Scrisul la comandă

Există oameni care scriu la comandă. 

Dacă li se cere să scrie un articol despre stat în limbă, ei scriu într- oră un articol despre stat ăn limbă.

Dacă li se cerse să scrie un sonet despre scărpinat în nas, ei scriu sonetul cu pricina în cinci minute.

Dacă li se cere să scrie un roman despre colectivizare, ei scriu romanul acela într-o lună.

Dacă li se cere să-l proslăvească pe Ceaușescu în 200 de versuri, ei le scriu pe nerăsuflate.

Dacă li se cere să scrie o epigramă de spe cetăteanul X, într-un minut este scrisă.

Dacă li se dă un cuvânt, ei scriu patru versuri și cuvântul acela se găsește într-o rimă.

Nu știu dacă e vorba de talent sau despre spontaneitate sau despr. Într-un fel îi admir pe cei ce sunt în stare să facă așa ceva pentru că cunt:

- productivi;

- admirați;

- bogați;

- publicați;

- înjurați;

- pizmuiți;

- iubiți.

Eu mă cunosc pe mine și știu că nu sunt în stare de așa ceva. Nu scriu la comandă. Chiar dacă mi se cere să scriu un Laudatio despre o persoană foarte cunoscută mie, o persoană despre care am toate coordonatele, îmi trebuie cel puțin o săptămână pentru a scrie undeva la două pagini. De fiecare dată le citesc și mi se par sărace, fără a fi un perfecționist. Revin și refac și iar refac și numai fiind strâns cu ușa de termenul promis, trimit materialul. De fiecare dată am inima îndoită, convins fiind că dacă mai aveam timp sau dacă insistam ceva mai mult, cu siguranță ieșea mai bine, mult mai bine.

Scrisul la comandă este o meserie bănăasă pentru cine știe s-o practice, mai ales că la noi lăudătorii sunt bine plătiți și au locuri în față la spectacolul vieții. Ei se înfruptă din cele mai alese bucate și-și poartă burțile umflate pe la toate curțile împărătești, chemați fiind să scrie ode.

(30 noiembrie 2017)

Gândirea segmentată

Am observat la multă lume un mod bizar de a concepe o lucrare. Totul pornește de la întrebări precum:

- câte pagini trebuie să aibă articolul?

- când trebuie să fie gata articolul?

- articol cu singur autor este bun?

- câte titluri bibliografice terbuie să includă?

O astfel de abordare îmi crează senzația de statuie vândută la kilogram, de tablou vândut la metru pătrat și la carte vândută la număr de pagini.

A privi actul de creație ca un proces de producție oarecare mi se pare puțin nefiresc, exagerat, neproductiv, neserios, superficial și inabil. În opinia mea un articol:

- se realizează în cadrul unei echipe;

- presupune parcurgerea unor etape obligatorii;

- are o structură cu o abordare graduală;

- are citări ce impun dimensiunea bibliografiei;

- original presupune 99% transpirație și 1% inspirație;

- are la bază dezbateri profunde și verificări exigente;

- generează garanția că există cititori care îl utilizează efectiv;

- necesită cu mult mai mult timp pentru realizare decât se crede.

Gândirea segmentată presupune construirea unui text din colaje involuntar reproduse. Cei care s-au fosrmat exclusiv prin sistemul de memorare, au înclinația de a folosi fragmente din textele memorate, care prin alipire duc la o construcție oarecare, fără legătură logică de la un paragraf la celălalt. Dă senzația unei gândiri segmentate, unde apar fracturi dintre texte. Este asemeni unui om care a învățat 200 de poeme despre iubire și când este pus să scrie el o poezie despre iubire, deși el nu a făcut niciodată altceva decât să recite din cele 200 de poeme, acum va prelua bucîți din poemele memorate, le va potrivi și va obține un ceva, pe care îl va intitula poem de iubire. În realitate, acela este doar un produs amalgam, unde apar versuri care nu au o legătură puternică între ele. Cineva care știe pe dinafară cele 200 de poeme, ca avea capacitatea de a trage linie de demarcație dintre versurile vecine ce aparțin unor poeme diferite.

Am văzut doctoranzi care scriu articole în acest fel. Am avut senzația că un articol despre creșterea florii soarelui, are 10 rânduri despre plantațiile de palmieri, are vreo 30 de rânduri despre cursele de formula 1, mai are 30 de rânduri despre cenușa de furnal și tot așa, încheindu-se apoteotic cu culegerea pălăriilor de floarea soarelui pentru a face ulei de floarea soarelui și pentru a face pungulițe cu semințe care se sparg în dinți la meciuri sau în mașina 133, de către anumiți călători fără bilet.

(20 iulie 2017)

Învățăm cum se scrie o carte

Învățăm cum se scrie o carte, este o temă foarte dificilă, mai ales că acum în mediul digital oricine are această posibilitate de a scrie o carte. Niciodată nu trebuie să scriem o carte despre ceea ce nu știm la perfecție. Sunt autori care scriu doar să se afle în treabă, crezând că cineva este obligat să citească ceea ce scriu ei. În opinia mea, o carte se scrie numai și numai dacă cel ce vrea să facă așa ceva:

• s-a documentat temeinic citind vreo 20 de cărți, vreo 50 de articole, vreo 100 de comunicări în volumele unor conferințe, toate strict referitoare la domeniul ce dorește să fie abordat în carte;
• a lucrat vreo 3-5 ani în domeniu pe chestiuni de execuție, nu de management, ca să știe exact care sunt problemele din acel domeniu și mai ales cum se soluționează zi de zi acele probleme, concret și la obiect;
• a scris și publicat 5-10 articole în reviste de specialitate în sau  foarte înrudite cu domeniul;
• a participat la vreo 15020 de conferințe cu lucrări din domeniul în care vrea să scrie cartea și ceea ce a spus acolo a fost bine primit de auditoriu.

Altfel, cartea va fi doar o carte, ori autorul își dorește o carte:

- citită;

- interesantă;

- utilă;

- sistematică;

- referită.

Fără a proceda așa, ceea ce este scris și tipărit sau pus în mediul virtual, se constituie în maculatură, balast și nimic altceva. Este adevărat că din 10.000 de cărți publicate, doar 10 rămân în conștiința cititorului ca fiind valoroase. Cine vrea să facă una din cele 10 cărți, trebuie să trudească cu adevărat, fără a se baza pe zicerea: cărțile din cărți se face. Sunt prea sătul de pseudo-doctorii care ne-au invadat și pentru a fi cât mai sus, trebuie trudă, nădușală și exigență. Cărțile nu se scriu la kil, știința nu se face la hectar și calitatea nu se face mimând. Trebuie muncă, voință, exigență, onestitate și conștiința că pentru a face ceva măreț, trebuie dusă o luptă imensă a autorului cu el însuși. Numai astfel de învingători determină marile schimbări în istoria nației lor sau  a omenirii.

(02 mai 2017)

Scrierea unui articol științific

Un articol științific se crie greu, foarte greu, cu multă trudă și multă nădușeală.

Fiecare dintre cei care scriu articole științifice au un anumit domeniu unde:

- lucrează;

- se documentează temeinic;

- face cercetare;

- identifică probleme de rezolvat;

- caută soluții originale;

- compară soluțiile găsite cu altele;

- validează soluțiile în practică;

- face generalizări;

- rafinează rezultatele;

- capătă convingerea că ceea ce a făcut este bine.

Tot acest ciclu presupune un timp suficient pentru că toate etapele presupun:

- stăruință;

- aprofundare;

- comunicare;

- confruntare;

- decantare;

- siguranță.

Numai după aceea se trece la scrierea unui articol, de unul singur sau într-o echipă. Articolul se scrie dacă și numai dacă autorii au ceva de spus. Articolul nu este:

- o sinteză;

- o compilație;

- un plagiat;

- un colaj;

- o analiză;

- o reluare;

- o îsăilare;

- o improvizație.

Înseamnă că un articol trebuie să abordeze o temă interesantă, să ofere o soluție originală verificată și să dea o deschidere spre cercetări viitoare. Structura unui articol include:

- un titlu sugestiv nu prea lung;

- un abstract de câteva rânduri;

- o listă de cuvinte cheie;

- o parte care lămurește concepte cu care se va lucra;

- problema de rezolvat;

- soluțiile originale date;

- analiza valorii soluțiilor;

- rezultate experimentale;

- ceva generalizări;

- bibliografie sugestivă;

- anexe dacă sunt necesare;

- prezentare autori.

Un articol se scrie în câteva luni.

Un articol este trimis la evaluare.

Un articol suferă și revizuiri. Un articol se publică într-un interval de timp de 7 luni și 2 ani.

Articolele nu se scriu pentru a fi contorizate, ci pentru a spune ceva, a face cunoscute niște rezultate ale cercetării proprii, fie într-un laborator, fie pentru un contract cu o companie, fie că este vorba de o cercetare pe cont propriu.

Există nenumărate artificii legate de publicarea de articole dacă procesul este abordat ca o activitate măsurabilă cantitativ, asemenea unei munci din agricultură când trebuie prășite un anumit număr de cuiburi de porumb pentru a se considera ca a fost îndeplinită o normă, Există mijloace de a fenta citările, de a eluda plagiatul și de a ocoli revistele cotate. Reciprocitatea și tot felul de artificii din zona domestică funcționează al naibii de bine și în activitatea de cercetare științifică și cu atît mai mult în zona diseminării, concret în publicarea de articole. Știu pe cineva care are măsurători la zi pe acest subiect spinos.

(16 noiembrie 2016)