Statul fără buget și fără bugetari

Dintotdeauna a triumfat ideea ca poporul să pună bani la grămadă, iar statul să-i împartă după cum îl taie capul ca să nu spun după bunul său plac.
În epoca sclavagistă, statul sclavagist cu banii colectați construia drumuri, palate și asigura bunăstarea celor bogați.
În feudalism, colectarea forțată a banilor permitea fie construirea de castele, fie cumpărarea de tronuri, fie dezmățul decadenței regale.
În capitalism, impozitele aplicate tuturor au permis dezvoltarea societății, în paralel cu înflorirea corupției.
Comunismul, folosindu-se de planificare, a reușit prin banii de la buget să opereze implementarea de idei specifice industrializării, culturalizării și dezvoltării a ceea ce s-a numit pompos dar fără succes, omul nou.
Societățile democratice, cu ajutorul bugetului au reușit să facă să înflorească ineficiența, risipa și corupția. Este momentul să fie regândit întreg sistemul de dezvoltare economică a societății și statu să devină:
- eficient,
- în slujba cetățeanului, 
- decent,
- dinamic,
- onest.
În era informaticii sunt create toate premisele ca statul să funcționeze:
- fără buget,
- cu sistem bancar,
- cu oameni liberi,
- onest.

Este momentul ca societatea să se schimbe din temelii și ceea ce era de neconceput acum 25 de ani, este momentul să devină realitate, căci oamenii zicem noi că sunt egali, dar corect este că suntem egali doar în fața morții, în rest societatea face ea ce face și ne face extrem de diferiți, nu neapărat prin ceea ce ne-a dat natura, ci prin limitele pe care semenii noștri ni le pun, schimbându-ne evoluția după bunul lor plac.

(12 februarie 22025)

Deficiențele de comunicare în spațiul mioritic

Înainte de al II-lea Război Mondial, oamenii de pe la noi mai aveau un dram de respect. Ei se salutau când treceau pe stradă și tinerii știau să se poarte cu bătrânii. Comunismul a venit cu nenorocirile lui și cea mai mare dintre ele este lipsa de respect a oamenilor, unii față de ceilalți, boală de care un popor nu se va vindeca decât în cel puțin 300 de ani, cu educație severă prin care fiecare cetățean trece vrând-nevrând.

La noi, comunicarea între oameni înregistrează deficiențe dintre cele mai grave, pentru că fiecare dintre noi ne credem zmei și ne credem urcați pe un piedestal, după care credem că nu ne vom prăbuși niciodată. De aceea, felul în care vorbim, felul în care concepen textele, arată limite grave de gândire, chiar mai îngrozitoare decât cele de tip nazist. Cel de lângă noi nu valorează doi bani. Toți de sub noi ca poziție socială trebuie prin ceea ce facem, să fie umiliți, desconsiderați și să execute ceea ce vrem noi, deși de cele mai multe ori noi ne autointitulăm șefi cu puteri discreționare, deși pozițiile pe care le ocupăm nu sunt nici pe departe cu o astfel de încărcătură.

Să citim textele care ne sunt adresate de instituții. Toți ne consideră viermi, la dispoziția lor. Ei consideră că nu au greșit niciodată și tratamentul care ni se aplică arată că în ochii lor suntem doar niște gunoaie nesemnificative.

Funcționarii din bănci ne tratează rău, deși ei trăiesc de pe urma banilor pe care noi îi depunem sau îi luăm cu credit și plătim dobânzi pentru ei. Portarii dse la instituțiile publice au un comportament din care rezultă clar că noi suntem niște nenorociți la mâna lor și numai dacă ei vor, avem acces la rezolvarea problemelor, deși accesul în instituție îl avem programat deja cu mult înainte.

Cine citește un anunț pus pe ușa de la intrare de la bloc va avea surpriza că modul de adresare este cel de la superior la un limbric, iar noi limbricii, trebuie doar să ne conformăm programului impus, să stăm acasă între orele indicate acolo și să facem ce ni se spune, căci nimic nu este negociabil.

Luați textele companiilor de coletărie și veți vedea că programul lor este nenegociabil și tu ca persoană care plătești cât ți se cere, trebuie să stai să aștepți ore în șir, ceea ce este expresia unui totalitarism abject.




(15 noiembrie 2023)

#REZIST: capitalul, munca, banii și profitul

Banii sunt sub formă de bancnote și sub formă de monezi. O teorie din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea zice că masa monetară într-o țară trebuie să fie egală cu valoarea serviciilor și produselor care există acolo. O bizarerie mai mare nici că erau în stare economiștii să zică și să rostogolească până în zilele noastre. știut fiind faptul că salariile se plătesc după ce omul a prestat munca sa, deci volumul banilor este mai mic decât valoarea muncii, înainte de a se plăti salariul...

Banii încasați pentru munca prestată se numesc salariu.

Banii folosiți pentru a cumpăra produse se numesc cheltuială.

Banii încasați la nuntă se numesc cadou.

Banii încasați care rămân după ce au fost scăzute cheltuielile se numesc profit.

Banii încasați pentru serviciul prestat datorită funcției se numește mită.

Banii depuși la bancă într-un depozit la termen se numește investiție sigură.

Banii băgați într-o afacere care să producă profit și deci să producă bani se numește investiție adevărată.

Banii jucați la bursă se numesc investiție de risc.

Banii jucați la LOTO se numesc distracție.

Banii duși sistematic la păcănele înseamnă viciu.

Și societatea pe care doresc să o clădească cei din colectivitățile #REZIST se bazează pe bani și nu pe orice fel de bani, ci pe capital care este aflat tot timpul în mișcare pentru a maximiza profitul.

Manipulatorii societăților conservatoare îi prezintă pe membri colectivelor #REZIST ca pe niște indivizi fără căpătâi, puși pe mișcări de stradă, pe răzmeriță, niște oameni pe care Oculta îi manipulează și persoane care sunt plătite să destabilizeze, exact pe cei care sunt la putere și care, vezi Doamne, sunt dedicați trup și suflet popoarelor în fruntea cărora s-au așezat, datorită unor alegeri puțin reprezentative, căci niciodată nu se prezintă procentele față de totalul alegătorilor, ci procentele față de numărul celor care au participat la vot. 

Ceea ce mă îngrijorează este faptul că din colectivitățile #REZIST nu s-au desprins personalități autentice, care să devină vectori de opinie credibili și care să expună clar doctrina #REZIST.

Manipulatorii societăților conservatoare îi prezintă pe membri #REZIST ori ca indivizi fără căpătâi, ori ca pe niște corporatiști ușor de dus de nas. O astfel de abordare, îi va duce spre pierzanie pe cei care și-o însușesc pentru că cei din #REZIST nu sunt o masă amorfă, niște indivizi oarecare. Lucrurile trebuie studiate la nivel de detaliu și abia după aceea trebuie trase concluzii. Munca pentru cei din #REZIST este la fel ca și pentru ceilalți.Capitalul, banii și profitul la colectivitățile #REZIST nu sunt studiate deloc și am mari semne de întrebare legate de atitudinea celorlalți față de colectivitățile #REZIST, în condițiile în care nu sunt cunoscute lucrurile esențiale despre aceste colectivități, adică dacă au investitori, dacă se urmărește productivitatea, dacă înregistrează profituri. Întrebările stupide de pe la Tv legate de declararea surselor bănești ale ONG-urilor alimentează ideea că sursele de bani ale colectivităților #REZIST sunt dubioase, tocmai pentru a scoate în evidență cât de corecți sunt milionarii bugetari, care n-au lucrat o secundă în mediul privat ca să vadă cum se scoate un leu cu sudoarea frunții.

(27 iunie 2023)

1.000 de oameni care m-au dezamăgit: Adrian CÂCIU

Adrian CÂCIU este un bărbat de 48 de ani.

Adrian CÂCIU este ansolvent al unei facultăți de la Universitatea Româno-Americană, promoția 1998. 

În clasificarea oficială, Universitatea Româno-Americană figurează în categoria universităților private, aflată pe  locul 29 în clasamentul din 2021 al universităților românești, dintr-un total de 75 de universități.

Era interesant dacă Adrian CÂCIU ne prezenta foaia matricolă din liceu, căci în anul 1992 încă se mai dădea admitere la ASE și mi-aș fi dat seama de ce Adrian CÂCIU a preferat să meargă spre o facultate unde nu prea se dădea examen de admitere.

La 39 de ani Adrian CÂCIU a finalizat un master în Facultatea de Economie Agroalimentară – ASE București care nu are nicio legătură cu finanțele.

Adrian CÂCIU m-a dezamăgit că-și dă prea mare importanță.

Adrian CÂCIU m-a dezamăgit că face pe interesantul.

Adrian CÂCIU dacă ar fi terminat Harvard Business School aș fi zis să fie așa de ermetic, prețios și arogant. Dar cu faptul că nu are studii de finanțe scrise clar pe diplomele sale, s-o lase mai moale și să se poarte ca un individ care a învățat din mers meserie pe care o face după ureche, căci e ministru de aproape un an și nu se vede să fi făcut ceva, ceea ce m-a dezamăgit crunt.

Adrian CÂCIU m-a dezamăgit că dă pomeni și nu stimulează munca.

Adrian CÂCIU m-a dezamăgit că nu rupe pisica în două și nu stopează hemoragia financiară, generatoare de inflație.

Adrian CÂCIU m-a dezamăgit că pe moșia lui digitalizarea este nulă. Vrea exemple? I le dau.

Adrian CÂCIU m-a dezamăgit că nu a gestionat cu nimic explozia prețurilor, căci mecanismele economiei de piață nu sunt picate din cer, ci sunt făcute și întreținute de oameni.

(06 august 2022)

Digitalizarea hoților

Să nu creadă cineva că digitalizarea este marea găselniță pentru mine, pentru tine sau pentru prietenii și vecinii noștri. Nu. Digitalizarea este a hoților, a puturoșilor, a escrocilor și a tuturor gunoaielor care profită de orice, iar noi, poporul suntem doar niște victime inocente, care nu avem încotro și trebuie să ne supunem. Doar atât.
Să mă explic. Înainte primeam plicuri cu facturi de la electricitate, de la gaz, de la bănci, de la administrația locală. Fiecare plic însemna:
- costuri cu hârtiile,
- muncă de a le scrie,
- aducerea la destinatar.
Mi s-a zis cândva că un astfel de plic ar fi pe undeva la doi euro. De când cu digitalizarea, costul cu hârtia și cu transportul a dispărut, deci să zicem 1,5 euro nu mai sunt plătiți de companiile care trimiteau facturile. Economia nu s-a regăsit în buzunarul meu, căci hoții tot hoți sunt. Când a scăzut TVA de la pâine, diferența nu s-a regăsit la cumpărătorul de pâine, căci producătorii și vânzătorii de pâine sunt doar niște banali hoți care merg mână în mână cu statul, care este hoțul suprem. 

(26 octombrie 2021)

Chestii mascate pentru a ascunde adevăruri

Băncile nu mai dau credite. Ele oferă produse. Teatrele nu mai oferă spectacole. Ele oferă evenimente. Restaurantele nu mai prestează servicii clienților, ele sunt industria ospitalității. În goana de a se schimba uită că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

Să nu creadă cineva că doar în spațiul mioritic se produc porcării, porcării se produc peste tot în Europa, mai ales dacă te vede că ești român și ești tratat ca cetățean de rangul al II-lea. Eu nu sunt prea exigent, dar soția mea le-o retează porcilor de străini și obține exact ceea ce a rezervat și mai ales ceea ce a plătit. Așa fac oamenii puternici. Eu sunt scârbit când văd că:

- în pungă doar 10 fire de cartofi prăjiți,

- nu mi-a fost adus șervețelul la cafea,

- lipsește ardeiul și smântâna la ciorba de burtă,

- aștept prea mult comanda că a uitat de mine.

Să nu creadă cineva că toate se întâmplă voit. Nu. Totul se întâmplă că lipsesc procedurile. Corporațiile multinaționare sunt cu mult mai eficiente pentru că salariații lor:

- execută operații simple,

- știu proceduri,

- au feed-back,

- sunt evaluați cantitativ.

La noi, amatorismul, originalitatea, improvizația sunt la loc de cinste și de aceea există fluctuații deosebit de mari de la ceea ce se întâmplă azi comparativ de cum a fost ieri când serviciile au fost executate de un alt salariat, cu altă experiență. Carențele nu sunt datorate relelor intenții, ci necunoașterii. 

În vremurile de pandemie, HORECA în loc să-și pună la punct proceduri în detaliu și să-și califice oamenii, a procedat cum nu trebuie, disponibilizând și văitându-se.

Concluzie: azi am fost la o cafenea și cel care a servit a venit cu ceștile fără farfurioare, nu a adus lingurițe, nu a adus zahor alb, brun și nici îndulcitor, iar șervețelele au venit al a treia interpelare. Ciubucul vine din preț, din calitate, din servire, dar toate presupun proceduri învățate.

(02 aprilie 2021)

Aberația numită ROBOR

Eu știam că știința nu are nicio legătură cu economia, căci totul este împietrit într-un empirim, facil, vulgar și mincinos. Dar ca să împachetezi cum că e mare știință o aiureală, nu este altceva decât o aburire a celor care se și cred că le știu pe toate, dar care în realitate nu știu mai nimic.

ROBOR-ul nu reste un indicator REPREZENTATIV pentru că:

- nu este perfect, așa cum niciun indicator nu este perfect, ceea ce este deja demonstrat matematic,

- lucru cu seturi de date sub 16 elemente nu conduce la obținerea unei medii care să spună ceva,

- cele 10 bănci sunt neomogene și media din date neomogene este o gogomănie,
- de ce 10 și nu 20, că probabil sunt mai mulți subiecți și de ce aceiași e mister,

- volumele tranzacțiilor sunt la rândul lor arbitrare și foarte diferite, media dintre ele este un fals,

- intervalul fix 11,00 - 11,15 nu dă posibilitatea reflectării unei realități când există big data.

Dacă tu ai mâncat doi pui și eu niciunul, în medie, am mâncat fiecare câte un pui. În acest caz, media nu reflectă în niciun fel că amândoi suntem sătui, din moment ce în realitate tu ești îmbuibat, iar eu sunt flămând.

dacă sunt 20 de indivizi care mănâncă felii de pâine, cel care mănâncă cel mai puțin a avut 15 felii, iar cel care a consumat cel mai mult a dispus de 19 felii și calculăm media feliilor de pâine mâncate de cei 20 de indivizi și rezultă să presupunem 17,2 felii de pâine, clar că nu va fi nimeni flămând, dar nici îmbuibat, căci toți au mâncat suficientă pâine. Seria cu cele 20 de numere este omogenă, 20 este mai mare decât 16, deci conchid că media este reprezentativă.

Are cineva curajul să afișeze datele primare după care s-a calculat ROBOR-ul în ultimii 2 ani? Are cineva curajul să aplice statistica matematică pentru a vedea falsitatea acestui indicator? De ce se face media aritmetică simplă și nu se calculează media aritmetică ponderată? De ce nu se trage la sorți la ora 17,00 intervalul de 15 minute din care se extrag schimburile interbancare și dobânzile pentru că acum sunt computere și totul este stocat în baze de date, probabil chiar în BNR?

(24 ianuarie 2019)

Profitul băncilor mioritice

Guvernul se dă cu poponelul de pământ că băncile de la noi, din 36 numai 18 au plătit impozit pe profit, ca și cum într-o economie care duduie, acesta era ultimul subiect netratat cu cuviință de fiscalitatea cea gâtuitoare de aici. În realitate, băncile din spațiul nostru mioritic, mirific, de basm, nu au și nici nu vor avea hăle profituri pentru că:

- au cheltuieli anapoda cu spațiile prea luxoase și prea centrale;

- sunt suprapopulate nu de specialiști, ci de piloși;

- au devenit afaceri de clanuri, tați mame, nurori, fii, fiice;

- salariile sunt necorelate nicicum cu calitatea muncii;
- productivitatea muncii și salariile acolo nu au nicio legătură;

- aleargă disperate în a oferi credite oricui, oricum, oricând;

- personalul, bea cafele pe trotuare mai ceva ca la baruri;

- procedurile lor de lucru sunt dintre cele mai greoaie;

- clienților li se dă senzația că tot timpul li se face favoruri;

- se uită că ele trăiesc numai și numai din dpbânziși comisioane;

- aroganța la ghișee depășește limitele bunului simț;

- au transformat banalele servicii în produse financiare;

- adevărații corupți își exportă capitalul într-o veselie;

- informatizarea nu a însemnat nimic pentru ele;

- dovedesc lipsă de interes în a se acomoda la nevoile secolului al XXI-lea.

Este foarte clar că într-o economie în care agricultura merge, dar pe bani europeni, în care 90% din pensionari trăiesc din pensii mizere, când numărul pensionarilor este sensibil egal cu cel al salariaților, în niciun caz nu sunt create premise pentru o structură a producției la vedere, aducătoare de mișcare cinstită a capitalului și de creditare pentru producția aducătoare de profit. Trebuie o analiză realistă și se va vedea că niciuna dintre băncile de aici nu are o activitate normală, specifică unei economii normale, ci trăiește de pe o zi pe alta din operații specifice unei economii din lumea a VII-a în care evaziunea, corupția și nemunca sunt la loc de cinste, iar statul se face că face , dar în realitate nu are niciun gând să însănătoșească ceva, căci este legat de mâinu și de picioare, nai ceva ca în America Latină, unde polarizarea este adusă la cote incredibile.
Mare atenție cu pianul pe scări, că statul s-a împrumutat de 20 de miliarde pentru a crea o anvelopă de securitate, în primul rând pentru bănci și acum se știe că tot statul a stat în genunchi în fața bancherilor ca să nu se producă colapsul în timpul marii crize economice, despre care unii zic că nici măcar nu s-a încheiat și că alta va bate la ușă găsindu-ne cu fundul descoperit.

(24 august 2017)

Iminența dispariției sistemului bancar

Sistemul bancar a fost dintotdeauna sursa marilor crize economico-financiare ale lumii pentru că:

- lăcomia bancherilor este infinită;

- bancherii știu că orice ar face, statele îi vor salva;

- inventivitatea din bănci are la bază ipoteze facile; 

- creditele neperformante nu se acoperă de către bănci;

- frica efectului de joc puzzle nu generează prudență;

- ideia de faliment a unei bănci trezește groază;

- etalonul aur fiind dominator, naște monștri;

- statele se simt cu musca pe căciulă deși n-au de ce;

- băncile nu țin seama de nimeni și de nimic.

Se observă că băncile centrale se poartă cu mănuși cu băncile din sistemele lor naționale, iar relațiile așa-zise de colaborare se dovedesc în mod artificial relații de cooperare, deși în realitate toate băncile au interese divergente între ele, ce pe pune în situația să se sfâșie la o adică, până la epuizarea definitivă.

Deși există modalități civilizate de coexistență în cadrul sistemului bancar, migrația capitalului merge către zonele cele mai vulnerabile, iar statele, mizând pe inocența cetățenilor lor nu caută să impună constrângeri care să domolească lăcomia din bănci, manifestată prin:

- facilități care maschează abordări oneroase;

- comisioane cu caracter discreționar;

- plasarea riscului lor la alții, cei nevinovați.

Ceea ce se întâmplă acum, când există o circulație a informației la un nivel extrem de ridicat, ceea ce le-ar permite băncilor armonizarea intereselor și nu realizarea de carteluri fantomă, este efectul de bumerang. Se știe că în timpul crizei economice din acest început de mileniu, toate statele au pompat în bănci bani cu nemiluita, tocmai de la a le salva. Este cunoscut că niciun stat nu are resurse infinite, chiar dacă ar garanta cu teritorii naționale, ceea ce înseamnă că la un moment dat sel, statul nu mai are cum să salveze nu o bancă, ci întregul sistem bancare, ceea ce duce la prăbușirea acestuia în totalitate. Iminența acestui proces deja se simte și încercările disperate ale băncilor de a crea aparența unei liniști prin declarații de soliditate este liniștea de dinaintea furtunii. Politicile bămcilor sunt neadaptate, din moment ce informatizarea din bănci nu a însemnat schimbarea mentalității acestora. Existența în paralel a fluxurilor manuale cu cele electronice și mai ales repetitivitatea atacurilor cubernetice din bănci cu efecte nocive asupra acestora, sunt numai două aspecte care arată imobilismul sistemului bancar, acest miriapod putred, cu picioare de lut, inert și generator de inechități sociale grave, profunde și ireversibile.

Omenirea în felul ei trebuie să nu mai asiste pasivă la acest joc mârșav al băncilor cu populația, dar și cu statul însuși pe care îl tot împrumută să acopere incompetența unor strategii, ci ar trebui să gândească activ. În momentul de față, singurul scenariu este acelea pe care populația trebuie să și-l facă minimizând raporturile fiecăruia dintre cetățeni cu sistemul bancar, în ideia minimizării riscurilor pe care îl vor aduce prăbușirea băncii unde ei își țin banii, dacă au bani depuși. Chiar conceptul de bani este pus în pericol prin fragilitatea sistemului financiar-bancar și de aceea, ideia de a reduce totul la etalonul aur este o soluție temporaă, până când tot oamenii vor descoperi ceva cu totul revoluționar care să înlocuiască băncile, creditele, dar care să aducă decență și echilibru în raporturile dintre cei ce vor să se dezvolte și cei care dispun de resursele dezvoltării. Optimizarea care este acum unidirecțională, adică maximizarea profitului bancar, trebuie să însemne cu totul altceva, încât principiul ca toată lumea să câștige dintr-o afacere profitabilă să fie o realitate și nu o premisă fantasmagorică, irealizabilă, în care cel puternic este dominator și îi strivește pe ceilalți. 

(23 august 2017)

Testarea interfețelor cu clienții

Azi am văzut cum arată prostia în forma ei pură. Eram la sucursala din Calea Victoriei de lângă guvernul de 3 persoane, zis al nimănui și am văzut un dispozitiv unde se eliberează bonuri de ordine. Am vrut să iau și eu un bon. N-am reușit. Am văzut vreo 8 nefericiți ca și mine. Într-un final, am tras cu ochiul la un tip familiarizat cu drăcia și am reușit să iau bonul 691. Dar după mine, alți vreo 5 inși s-au scremut, fără succes. Când unul s-a enervat, a venit un funcționar arogant și i-a luat el bon de ordine. Să concluzionez:

- dacă am o interfață,

- dacă am N indivizi care interacționează,

- dacă numai K indivizi reușesc,

- dacă raportul K/N e mai mare de 0,92 e foarte bine;

- dacă raportul K/N e mai mare de 0,78 și mai mic decât 0,92 e bine;

- dacă raportul K/N e mai mic decât  0,78 e nasol.

Azi, raportul K/N = 1/16 = 0,0625 ceea ce arată că interfața este execrabilă și automatul acela de eliberat bonuri trebuie aruncat la gunoi împreună cu cei ce l-au proiectat și care habar nu au ceea ce înseamnă:

- clienții;

- respectul;

- eficiența;

- prietenia;

- satisfacția.

Este foarte rău că nici în IT&C nu sunt meseriași 100%, dacă mă gândesc că foarte mulți au plecat și că despre interfețe lumea nu citește, deși Costin PRIBEANU de la ICI este tătic și există și o conferință celebră pe acest subiect. Numai că amatorismul bântuie pe oriunde e de ciugulit banul gros, chiar dacă produsele software și interfețele lor  sunt proaste rău de tot.

Nici nu mă miră, că la așa bancă, așa automat, dacă stau să mă gândesc că am fost acolo la un termen dat de o funcționară cam tâmpită, care a zis că rezolvă ceva și nici nu s-a scremut să facă acest lucru, de nesimțită ce era. Amin.

(21 iunie 2017)

Legea dării în plată

Vin alegerile. Până de curând n-a interesat pe nimeni nimic. A crescut francul elvețian încât creditele nefericiților au devenit insuportabile. Banca centrală, bancă și ea ca oricare alta și-a apărat ca o cloșcă puișorii ei,lăcomiorii de ei. Numai că acum în plan electoral, votul este mai important, iar sistemul bancar nu aduce voturi decât numai dacă este pleznit peste bot. Legea dării în plată exact acest lucru îl face.
Este trist că managementul bancar nu a fost vizionar și s-a agățat ca înnecatul de firul de pai. Valul prea mare a luat acel firișor și l-a dus cu trunchiurile de copaci, viitura fiind năpraznică.
Argumentele nu mai au nicio valoare. Băncile trăiec din depuneri dar cea mai mare afacere este legată de credite.
Dacă oamenii depun bani în bănci, acestea ar trebui să facă ele nu știu ce investiții care să le aducă acel profit din acre să scoată dobânzile la sumele depuse dar în primul rând sa acopere uriașele lor cheltuieli extravagante.
Cel mai ușor pentru bănci era să ia banii depuși de populație în depozite si să- transforme în credite acordate nevoiașilor. Banca nu mai avea nicio dumă, riscurile fiind la clientul creditat de ele.
darea în plată este o pedeapsa care se năpusteste asupra celor lacomi care nicio clipă nu s-a gândit la năpăstuitul care are de dat rate.
Criza din anul 2005 - 2012 a fost generată de lăcomia băncilor care nu au făcut decât să încurajeze rostogolirea unor chestii fictive care fiecare era însoțită de sume din ce în ce mai mari, fără a a vea în spate plusvaloare, adică muncă vie încorporată.
Iată că a venit momentul adevărului, exact cum vine pentru alcoolicii care-și fac nevoile pe ei în pantaloni. E rău, pute dar nici stâlpi nu mai sunt ca bețivanul să se mai proptească pentru a nu se prăbuși.
Dracul nu este nici pe departe așa de negru pentru bănci. Are balta pește și sistemul bancar se va trezi rapid din șoc, pentru că băncile posedă o marfă pe care nu o are nimeni, marfa numită BANI. Statul se împrumută la bănci, oamenii se împrumută la bănci, companiile se împrumută la bănci. Ca să supraviețuiască sistemul bancar, statul pompează în acesta sume imense. Așa e în viață: unde dai și unde crapă.

(5 martie 2016)