Vasile PETROVICI: Dicționarul colecționarilor de artă din România

Cine are curiozitatea să răsfoiască dicționare, va constata că dicționarele sunt lucrări:
- scrise de colective largi de autori,
- se realizează pe parcursul a multor ani,
- necesită existența unui șablon de descriere,
- au la bază o imensă documentare.

De aceea nici nu există o producție mare de dicționare la noi. Au fost scrise mici dicționare pentru fizică, matematică, economie. S-a publicat mic dicționar enciclopedic. Lucrările mai de amploare s-au înțepenit fie la primul volum, fie după câteva volume, căci este epuizantă munca pentru a duce la bun sfârșit un astfel de demers. Acum mulți ani, am lucrat împreună cu trei colegi la realizarea unui memorator, tot un fel de dicționar, al instrucțiunilor limbajului de asamblare ASSIRIS. A fost o muncă imensă, căci trebuia respectat șablonul la care am convenit, ca lucrarea să fie omogenă. De aceea apreciez și mai mult demersul lui Vasile PETROVICI, pentru că pentru a ajunge la  Elena ZDROBIȘ, ultimul articol din dicționarul său, a depus o muncă uriașă. Să nu uităm că autorul a inclus un tabel cu 681 de nume de colecționari care s-au orientat doar spre a avea lucrări ale unui singur artist, paginile 119 - 148.

Șablonul adoptat de istoricul de artă pentru a-i prezenta pe colecționari include: numele, data nașterii, profesia, locul, tip colecție, artiștii colecționați, bibliografia utilizată pentru a scrie articolul, lucrări publicate de colecționar, elemente privind accesul la colecție.

În București sunt destul de mulți colecționari și când am avut timp, dar folosindu-mă și de Internet, am încercat să ajung la unele dintre colecții. Am căutat să le găsesc în cartea scrisă de Vasile PETROVICI și le-am găsit. Când merg la o casă de colecționar eu am câteva pretenții și caut să găsesc ceea ce mă interesează acolo. Am citit articolele scrise de Vasile PETROVICI pentru casele colecționarilor pe care le-am vizitat și apreciez exactitatea numelor de maeștrii pe care i-a inclus în liste, căci ele corespund cu ceea ce eu am găsit acolo și acest aspect trebuie apreciat în mod deosebit. Consider că Vasile PETROVICI a vizitat acele case de colecționari, iar bibliografia pe care el a inclus-o în carte slujește pentru a asigura rigurozitatea demersului, ca persoanele care vor să afle mai multe, să dezvolte problematica și să aprofundeze ceea ce a găsit sintetizat în cartea Dicționarul colecționarilor de artă din România, carte publicată în anul 2011 la prestigioasa editură Corint din București.

Această carte este o lucrare de referință pentru literatura de artă din România și faptul că ea a fost referită la pagina 28 din International Bibliography of Historical Sciences, volumul 80 din anul 2011, subliniază că istoricul de artă Vasile PETROVICI a realizat o cercetare completă și a reușit să ducă la bun sfârșit munca de întocmire a unui dicționar destinat colecționarilor români de artă, el fiind un deschizător de drumuri.

Mai trebuie să fac o remarcă: Vasile PETROVICI se ocupă doar de colecționarii adevărați de artă, căci după anul 2004 televiziunile prezentau filme cu interioarele caselor unor oameni politici care-și etalau așa-zisele lor colecții de artă, care în fapt erau un amalgam de lucrări inegale ca valoare și unde se vedea că nu operaseră niciun fel de criterii în includerea tablourilor în acele conglomerate expuse ostentativ ca trofee, înainte de a fi opere de artă. Faptul că în acest dicționar nu figurează niciunul dintre cei pe care eu nu i-am considerat niciodată colecționari de artă, ci doar simplii strângători de tablouri, arată ci Vasile PETROVICI are criterii stricte de includere a celor care au tablouri în categoria colecționarilor.

Lucrarea referită prin Vasile PETROVICI - Dicționarul colecționarilor de artă din România, Editura Corint, București, 2011, 191 pag, ISBN: 987-973-135-602-0, este un punct de start pentru cei ce doresc să aprofundeze operele pictorilor români, ale căror tablouri se află în diferite colecții, iar autorul acesteia a oferit celor interesați un instrument de lucru extraordinar. 

Eu consider că Vasile PETROVICI  este deschizător de drumuri, căci se știe că există colecționari de sculpturi, de tapiserii, de ceramică sau de alte tipuri de opere de artă, iar colecțiile lor așteaptă să fie incluse în dicționare, ca lumea să știe de ele și cei ce doresc să viziteze acele colecții să aibă un prim loc de unde să se informeze, pentru a porni la drum cu succes.





(04 decembrie 2022) 

1000 de oameni care m-au dezamăgit: Andrei PIPPIDI

Andrei PIPPIDI este acum un bărbat de 74 de ani.
Andrei PIPPIDI este absolvent al facultății de Istorie de la Universitatea București, promoția 1970.
Andrei PIPPIDI este doctor în istorie din anul 1981.
Andrei PIPPIDI are un doctorat în străinătate în 1986. El scrie Universitatea din Oxford, iar eu nu știu dacă este același lucru cu University of Oxford, care este universitatea numărul 1 în lume  cu punctajul dat de îndeplinirea unor criterii.
Andrei PIPPIDI a fost conferențiar universitar la Universitatea București în intervalul 1990 - 1995.
Andrei PIPPIDI este profesor universitar la Universitatea București din 1995.
Andrei PIPPIDI este autorul a numeroase lucrări științifice.
Andrei PIPPIDI m-a dezamăgit că nu a elaborat acea lucrare fundamentală de istorie pe care o așteptăm și care se referă la istoria recentă a poporului român. 

Andrei PIPPIDI m-a dezamăgit că deși parlamentul a aprobat să se predea în liceu Istoria Holocaustului, nu am găsit niciun manual în care numele său să fie printre coautori, deși Editura Corint a publicat în 1998 un manual unde el este coautor cu Monica DVORSKI și Ion GROSU.

(22 septembrie 2022)

Despre manualele de informatică pentru elevi

De când cu liberalizarea elaborării de manuale alternative, observ că s-a dezvoltat o adevărată industrie a elaborării, tipăririi și comercializării acestor produse, vorbindu-se în târg despre o adevărată mafie a manualelor școlare, căci unde este vorba de accesarea banului de la stat, hop și echipele mafiote își fac locul, căci corupția endemică de la noi face să înflorească astfel de abordări.

Există manuale pe care le distribuie statul ca fiind gratuite pentru elevi, dar pe care statul le plătește din bani publici. Să zicem că există 200.000 de elevi de o anumită clasă, deci statul trebuie să ceară tipărirea pentru a oferi gratuit  200.000 de exemplare dintr-un manual, care să zicem că are preț de vânzare cu amănuntul de 15 lei. Dacă există un autor, dacă acel autor primește net 1,5 lei de exemplar, rezultă 300.000 lei. Dacă acel autor este profesor cu 5.000 lei salariu net, prin tipărirea cărții primește echivalentul salariului său pe 60 de luni, adică pe 5 ani. Dacă respectivul autor are experiență și intrările corespunzătoare, va scrie acel manual într-un an, deci, zic eu, este un business adevărat să realizezi manuale, chiar dacă este vorba și despre un parandărăt substanțial, care ar fi echivalent cu 120.000 lei, tot mai rămâne profit net 120.000 lei, ceea ce nu este de colea pentru cât de pauperi sun profesorii.

Manualele școlare se construiesc de către oameni, folosind o programă analitică realizată și ea de oameni, iar selecția manualelor se face de comisia făcută la rândul ei de oameni. Toți oamenii au subiectivism în ei și uneori sunt supuși unor influențe și presiuni care nu au nicio legătură cu calitatea și corectitudinea. Rsye bine să fie analizate manualele, căci mi se pare inuman să avem manuale de sute de pagini destinate unor elevi până în clasa a VI-a, elaborate pe sistemul cărțile din cărți se face. Am cumpărat din Librăria Mihail EMINESCU din Pitești trei manuale de informatică destinate elevilor din clasele mici și de conținutul acestora vreau să mă ocup, căci la viața mea, zic eu, am scris programe, am citit cărți și chiar am scris și eu ceva cărți. Ceea ce am făcut cu siguranță este legat de faptul că niciodată nu am vorbit și nu am scris despre ceea ce nu am înțeles foarte bine ca teorie, dar mai ales ca practică.

(15 octombrie 2021)