COVID 19 și producția

Situația excepțională în care se află societatea românească impune măsuri, de asemenea, excepționale. Ieri 18 martie uzinele Dacia și Ford au anunțat trimiterea angajaților în șomaj tehnic. Un salariat de la Mioveni zicea că măsura este generată de limitarea răspândirii coronavirusului, căci există materii prime, piese și subansamble, dar oamenii trebuie protejeați.

Fiind măsuri excepționale, televiziunile s-au năpustit transformând această informație în știre de senzație, cu insistențe manipulatoare, arătând secții goale, garduri dezolante și construcții cenușii.

Guvernul a anunțat o serie de măsuri economice, fapt important. UE a anunțat și ea unele detalii de urmat, astfel încât economia să meargă, chiar dacă este această criză determinată de COVID 19.

La televiziuni văd indivizi ciudați care se perindă, se văicăresc și vin cu soluții lipsite de realism, căci ei fac parte din cohorta celor care nici măcar un closet nu au condus la viața lor să vadă ce înseamnă management concret și economie reală. Dau și ei din gură și vin cu scenarii dintre cele mai bizare, dar toți în final cer ca soluție sasalvatoare ca guvernul să dea bani de la buget ca să salveze ce e de salvat.

Nu este de mirare că lucrurile stau așa, căci mediul privat, în mintea acestor analiști,  este obișnuit să stea cu mâna întinsă la banul public, fie că are contracte cu statul în mod direct, fie, că a beneficiat de facilități acordate salariaților bugetari și indirect banii nemunciți s-a dus spre buzunarele lor.

Statul nu este un sac fără fund, care pune banii în drum și fiecare vine și ia cât vrea și face ce vrea cu ei,  căci nu așa trebuie perceput statul, mai ales statul român care în niciun caz nu se compară nici cu Germania, nici cu USA și cu atât mai puțin cu China, ca dimensiune a bugetului și a structurii cheltuielilor, dar și din punctul de vedere al alocării de resurse în cazuri de excepție, căci una e să ai 90 de milioane sau 330 de milioane sau 1,5 miliarde de locuitori și cu totul altfel stau problemele la 22 de milioane de suflete, cu peste 4 milioane plecate peste graniță să-și facă o viață mai bună.

Fabricile produc, agricultorii muncesc. Înseamnă că în România se produce. Numai televiziunile jalnice cu ochelarii lor de cal văd o realitate deformată, doar-doar reclamele vor aduce mălaiul căci gură-cască îi urmăresc și acceptă submediocritatea emisiunilor lor. Magazinele au marfă, prețurile sunt la locul lor. Înseamnă că guvernul lucrează, veghează și ia decizii, adică în Ro este viață și tonus.

(19 martie 2020)

Întreprinderile virtuale la români

Orice întreprindere virtuală are ca obiective:

- scurtarea ciclului de producție,

- reducerea costurilor,

- creșterea diversității,

- garantarea calității,

- personalizarea produselor,

- realizarea de fluxuri informatice complete,

- creșterea nivelului de satisfacție al clientului.

La noi, întreprinderile virtuale au un caracter caricatural deoarece:

- au cicluri de producție la fel de lungi ca întreprinderile clasice,

- costurile nu sunt deloc mai mici,

- riscurile la client sunt maxime,

- fluxurile informatice au discontinuități.

Voi lua un exemplu:

- vreau să comand un produs,

- intru pe un site,

- îmi fac un cont,

- selectez produsul și caracteristicile,

- se generează o formă a produsului,

- modific și  comand,

- mi se generează o factură proforma,

- plătesc,

- se declanșează procesul de producție,

- se verifică nivelul de calitate,

- se ambalează produsul,

- se expediază coletul,

- mi se trimite produsul,

- recepționez.

Așa ar trebui să se întâmple. La noi:

- se intră pe site,

- se găsește lista produselor,

- comanda se face prin poșta electronică, fără a exista un formular,

- cineva citește poșa dacă o citește,

- dăm telefon dacă nu avem un mesaj,

- primim factura,

- plătim,

- dăm telefon că nu primim niciun semnal,

- primim detaliile despre produs,

- validăm produsul, 

- așteptăm să ni se trimită produsul,

dăm telefon,

- vine produsul prin poștă,

- recepționăm produsul singuri, fără curier.

Întreprinderea virtuală presupune un cu totul alt mod de lucru, căci fără aplicația de management de documente, fără a responsabiliza, adică fără a spune ce persoană răspunde de primirea de mesaje și de trimiterea de mesaje, indicând termene, totul se duce de râpă. Informatica înseamnă disciplină, rigoare, automatizare și mai ales fluxuri complete de circulație fără sincope a informatției. Altfel, totul este un eșec, așa cum mi s-a întâmplat mie chiar acum, când pentru niște produse, am dat nenumărate telefoane, căci întreprinderea virtuală avea doar site, restul pe fluxuri nu exista conectat, ci se lucra ca acum 100 de ani, cu muncitori și funcționari care nu au înțeles nimic, pentru că patronii au rămas cantonați în modul de lucru învechit ale stalinismului obscen.

(23 iulie 2019)

Întreprinderea viruală de Dâmbovița

Bineînțeles că nu avea cum să fie altfel! Adică, în spiritul nostru că suntem cei mai deștepți, cei mai frumoși, adică speciali, nu avem ce învăța de la nimeni. Există IKEA, cel mai bun exemplu de cum se face treaba cap-coadă pe sistem de întreprindere virtuală. Adică:

• omuyl cumpără un ceva, pe care îl plătește;
• ia dintr-un raft o cutie de carton cu tot ce trebuie în ea;
• ajunge acasă și desface cutia;
• ia documentația și urmărește schițele de asamblare;
• ia componentele, șuruburile și cheile de strângere;
• pas cu pas oricare individ dacă este atent obține ceea ce e desenat pe cutie.

Cum s-a ajuns aici nu este câtuși de puțin complicat. Trebuie numai un pic de creier. Se face desenul produsului finit. Se descompune în piese elementare. Se stabilesc elementele de asamblare, șuruburi, balamale, pene, etc. Se stabilesc dispozitivele cu care se face asamblarea, de regulă un imbus. Se atribuie niște coduri componentelor, oricare ar fi ele. Se stabilește ordinea de asamblare și rezultă pliantul care însoțește produsul. Toate sunt codificate. Codurile sunt astfel construite așa fel încât niciodată nu se va duce un ceva de la un produs către un altul pentru a crea o harababură.

Componentele sunt dirijate pentru a fi realizate în diferite fabrici, cu condiția ca să se păstreze codurile stabilite. După ce au fost realizate, toate componentele se duc spre o singură destinație și se iau după coduri, se pun tot după coduri în cutie, cutia având și ea codul produsului. Rezultă în acest fel tot ce se vede la IKEA. Adică totul este o problemă de management și de codificare, nimic latceva.

Cum în spațiul nostru mioritic, ne-am născut atât de deștepți încât Manole a trebuit s-o zidească pe Ana să nu se mai dărâme  mănăstirea, mă întreb ce trebuie făcut să nu se mai năruie autostrăzile, variantele fiind prea restrânse, întrucât la câți bani au ăia de la CNADR, nevestele lor siliconate fiind în niciun caz n-ar mai avea cum să zică:

De mă zâduiţi

Zâd până la brâu, 

Că zâdu mă strânge, 

Ţâţişoara-m' curge 

Şi copilu-m' plânge. 

Nimic nu-i zicea, 

Num-o zâduia

Zâd până la ţâţe.

Aici este o chestie tot de management, căci fără management, nu exista criterii de nimic, studiile de prefezabilitate sunt varză, studiile de fezabilitate sunt varză, autostrada e varză. Nu trebuie decât concluzionat că s-a ajuns aici din lipsă de management și din practicarea unei mediocrități ridicată la rand de principiu vital. 

Dar întreprinderea virtuală dâmbovițeană abia acum este descrisă.

Se face anvelopare de blocuri. Există în mahala doar un tip de blocuri multiplicat în câteva sute de exemplare. Blocurile au numai și numai doar două tipuri de balcoane. La închiderea unui balcon, cine are proasta inspirație să vadă ce înseamnă ăntreprinderea virtuală execrabilă, să apeleze la firma care face această operațiune.

Deci:

• există două tipuri de balcoane A și B;
• se centralizează câte balcoane de tip A trebuie închise N cu termopan și câte de tip B, M;
• se face lista TT cu apartamente cu balcoane de tip A și lista RR pentru tipul B;
• se trimite la fabrica X proiectul de rame pentru tipul A și numărul N de pachete de realizat
• se trimite la fabrica Y proiectul de rame pentru tipul B și numărul de M pachete de realizat; 
• se trimite la fabrica Z proiectul de geamuri pentru tipul A și numărul N de pachete de realizat;
• se trimite la fabrica W proiectul de geamuri pentru tipul B și numărul M de pachete de realizat;
• se produc cele N pachete de rame la fabrica X;
• se produc cele N pachete de geamuri la fabrica Z;
• produc cele M pachete de rame la fabrica Y;
• se produc cele M pachete de geamuri la fabrica X;
• la cel care asamblează se fac N pachete cu geamuri și rame de tip A;
• lacel care asamblează se fac M pachete cu geamuri și rame de tip B;
• pe fiecare pachet de tip A se scrie blocul și apartamentul din lista TT;
• pe fiecare pachet de tip B se scrie blocul și apartamentul din lista RR;
• la cerere muncitorii vor pleca exact cu ceea ce au nevoie.

Nu se mai produc porcăriile specifice unui mod tâmpit de lucru gen muscă fără cap în care harababura unor tipi fără creier în zona de proiectare duce la risipă de resurse și la nervi și nemulțumiri cât cuprinde. Doar exemplul de la IKEA trebuia translatat la o scară cât mai mică. Ceea ce am văzut zilele acestea este ca un joc de puzzle cu 500 de piese din care trebuie făcută Răpirea din Serai, fără a exista desenul peste care să fie așezate bucățelele de aceeași culoare dar de dimensiuni diferite. Lucru dâmbovițean, prost, aiuritor, de tot râsul, că mai rău de atât nu există. ba există, dar în episodul următor.
Întreprinderea viruală de Dâmbovița este exemplul elocvent a ceea ce înseamnă ca un mediocru autentic, de necontestat,  să devină manager, fără să știe pe ce lume se află.

(28 iulie 2016)