte, ceea ce arată clar că acel hotel nu ar avea grad de ocupare mai mare de 0,5% ceea ce înseamnă faliment sigur. În plus, la un hotel cu 1.500 de euro pe noapte mobila ar trebui să fie aurită, chiuvetele să aibă robineții de aur, iar personalul să fie cu cel puțin două doctorate pe la MIT sau Sorbona sau UCLA, curățenia și păpica să fie ceva de nota 101. La câtă mizerie este prin localurile de pe litoral și nu numai, am mari îndoieli că există pe litoralul nostru un hotel cu 700 euro pe noapte unde la micul dejun să se servească 30 de tipuri de brânzeturi fine și bucătarii să nu înlocuiască salamul de vânat cu jenantul salam Victoria îmbibat cu E-uri.

Eu nu mai cred nici umbra mea, deci acele așa-zise noutăți nu le-am crezut din start.

Morala: un pic de decență și de creier nu strică nimănui.

(04 mai 2018)

Abuzul în serviciu

Ca să părem noi mai cu moț, o tot lălăim cu chestia definirii abuzului în serviciu, de parcă dreptul roman ar fi de fapt reptul român sau codul lui Napoleon s-ar fifăcut pe Dâmbovița, că Napoleon, picitania aia de împărat ar fi fost de fel din Ghimpați și a emigrat în București. Așa cum nu suntem în stare să facem bucățica aceea de autostradă Bomarnic-Brașov, tot așa nu suntem în stare să tranșăm definirea abuzului în serviciu. Omenirea a reușit să dea definiții pentru fenomene, acțiuni, obiecte și sentimente extrem de sofisticate și acum în secolul al XXI-lea, iată, o armată de specialiști nu este în stare să ne spună și nouă, vulgului ce este acela un abuz în serviciu, ca să nu murim fraieri. Gurile rele ar zice că despre abuzul în serviciu s-ar fi pronunțat cei de la ONU, ar mai fi zis oarece și Comisia de la Veneția. Pe la urechi mi-a ajuns și că CCR a scris, ca întotdeauna zeci și zeci de pagini, lăsând pe legiuitor să scoată câteva cimilituri despre conceptul de abuz în serviciu. Cum la noi toată lumea își dă cu părerea, bineînțeles că și jurnaliștii zic și ei câte ceva. Unii sunt spre hăis, alții sunt spre cea și mai trece un an și tot nu se știe ce este acela abuz în serviciu. Este adevărat că velnicia s-a născut la sat, dar cu siguranță că neputința s-a născut în spațiul carpato-danubiano-pontic, din moment ce și asupra abuzului în serviciu se stă așa de munt, de parcă s-ar cloci nu mai știu ce specie de mamifer preistoric dintr-un ou cubic. Oricum, se zice că speranța moare ultima. Iată, speranța își dă acum ultimele suflări, epuizată și incoloră, măcinată de nimicurile cotidiene care ne țin în loc. Corupția merge mai departe, plină de voioșie, sprintenă, cuprinzătoare și cu elan nioritic nebun.

(09 iunie 2017)

O minune ține 3 zile

Noi avem cugetarea: nicio minune nu ține mai mult de 3 zile. Viața politică dâmbovițeană ve arată că așa și este și faptul că trecem de la una la alta fără să clipim, de la această cugetare ni se trage. Fiecare știre aduce niște personaje negative în prim plan. Apar niște șefi care tună și fulgeră. Se face o comisie de anchetă care va, care va și care va. Adică are obiective absolut sublime, dar care în final se fâsâie și moare sau este îngropată. Numai cei slabi de îngeri fac pipi pe ei sau își pun capăt zilelor. Cei șmecheri trec cu fruntea sus făcând chiar titlu de glorie că au stat la rârnaie și parcă sunt cu mult mai interesanți decî înainte de. Toate se rostogolesc vertiginos și tratările sunt de un primitivism și de un descriptivis, exasperant. Jurnaliste de teren, fără pic de cultură vorbesc sacadat, înșirând prenumele demonstrattive acesta, acestea, aceasta și tot așa, căci trebuie să unple cu chestii repetitive un timp alocat, fără să spună ceva semnificativ.

S-a vorbit de manelizare, s-a vorbit de otevizare. Ambele merg mănă-n mână. Văd că toate posturile ne servesc:

- bombe de presă;

- noutăți de ultim moment;

- dezvăluiri halucinante;

- efecte uriașe;

- acțiuni incredibile;
- ruperea tăcerii;
- breaking news;

- fapte incredibile;

- posturi intolerabile;

- elemente surpriză.

Chestii umflate artificial se dovedesc a fi banalități, pentru care legea nu mai are efecte, iar vinovatul este acarul Păun. Pentru lucruri considerate de o gravitate excepțională, cu furturi de sute de milioane de euro, justiția dă pedepse minuscule și nu se recuperează nimic, pentru că o banalitate a fost prezentată în mass-media eronat și nimeni nu-și cere scuze.

Trebuie luate totuți buletinele meteo și comparate să se vadă cât de mari erori sunt propagate în eter. Ceea ce mă miră este că a reapărut o ființă cu probleme psihice, care din nou este promovată în emisiuni și a vorbit de barter, în legătură cu o operație de micșorare de stomac. Ne amintim gândacii din apartamentul acesteia și de mizeria dintre degetele de la picioarele respectivei. Atunci CNA a dat amenzi și a interzis folosirea persoanelor neajutorate în emisiuni.

Rezultă clar că trebuie schimbată maniera noastră de a gândi. Trebuie să definim clar orice. Trebuie să stabilim termene. Trebuie să dăm soluții. Trebuie să urmărim implementarea lor. Altfel, vom alerga ca muștele fără cap și niciodată nu ne vom convinge pe noi înșine că 2 + 2 fac patru, ci fac cât vrea mușchii noștri flasci, îmbibați de grăsime și fezandați în țuică de proastă calitate.

(26 mai 2017)

Jurnaliști bântuiți

Urmăresc de mult timp o serie de jurnaliști de pe la noi și observ că sunt bântuiți de:

- limite;

- incultură;

- spaime;

- sărăcie;

- vocabular;

- teme;

- fixism;

- arivism;

- superficialitate;

- groază;

- suficiență.

De aceea, tipul acesta de jurnaliști este ușor de manipulat, prin impunerea de teme pe care le dezvoltă obsesiv, ajumgând la cele mai absurde variante de soluții pentru probleme de-a dreptul banale. În dorința de a-și impune voința lor interlocutorilor pentru a obține răspunsurile dorite, unice, exacte și avantajoase temei impuse, insistă până la enervare, motiv pentru care unii mai și cedează nervos. Tema Sebastian GHIȚĂ, mai mult subiect de presă decât de justiție, a căpătat dimensiuni aproape apocaliptice. În dosare, Sebastian GHIȚĂ este acuzat că a condus fără permis, că a făcut niște falsuri, că a făcut o țâră de trafic de influență. Jurnaliștii l-au transformat pe Sebastian GHIȚĂ în deținătorul secretelor fundamentale, omul care deține piatra filosofală a răsturnării de situații și personaje cheie, un fel de soare dintr-un sistem planetar virtual, construit și alimentat taman de ei. Numai că nimic nu se leagă și subiectul Sebastian GHIȚĂ se fâsâie pe zi ce trece, devenind dintr-o bombă atomică o zeamă puturoasă, ușor mucilaginoasă, subțire, banală, enervantă și fără substanță.

(02 mai 2017)