3.000 din 300.000

Sindicatele din educație sunt:
- slabe, 
- fărămițate,
- ineficiente,
- lente,
- dezordonate,
- ruginite.
Au arătat toate acestea azi 25 mai 2023 când din 300.000 de cadre didactice au scos în stradă 1,66% ceea ce este un procentaj mai mult decât ridicol în condițiile în care azi nu prea s-au ținut ore cu copiii. A venit timpul ca profesorii, învățătorii și personalul nedidactic să-i ia la fugă pe actualii lideri de sindicat care nu au reușit să le rezolve marile probleme, lideri care luptă doar să-și apere propriile privilegii, care nu sunt de neglijat. Guvernanții nu au ce discuta cu o masă amorfă de protestatari care nu au reprezentanți care să-și dovedească forța. Nimeni nu discută cu cineva fără putere, căci 1,66% din 300.000 înseamnă o picătură într-un ocean, deci o cantitate nesemnificativă. Chestia cu blocarea anului școlar, cu suspendarea examenelor este dovada slăbiciunii sindicatelor, o formă abjectă de șantaj. Dacă sindicatele ar fi scos în timpul unei vacanțe a elevilor 250.000 de profesori în stradă, cu siguranță guvernanții ar fi trecut imediat la măsuri radicale de satisfacere a doleanțelor, căci partenerii lor erau sindicate puternice, sindicate care reușiseră să scoată în stradă 83,33% dintre salariații din sistem, nu 1,66% ca acum.

Numai schimbarea de strategie va determina revoluționarea sistemului de salarizare din educație, căci numai o masă omogenă, care a conștientizat rolul ei este aceea cu care se stă de vorbă.


(25 mai 2023)

Distrugerea învățământului preuniversitar.

Prin anii  '80, cuiva i-a venit ideea modernizării învățământului preuniversitar și primul pas a fost introducerea noțiunilor de teoria mulțimilor la copiii de clasa a întâia. Știu foarte exact, căci într-o zi a venit fiica mea, a aruncat toate cărțile și caietele din ghiozdan și m-a întrebat arătându-mi ghiozdanul gol și întrebându-mă ce este acela. Eu i-am răspuns că este un ghiozdan gol. Ea mi mi-a zis:
- Vezi că nu știi nimic! Aceasta este o mulțime vidă.

Cu trecerea timpului mi-am dat seama că la școală nu se prea înțelesese cum stă treaba cu mulțimile și mi-a luat destul de mult timp să lămuresc cum este cu elementele, cu reuniunea de elemente, cu intersecția, deci într-un cuvânt cu lucrul cu noțiuni abstracte, chestiuni destul de dificile pentru un copil de 7 anișori.

Când s-a introdus teoria mulțimilor fără a fi pregătit corpul de învățători cum trebuie, consider că a fost primul pas pentru distrugerea învățământului preuniversitar.

Lucrurile au continuat din rău în mai rău, din moment ce au fost introduse examenele de treaptă, fără a se asigura o structură adecvată a învățământului, care să-i cuprindă pe toți copiii și sau creat așteptări nejustificate, exact de acolo de unde realizările erau imposibil să se concretizeze.

Structurarea societății pe criterii artificiale, unde ambițiile părinților au fost deasupra calităților copiilor a constituit decisiv în degradarea învățământului preuniversitar, căci această discrepanță a condus la dezvoltarea industriei meditațiilor, a unui mod aberant de suplimentare a procesului de instruire, cu consecințe criminale asupra sistemului de evaluare, sistem care nu are nicio legătură între valoare și performanța reală a elevului.

Distrugerea învățământului preuniversitar a apărut ca perfecționarea acestuia și măsurile care au fost luate au fost variate și cu efecte extrem de diferite, dar rezultanta a fost ceea ce vedem azi, un învățământ la pământ, căci tot ce s-a întreprins a fost pentru relaxare, pentru dezvoltare, dar în realitate a fost totul în defavoarea elevului, acesta devenind o anexă a industriei meditațiilor, a afacerilor cu manuale și a acoperirii lipsei de performanță a profesorilor atrași doar de fondul de timp disponibil și niciodată de salariile mai mult decât insuficiente.


(06 mai 2023)

Fiul rectorului

De regulă, fiul rectorului este:

- cel mai deștept,

- cel mai activ,

- cel mai respectuos,

- cel mai cultivat,

- cel mai serios,

- cel mai conștiincios,

- cel mai remarcat

dintre studenți, iar profesorii care nu identifică aceste laturi ale tânărului, fac o eroare impardonabilă, eroare pe care ilustrul tătic o va taxa corespunzător, mai ales atunci când acest fiu este și unic la părinți. Am avut ocazia să cunosc astfel de fii, dar spre fericirea mea nu mi-au fost și studenți, dacă eu mi-am privit cu foarte mult realism proprii copii, toată lumea să fie sigură că nu aș fi făcut rabat, ăcând din alb, negru și invers. Oricum, mi-am exprimat mila mea profundă față de toți care ridicau în slăvi pe acel copil, care din întâmplare era copilul rectorului. dacă era atât de bun, de ce nu l-a dat la o facultate dintr-o altă instituție decât cea pe care tăticuțul o păstorește? I.L. CARAGIALE are o schiță superbă în care pedagogul face o demonstrație în care el întreabă, iar elevul răspunde cu da, domnule. Nu insinuez nimic, ci doar am făcut un spirit să nu mai fiu trist.

(18 februarie 2019)

Fiul milițianului

În 1989 milițianul era un personaj extrem de important. Uniforma dădea poziționarea specială a respectivului. Orice milițian deschidea uși la toate nivelurile.

Milițianul de la miliția economică nu ducea lipsă de nimic. El făcea rost de carne, unt, mezeluri fine și avea intrări peste tot.

Milițianul de la circulație având pâinea și cuțitul devenea rapid durduliu, căci își permitea să consume cu mult mai mult decât corpul său îi cerea, din moment ce obținea venituri cu mult mai mari decât dacă ar fi dorit să nu sară peste un prag al lăcomiei.

Fiul milițianului era cel care avea doze de Coca-cola, casetofon de la shopul ONT Carpați și mesteca gumă de mestecat, alta decât Gumela. Dacă era student, fiul milițianului fuma neapărat Kent superlong în fața colegilor săi, ostentativ, dramatic și des, fără a-i servi pe colegi din pachet. Elevul, fiu de milițiam avea întotdeauna în pachețelul deschis în recreație banane sau portocale, iar colegii săi înghiteau în sec. El făcea totul ostentativ, pentru a marca diferența și importanța lui tăticu în societatea comunistă. Niciodată tăticul nu venea îmbrăcat în civil, căci era conțtient că uniforma este cea care vorbește și el nu mai trebuie să spună nimic. Învățătorii se lăudau cu părinții milițieni ai elevilor prin cancelarie și nu numai, căci drumul spre soluționarea de probleme era mult  netezit.

(24 ianuarie 2019)

Fiul șefului de restaurant

Acum, fiul șefului de restaurant nu mai reprezintă acel punct de atracție, aproape magnetic, așa cum era înainte de 1989 când nu se găsea de măncare pe niciunde. Șeful de restaurant era cel care oferea învățătoarei sau profesorilor:

- câteva kile de carne,

- o bucată de cașcaval,

- mezeluri fine,

- cafea,

- pui de găină,

- măsline,

- creier pane,

- citrice,

- mese întinse pe de-a moaca.

Acum, bietul șef de restaurant, cel mult are șansa de a invita pe cei ce dau note odraslei sale să fie omeniți cu niște friptane ca lumea, cu o cafea bună, cu un pește făcut ca la carte, dar dacă totul se află în galantare la supermarket, interesul expunerii este scăzut. Cred că unii dintre invitați așteaptă nu numai feluri de mâncare, dar și plicuri groase, doar că s-au deplasat să înfulece oarece.

Dacă înainte de 1989 șeful de restaurant pășea ca un rege în școală, acum el este umil, încovoiat și zâmbitor, doar-doar va fi luat în calculșe, căci stă la rând, exigențele fiind acum altele, precum:

- angajări pe funcții bănoase,

- scăparea de dosare,

- ștergerea unor abateri,

- un concurs crocant,

- o deplasare suculentă,

- un sejur exotic,

- tratament costisitor.

Vremurile s-au schimbat și cine este la talpa țării în niciun caz nu are cum să soluționeze probleme a căror soluție o dă semnătura din pixul celui cu putere mare de decizie, iar șeful de restaurant nu intră în această categorie, cu certitudine.

(24 ianuarie 2019)

Fiica fostului președinte

Se vedea de la o poștă că vine dintr-o altă lume. Era fiica unui fost. Vedeam cum toți căutau s-o ocrotească, întrucât, existau nenumărate legături între trecut și prezent, iar foarte mulți doreau să-și securizeze viitorul.

S-a întâmplat să ajung de câteva ori la examene unde fiica fostului președinte răspundea. Era ca în schița lui Ion Luca CARAGIALe, Un pedagog de școală nouă. Profesorul vorbea minute în șir și fiica fostului președinte zicea plictisită un da, iar profesorul cădea într-un extaz prelungit.

Orice s-ar spune, prezența într-o colectivitate a unei astfel de persoane exercită presiuni inimaginabile asupra dascălilor, încât cred că scăderea cu 4 puncte a mediilor prezentate la finalul studiișlor de astfel de personaje, este un mod de a reflecta cât de cât standardul la care s-a ridicat. Să nu-mi spună mie că Svetlana fiica lui STALIN chiar era un geniu. Să nu-mi spună mie nimeni că urcarea pe podiumurile de modă din anii de glorie ai lui BĂSESCU a fiicei sale nu avea nicio legătură cu atotputernicului său tată. Întotdeauna există dacă nu slugărnicie, cel puțin prudență din partea profesorilor în a evalua odrasla de prezident, nu neapărat pentru a o urca pe prima treaptă a competiției, ci măcar pentru a nu ridica probleme celor din jur. Îmi amintesc cum în vremurile de demult, un coleg special de la Sisteme de calcul a avut curajul au zis unii, imprudența au zis alții, inconștiența au concluzionat șefii, să-l lase restanțier pe un fiu de prezident, nu de țară, ci județ. Numai că un fiu de vice de la județul Tulcea din vremurile apuse nu a promovat examenul de Limbaje de programare a atras furia rectorului de atunci. A apărut un panou cu numele incriminaților, indisciplinaților, șturlubaticilor care îndrăzniseră să ia act de lipsa de efort a beizadelei. Oficilalii îi arătau cu degetul incriminator, în timp ce masele își ovaționau eroii care îndrăzniseră să înfrunte sistemul și să dărâme cutuma în virtutea căreia cu cât este părintele mai sus în ierarhia statului, cu atât odrasla este posedată de genialitate.

(24 ianuarie 2019)

Fiul directorului de la abator

Pe vremea lui Nicolae CEAUȘESCU nu se găsea carne deloc în galantarele magazinelor alimentare. Multe clădiri imense se numeau din această cauză circurile foamei. Directorii de abator erau la mare căutare. Am cunoscut pe cineva al cărui tătic era director de abator undeva prin Vrancea. Toată lumea îl curta pe puști. Într-un anumit context am aflat că tăticul lui căra spre București geamantane cu carne pentru a satisface exigențele domnilor profesori, dar și ale doamnelor profesoare, care îl pasau de la unul spre celălalt la fiecare început de an universitar.

În acele vremuri aveam un ARO 244D și remorcă, sculă adevărată, cu care făceam cărăușie și-mi permiteam să mă consider un privilegiat căruia nu-i lipsea cam nimic, ceea ce-mi permitea luxul să mai am un pic de rspect față de mine și să nu cedez mervos.

S-a întâmplat să fac o lucrare cu tânărul și tare mult l-a intrigat distanțarea mea față de ispitele proteice de supercalitate. Chiar am iscat neliniști părintești, dar după finalul apoteotic, m-am rezumat în a-l lăuda pe tânăr într-o conversație telefonică cu mine în apartament, iar cu domnul director la telefonul public din colțul blocului. L-am dezamăgit pe bietul om, căruia nu-i venea să credadă că se află într-o astfel de situație bizară, nefirească și aiuritoare, la o ofertă a lui atât de generoasă și de.

(23 ianuarie 2019)

Fiiul procurorului

Procurorul și-a făcut casă la noi pe stradă când eu eram în clasa a V-a. Casa lui era mare. Casa era împrejmuită cu gard de beton placat cu piatră de râu. Porțile erau de fier forjat. Pe procuror venea să-l ia dimineața o Volgă neagră și tot ea îl aducea acasă. Procurorul avea un băiat de-o seamă cu mine și o fată cu vreo cinci ani mai mare.

Pe băiat îl chema Sandu. Era singurul care-mi zicea Nuțu. Când eram în vacanțe ne jucam. El venea în curte la noi. Eu nu am fost niciodată la ei. În timpul anului eu învățam la o școală de mahala, iar Sandu învăța la cel mai tare liceu din oraș. 

O singură dată l-am auzit vorbind pe tăticul lui Sandu, atunci când i-a interzis să se joace cu mine și i-a zis și motivul, care m-a durut. Tata era cismar și fiul său nu are ce învăța de la unul ca mine. A mai zis tăticul lui Sandu ăncă un șir de vorbe grele.

Timul a trecut și astra a fost. Eu aveam mulți prieteni de aceeași situație ca a mea și ne jucam. Dacă sandu a mai venit pe la noi la poartă, i-am zis mamei să-i spună că am treabă. Nu știu cum au mers lucrurile, dar știu că într-o zi tăticul lui Sandu m-a oprit când treceam prin dreptul porții lui. A vrut să-mi zică ceva, dar eu am luat-o la fugă. 

Într-o zi am aflat că Sandu s-a înecat în bazinul de la ștrand. Noi, ceilalți mergeam pe râu. Atunci am auzit-o pe mama zicând ca pentru sine:

- Asta este pedeapsă Cerească!

N-am înțeles acele vorbe decât acum vreo patr-cinci ani. Citisem eu vcartea despre procesul lui Ion ANTONESCU, ascultasem cuvântările lui Nicolae CEAUȘESCU de reabilitate ale lui Lucrețiu PĂTRĂȘCANU, văzusem eu parodia de proces de la Târgoviște din 25 decembrie 1989 fără a înțelege mare lucru. În ultimii ani am văzut cum unii se considerau mai ceva ca Dumnezeu, toți fiind implicați în activitatea de dinaintea judecății de la tribunal. Am avut explicația de ce la înmormântarea lui Sandu erau nenumărate coroane în fața mașinii cu mortul, iar după mort erau doar câțiva oameni. Am privit totul de departe de la balconul casei.

Peste ani, după ce i-au demolat pe ai mei, după 1975, la bloc mi-au zis că sunt vecini cu fostul procuror. Știa că eu sunt asistent universitar și că și fiul lui ar fi fost cineva dacă ar fi trăit. Mi s-a zis că ar vrea să stea de vorbă cu mine, dar nu am vrut. Vorbele lui spuse cu zeci de ani în urmă nu le-am uitat  și nici nu le voi uita. Pentru el era ceva firesc să vorbească așa cum mi-a vorbit mie, deși eu eram doar un puști și nimic altceva. L-am evitat pe acel bătrânel, exact cum fac eu cu oamenii de nimic.

(23 ianuarie 2019)

Fiica secretarului de partid

Am văzut și așa ceva. Fiica era studentă, iar tăticul era în moțul partidului pe instituție. Toți profesorii erau căzuți pe spate datorită calităților de excepție ale odraslei secretarei de partid pe instituție. Doamna sugerase că fiica sa este:

- silitoare,

- cercetătoare,

- o prezență,

- element educat,

- devotată cauzei partidului.

Se înghesuiau profesorii în a o solicita pe tânăra studentă să participe la cerurile științifice. Chiar se făcuse o serie de studenți unde erau concentrați profesorii blânzi, permisivi, care nu ridicau probleme și care înțelegeau că ești un student eminent doar prin simplul fapt că ești copil de barosan, de general sau de profesor universitar, eventual și cu funcții administrative sau politice. Cine prindea pe fiul sau pe fiica secretarului de partid să o conducă la diploma de absolvire, echivalentul licenței de azi, prindea pe Dumnezeu de picior, devenind imun și important la tot felul de intemperii. Știu că doar că unul meditase o nepoată a lui Nicolae CEAUȘESCU a devenit decan și cotele sale crescuseră instantaneu. Nu am avut norocul nici să am cursuri la acea serie și nici să conduc vreodată un copil de barosan sau de general sau de șef pe linie de partid. Nu am îndeplinit standardele necesare. Nici nu am regretat, căci uneori am fost în comisii de examen și aș fi roșit îngrozitor dacă aș fi pus în situații pe care le-am văzut. 

Un copil de secretar de partid pe instituție a terminat cu media 10 facultatea, iar un altul se zicea că inventase un algoritm mai ceva decât cel al lui BELLMAN-KALABA, vai mie. Ați auzit de acesastă descoperire, care n-a durat mult, căci alegerile la partid au avut loc în toamna aceluiași an?

Concluzia: și secretarii de partid cred eronat că musai odrasla lor este lovită de aripa geniului.

(21 ianuarie 2019)

Fiul ministrului

Am avut ocazia să am studenți de toate categoriile, unii erau fiii unor oameni simpli, așții erau fiii unor generali, dar și ai unor miniștri. Pentru mine nu a existat interesa pentru nicio categorie, eu fiind interesat de cine era studentul, adică de programarea pe care o știa și de cât lucra el la calculator, ce programe scria și de activitatea lui la cursuri și la seminarii.

Într-o bază de practică am avut ocazia să cunosc un tânăr, prin faptul că un oficial de la nivelul cel mai desus din ASE mi-a atras atenția că respectivul este fiu de ministru. Oficialul nu mi-a zis nimic mai mul știindu-mă nedus la biserică și că riposta mea ar fi fost zgomotoasă. Practica decurgea normal, până într-o zi când a venit la mine un tânăr care s-a recomandat. Crdeam că avea a-mi repoșa ceva, nici eu nu știu ce. Tânărul a venit să-mi solicite să facă lucrarea de diplomă cu mine. A și motivat, iar argumentele lui m-au convins. După terminarea facultății l-am reîntâlnit pe tânăr la o librărie. M-a condus pe jos până la Unirii la stația de metrou. Am discutat. Tatăl lui nu mai era ministru și-mi zicea multe despre câte grozăvii a trăit în facultate, dar și după. Avea un nume ceva mai particular. După căsătorie a luat numele soției și a scăpat de povara funcției tatălui. Eu am trăit într-o altă lume și nu regret că nu am știut câte aș fi realizat dacă aș fi avut o agendă cu numere de telefon ale unor părinți cu funcție ale studenților cu care am lucrat.

Morala: necunoașterea unor adevăruri elementare m-au făcut cu mult mai liber decât credeam.

(20 ianuarie 2019)

Fiul măcelarului

Înainte de 1989 nu se găsea carne în galantarele magazinelor, iar măcelăriile erau tot timpul goale. Nici muștele nu aveau ce bâzâi.

Din când în când mai soseau cantități nesemnificative de carne de vită, de porc sau de pui. Se făceau cozi imense și chiar dacă se vindea pe cartelă, tot nu ajungea. Statisticile mincinoase ale regimului comunist exprimau carnea în kilograme sau în pachete de 1/2kg pentru a fi numere mari care impresionează și pentru a fi creată senzația că s-au făcut aprovizionări cu cantități însemnate de carne. În loc să se spună 4 tone se spunea 4.000 kg. În loc să se spună 2 tone de carne de pasăre se zicea 3.000 pachete de pui preambalați.

Măcelarul nu mai era o persoană, era o instituție, căci dacă avea un fiu elev, învățătorul sau dirigintele erau oameni aranjați, nemaifiind obligați să piardă timpul cu statu la cozi la măcelărie sau la alimentara pentru a prinde un kil de carne oarecare. Tăticul măcelar știa să se poarte cu învățătoarea sau cu dirigintele în mod corespunzător, invitându-l la ore discrete să vină să-și ia cărnica de calitate, neuitând să amintească despre efortul și riscurile la care se expune. Niciodată acest părinte nu cerea nimic în schimb și nici nu era prea mirat dacă fiul său primea note mari, convins fiind că acesta învață, că este un copil deștept și conștiincios.

Am argumentele mele să subliniez că tăticul măcelar sunbânțelegea totul corect, dar era interesat să curgă totul natural, pe principiul vezi-mă cu un ochi că te văd și eu cu doi.

Morala: rezultatele la învățătură depindeau înainte de 1989 și de cel care-ți aducea la nas ritmic și gratis pachetul de carne. 

(20 ianuarie 2018)

Fiul croitorului

Pe vremea când eu eram elev, în clasă am avut un coleg al cărui tată era croitor. S-au perindat pe la atelierul de croitorie toți învățătorii mei, dar mai târzoi și mare parte a profesorilor.

Colegul meu avea numai note mari și lua tot timpul premiul întâi. De prea puține ori era scos la tablă sau pus să citească sau să recite. Știu doar că era premiantul nostru și era lăudat de toată lumea. Mămica lui dar și tăticul lui veneau des pe la școală și erau tare mândri de fiul lor. Eu eram prea mic să înțeleg cum mergeau lucrurile. Știu numai că fiul croitorului nu a terminat liceul și toată mahalaua vorbea urât despre isprăvile lui. Vremurile se schimbaseră și lumea avea alte exigențe decât să poarte haine făcute într-un atelier primitiv de cartier muncitoresc, fără ca executantul să aibă clasă, căci pe Stada Mare deja apăruse o croitorie de lux.

Morala: rezultatele la învățătură sunt influențate și de cel ce-ți face îmbrăcămintea gratis.

(20 ianuarie 2019)

Respectul față de meseriile altora

În mintea mea, cei ce au o meserie:

- au învățat-o,

- o exercită,

- au rezultate,

- au experiență,

- sunt siguri,

- știu să folosească scule,

- cunosc proceduri,

- aplică proceduri,

- au conștiința importantei meseriei lor.

Cel mai rău este faptul că cei din jur nu respectă meseriile altora, în primue ei ca meseriași. Norocul meu a fost că am întâlnit meseriași adevărați, precum:

- un instalator care avea scule, știa să rezolve probleme și nu-și critica predecesorii,

- un zugrav care spunea exact despre ce este vorba, lucra cu conștiinciozitate și era parolist,

- un mecanic auto, care mi-a dovedit că este un adevărat artist prin tot ceea ce făcea,

- o suită de medici cu experiență, excelenți profesioniști care au dat soluții de nota 10,

- un avocat de mare clasă care mi-a dat soluția prin care am rezolvat complet o problemă.

Am întâlnit cazuri în care oameni care nu prea aveau 7 ani de acasă, purtau niște dialoguri de-a dreptul halucinante cu persoane care le rezolvau probleme, discuțiile fiind pe un ton și neacademic și lipsit de elementaru bun simț de care tot omul ar trebui să dea dovadă din când în când.

Am auzit de multe ori cum tătici sau mămici făceau pe dascălul copilului lor fie prost, fie tâmpit, fie nepriceput, fie bun de luat la palme, invectivele fiind proferate în fața odraslei lor. Sunt sigur că dacă acești tătici și aceste mămici s-ar fi luptat cu cartea ar fi ajuns pe poziții care nu le mai permiteau abordări de această noncalitate. Un astfel de comportament în fața copilului nu face altceva decât să scadă prestigiul dascălului, dar ceeaq ce este mai rău, odrasla va avea un cu totul alt comportament la clasă și chiar îl va sfida pe dascăl. Știu cazuri în care părinții considerau pe copil total nedreptățit de dascăli, crezând ei că acestuia îi sunt luate pe nedrept cel puțin trei puncte. Cu unii am încercat să discut, dar fără succes. În final, când a venit momentul adevărului, copilul, victimă sigură a atitudinii părinților, a luat punctaj ce câteva zecimi mai mici decât cel dat de profesorii săi de la clasă.

Am văzut și situații în care doctorilor li se dădeau lecții decătre pacienți. Am văzut cum meseriași adevărați erau puși la colț de inși fără vreo calificare în ceva, dar care știau doar să dea cu gura.

În opinia mea, fiecare meseriaș trebuie respectat, pentru că eș știe cu mult mai multe decât noi cei care apelăm la el. Chiar zilele trecute am mers la un service Volkswagen că mi se desprinsese o oglindă din stânga de la șofer. Un meseriaș a văzut despre ce este vorba, a luat niște lipici, a fixat oglinda, mi-a zis să nu merg 10 minute cu mașina. Din start am folosit miraculosul vă rog foarte mult. Când am vrut să plătesc, doar ne-am strâns mâinile. Respect, profesionistule!

(16 mai 2018)

Corectarea unei realități crunte și crude

Sistemul educațional de azi se confruntă cu o criză majoră de cadre didactice, știut fiind faptul că undeva 30% dintre cei care predau la clasă sunt suplinitori, iar cifrele care arată că respectivii nu au calificarea necesară sunt de-a dreptul alarmante.

În acest context, se impun corecții, așa cum prin anii'60 au fost înființate institutele pedagogice de trei ani în mai toate reședințele de județ, pentru a produce profesori pentru clasele 5-7, reușindu-se astfel să se rezolve problema cadrelor didactice. Mulți dintre absolvenții acestor institute pedagogice și-au continuat studiile, reușind să termine cursurile universitare la ff. 

Acum, în criza aceasta profundă, ministrul educației încearcă să rezolve problema redirecționând locuri de la buget către alte universități, mai puțin prestigioase, zice-se, tocmai ca acolo să fie pregătiți profesori care chiar dacă nu sunt elite, oricum fac cu mult mai bine decât fac acum niște suplinitori care atunci când merg la examene, nu se ridică deasupra lui patru.

Universitățile mari, de renume, trebuie să atragă finanțări pe proiecte și în acest fel își rezolvă marile probleme, aducând fonduri și elimină dependența față de stat prin valoarea lor, fără a mai sta cu mâna întinsă la minister, care și așa doar le aruncă sare-n ochi, subfinanțându-le. 

La valoarea lor, universități mari precum Universitatea București, Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Al. I. Cuza, Universitatea de Vest și Universitatea Transilvania și nu numai, ar trebui să dea cu flit ministerului declarându-se independente financiar și nu numai. Lista e cu mult mai lungă. Nu am inclus politehnicile, construcțiile, artele și sportul. Abia atunci ministerul ar face politicile sale oarecare și ar fi obligat să se așeze la masa tratativelor ca partener și nu ca ordonator de credite cum o face acum. Este o problemă de curaj, de inițiativă și de mentalitate.

(19 aprilie 2018)

Sistemul educațional românesc și educația

Deși ministerul de resort se numește Ministerul Educației Naționale, de parcă ar exista și un Minister al Educației Comunale, un Minister al Educației  Sătești, un Minister al Educației Orășenești, un Minister al Educației de Cătun sau un Minister al Educației Continentale sau un Minister al Educației Interplanetare, cert este un lucru:

- ministerul se ocupă de orice;

- ministerul face de toate;

- ministerul a abandonat calitatea;

- ministerul urmărește cantitatea;

- ministerul nu se ocupă de educație.

 Ca să fiu contrazis, accept să mi să spună unde se vorbește clar, explicit, direct și sistematic despre:

- corectitudine,

- cinste,

- onoare,

- curaj,

- dreptate,

- voință,

- muncă;

- exemplu,

- dăruire,

- bunătate,

- toleranță,

- transparență,

- familie,

- respect,

- abnegație,

- gândire,

- creativitate,

- hărnicie,

- egalitate,

- ajutor,

- simțire,

- iubire,

- valoare.

Atât timp cât manualele școlare sunt bizare, neechilibrate, neconcordante, îngrămădite, înghesuite, amalgamate, nestructurate, înșiruite și deficitare, este clar că bietul elev nu este educat, nu este format, nu este instruit. El este doar un robot la cheremul unor inși numiți învățători sau profesori, mulți dintre ei cu calificări discutabile, toți urmărind doar stocarea temporară de cunoștințe, pentru a se realiza un mod mecanic de a verifica gradul în care s-a derulat procesul de stocare. Atât timp cât numai 20% dintre outputurile sistemului educațional mioritic sunt la un nivel adecvat de pregătire, în ideia că au capacitatea de a răspunde decent la 1.000 de întrebări simple, sistemul nu-și îndeplinește menirea.  Dacă are cineva curajul să mă contrazică, să mergem împreună în 1.000 de școli alese aleator și în fiecare școală să punem 100 de elevi să citească după o carte acolo unde aceasta se deschide la întâmplare și să verificăm tot acolo din 20 de profesori câți nu au avut restanțe în studenție și câți sunt titularizați cu medii peste 7. Aștept să fiu provocat.

(12 decembrie 2017)

Puterea sindicatelor

Puterea unui sindicat se vede din:

- numărul membrilor cu cerere de adeziune;

- numărul plătitorilor de cotizații;

- dinamica liderilor;

- acțiunile specifice întreprinse;

- coeziundea dintre cei ce aparțin sindicatului;

- calitatea mincii depuse;

- congresele de alegeri organizate;

- raporturile cu guvernanții;

- modul în care-și apără membrii;

- structura internă;

- capacitatea de mobilizare;

- ritmul schimbărilor interne;

- perenitatea suspectă a șefilor la vârf;

- prospețimea liderilor;

- apărarea drepturilor salariale;

- acuratețea deciziilor;

- regulamentele și coerența lor;

- implicarea în activități concrete;

- relația cu parlamentul;

- neimplicarea în afaceri;

- bogăția liderilor acumulată;

- translația către politic a liderilor;

- liderii încătușați;

- numărul celor scoși în stradă la proteste.

Am văzut în manuale că se zice că Lucian BLAGA ar fi zis că veșnicia s-a născut la sat. Îl contrazic pe marele filosof. Veșnicia s-a născut în sindicate, căci de la Revoluție au rămas aceeași lideri naționali, pe aceleași poziții de neclintit. 

Am văzut cum sindicatele nu fac să tremure niciun guvern, ci liderii lor merg cu mâna-ntinsă la guvernanți și la Parlament să cdeară și ei ceva. De la masa bogatului primesc ce-i drept, oarece firimituri,. Trist. Foarte trist. Vreau să văz și eu ziua când niște sindicate se vor încrunta și vor mărșălui între Piața Universității și Piața Victoriei 1.000.000 de sindicaliști, iar lozicile lor vor face să se cutremure orașul, iar pe guvernanți să se scape pe ei. Îmi aduc aminte că prin Barcelona au ieșit cetățeni din sindicate care totalizau peste un milion. Nu-mi amintesc la noi mitinguri de 100.000 de sindicaliști, numai  în Piața Victoriei. Așa, dispersați în toată țara or gi fost...

Conchid: la noi, sindicatele sunt ceea ce au fost și în timpul comunismului: simple curele de transmisie. Adică ceva fără forță și fără putere maximă.

(09 iunie 2017)

Sistemul educațional și grevele

Acum cu noua lege a salarizării, văd că se încearcă agitarea apelor în învățământul preuniversitar. Tot fiind vorba de examen de bacalaureat, profesorii amenință cu greva, de cred ei că o grevă ar produce mare pagubă în societate. O grevă în învățământ nu e totuna cu o grevă în transporturi feroviare sau în producția de energie electrică sau o grevă la metrou. S-a văzut că în vremea lui Adrian NĂSTASE s-a dat concediu și toată țara era în vacanță și mergea bine-merci economia și fără guvernanți. Tot așa va merge economia și dacă profesorii intră în grecă pe o perioadă oricât de lungă. Nu moare nimeni, că fără carte se trăiește și încă bine, dar fără pâine, cu siguranță că se moare de foame.

S-a ajuns aici din cauza profesorilor, pentru că:

- sunt prea mulți suplinitori și guvernanții îi joacă pe degete cum vor ei;

- profesorii au fost cei care i-au promovat pe politicienii submediocrii;

- docatorate și alte titluri academice au fost acordate fără discernământ;

- au fost făcute temenele fără motiv la toți puternicii zilei, când nu meritau;

- n-au fost uniți niciodată în a aborda frontal problemele de calitate;

- au dat dovadă de acea indulgență generatoare de monstruozități;

- s-au raliat în a întreține și încuraja contra-performanța găsind argumente;

- n-au dat dovadă de verticalitate și unitate care să-i facă o fprță invincibilă.

Știu despre ce vorbesc, pentru că am fost președinte de bac și n-aș vrea să mă apuc să dau din mine mizeriile pe care le-am văzut. Cei care au puterea în vârful pixului știu că n-au pe cine respecta și de aceea se poartă mizerabil cu toți dascălii, indiferent ce titluri poartă aceștia. Mă întreb, așa pentru mine, câți dintre profesorii cu drept de conducere de doctorate nu fac în pantaloni de fericire când un senator sau un ministru îi caută și le solicită un loc la doctorat. Mă întreb, așa pentru mine, câți dintre profesorii universitari nu aleargă cu gura căscată să ia la licență un student al cărui tătic este ministru, general, deputat sau altceva, dar mai VIP, cu ceva cojones,  mai cojones decât cojones, doar-doar vor zice colegii săi că are el oarece miere și oarece păutere și uși deschise. Nu am avut niciodată explicație pentru elevul de clasa a XII-a cu note de 3 pe primele două trimestre la Limba Română, ca înainte de a intra în bac să obțină media 9 metru a avea media generală 5, iar la examen s-a dovedit că respectivul este bâtă sau tufă de Veneția, căci nici a scrie nu știa. Vreți liceul? Îl am.

dar să revin la greve. Sindicatele sunt prea fărâmițate și prea slabe ca guvernanții să tremure în fața lor. Chiar dacă sunt peste 400.000 de cadre didactice, să fim siguri că mai mult de 2/3 din ele au pe nașul în suflet și în orice moment ar abandona bătălia din motive strict obiective, învelite în ambalaje sofisticate, medicale sau de altă natură, oricum nu de ordin financiar. Va trebui să treacă multă apă pe Dunăre până când guvernanții să se teamă de liderii de sindicat din învățământ, mai ales că aceștia nu prea au ținută de sindicaliști datorită perenității lor și mai ales a capacității reduse de ,mobilizare. Aș dori și eu să mi se amitească ziua și mileniul în care 300.000 de mii de profesori au mărșăluit din Piata Universității spre Piața Victoriei, ca în vremurile în care clasa muncitoare făcea același lucru la Piața Romană scandând: moarte intelectualilor. Nu-mi amintesc ca sistemul educațional să aibă acel corp de profesori unit, care să fie o forță de nezdruncinat. De aceea guvernanții le râd în nas profesorilor. Să vedem când studenții lipsiți de calități nu promovează și devin măturători. Să venem cînd absolvenți mediocri nu mai termină zeci de masterate. Să vedem când tot felul de fufuline nu trec de bac chiar dacă sunt copile de barosani sau amante tot de barosani. Abia atunci voi zice că sistemul educațional este pe drumul cel bun și politicienii oarecare nu-și vor mai permite să spună că acest sistem scoate tâmpiți, chiar dacă o fac în fața unora pentru care n-am niciun pic de respect, datorită poveștii poveștilor în cinci limbi.

Legea salarizării s-a votat și dascălii au mai primit și ei niște firimituri. Politicienii le spun că nu merită mai mult și înclin să cred că altcineva are pâinea și cuțitul, deși fizica nu este materie esențială în admiterile la facultățile cele mai solicitate din țărișoara noastră scumpă și dragă.

(08 iunie 2017)

Sistemul educațional și profesorii de nota 4

Nu-mi amintesc pe vremea mea să se fi vorbit de profesorii de nota 4 sau de note chiar mai mici la examenele de titularizare. Și transparența exagerată are victimele ei.

Stau și mă între, fără să primesc răspunsuri.

Cât de slab pregătit să fie un absolvent de facultate, care a trecut de un examen de licență ca să nu ia notă de trecere la un examen de titularizare?

Cum se duce unul care a luat nota 4 sau nota 3 sau nota 2 la examenul de specialitate să predea lecții la elevi taman din domeniul unde nu știe nimic?

Câtă lipsă de respect față de propria-i persoană trebuie să aibă unul cu note sub 5 să se mai uite în oglindă, după care să iasă pe stradă și lumea să-l salute cu: să trăiți don'profesor sau cu sărut mânuța doamna profesoară?

Cred că obrazurile lor sunt așa de groase încât nu mai contează. Ceea ce este grav, rămâne în sistemul educațional, adică indecizia sistemului de a se descotorosi de asemenea exemplare, care nu numai că poluează, dar și distrug standardele acestui sistem.

Are balta pește, neamule!

(04 mai 2017)

Sistemul educațional și bătaia

La noi se zice că:

- bătaia este ruptă din Rai;

- unde dă mama o palmă, crește;

- două bătăi strică, două mâncăruri, niciodată.

Și folclorul este bântuit de versuri în care apare bătaia, precum:

- dă mamă cu biciu-n mine;

- bată-te-ar,  bade, amarul;

- bate boii de-i omoară;

- aseară vântul bătea;

- bate vântul frunza-n dungă.

Chiar dacă după reforma învățământului făcută imediat ce comunismul a venit pe tancurile rusești, bătaia ca și religia, au fost scoase din școli. Dacă religia nu s-a mai practicat în școli, că se turnau profesorii între ei, bătaia a continuat să se producă, pentru că violența este în natura umană. Pe vremea când am făcut eu școala, profesorii cafteau:

- pălmuind peste față elevii;

- lovind cu rigla peste mâini;

- lovind cu capul de tablă;

- dând cu capul de bancă;

- trăgând de urechi;

- scoțând  dinții din gură;

- aruncând cu obiecte la întâmplare;

- dând bobârnace peste față;

- luând la șuturi;

- lovind cu palma peste ceafă;

- alergând și lovind;

- smulgând perciuni;

- trăgând de codițe sau de zulufi;

- lovind cu nuiaua unde nimereau;

- combinând creativ două dintre cele de mai sus.

Părinții care aplicau și ei astfel de metode, vedeau totul ca o continuare firească a unui sistem absolut obișnuit de a educa, totul din lipsă de emancipare. Acum, după 1989, în plină democrație, dar mai ales de la apariția telefoanelor mobile cu posibilitatea de a se face filme, au apărut la iveală filme care prin conținutul lor arată ceea ce de mii de ani știa toată lumea, dar nu avea mjloace tehnice de a produce dovezi materiale. De cele mai multe ori, filmele difuzate de televiziuni pentru rating, ascund de fapt realități de o cruzime ieșită din comun, pentru că lucrurile nu se află în ordinea firească a lucrurilor, adică:

- nu există reguli clare;

- nu există obligații bine stabilite;

- nu există proceduri eficiente;

- nu există preocupări de niciun fel;

- responsabilitățile sunt disipate;

- acțiunile preventive sunt absente;

- repetitivitatea este previzibilă;

- indecizia și acoperirea devin stimulatoare;

- diferențierile sunt nesemnificative.

Sistemul educațional se zice că este bolnav. Se știe acest lucru de zeci și zeci de ani, dar pisica trebuie ruptă în două. Fără disciplină, fără resăpect, fără eforturi, nici aici ca în oricare alt domeniu, nu se va face nimic. A lăsa lucrurile să treneze, înseamnă a accepta neputința de a aduce modificările necesare în sistemul educațional astfel ca și bătaia să dispară, dar o dată cu ea să se termine și cu multe alte tare care se manifestă și pentru care lumea închide ochii. Trebuie început simultan cu profesorii, cu elevii și cu părinții. dacă nu se acționează din toate părțile, orice măsură va fi sortită eșecului lamentabil. Dacă răul nu va fi rupt de la rădăcini și mâine și poimâine și peste 100 de ani vom vedea filmulețe cu elevi bătuți, chiar în 3D și cu transmitere de vibrații și sentimente, nu doar prin sugestii ca acum. Sistemul educațional trebuie să înceapă cu el însuși, de la alegerea dascălilor, construirea programelor de învățământ, conținutul manualelor și definirea unui managementu al calității eficient, performant și efectiv. Și părinții trebuie să pornească o muncă titanică pentru a reuși să învețe să-și educe odraslele. Numai după aceea, elevii intrând într-un nou climat, cu reguli precise, cu un ambient care să le stimuleze abordările pozitive, cu siguranță vor contribui exact la ceea ce avem nevoie, eliminarea bătăii de pe băncile școlii.

Treaba cu reducerea salariului cu 10% trei luni a dascălului bătăuși sau treaba cu datul pe mâna poliției sau excluderea din învățământ a agresorului, sunt soluții de moment, fără a rezolva complet problema. Soluția bună necesită curaj, fonduri și mai ales, cine s-o inițieze, cine s-o implementeze și cine să analizeze eficiența, căci cine să se laude cu rezultate bune există fără îndoială, dar cine să-și asume eșecuri și greutăți, nu prea.

(04 aprilie 2017)

Figuri de dascăli agreșeni (vol.2)

Scrisă de prof.dr. Ion M. DINU, lucrarea FIGURI DE DASCĂLI ARGEȘENI în cele doua volume crează o imagine cuprinzătoare referitoare la cei care au lucrat atât în învățământul universitar, cât și în învășământul preuniversitar și care își au rădăcinile pe meleagurile argeșene. Profesorul Ion M. DINU mi-a fost director al Liceului nAlexandru Odobescu și pe Diploma mea de maturitate am semnătura domniei sale. neremarcându-mă nici ca element de excepție dar nici ca elev rău, n-am avut ocazia să fiu introdus în cabinetul său. Un conflict am avut cu o directoare adjunctă, o politrucă stupidă și imposibilă al cărui nume dacă mi l-aș reaminti l-aș scrie cu scârbă și dispret.

La capitolul profesori universitari, din cei enumerați în volumul al doilea, apărut în anul 2001 la Editura paralela 45, nu am a face referire la vreo personalitate din capitol, pentru că nu am avut onoarea ca vreuna sa-mi fie profesor pe când am făcut studiile la facultatea de Cibernetică din ASE.

În schimb, din lista profesorilor de liceu am regăsit pe profesorii:

• Ion Băcanu care mi-a fost și diriginte pe când am făcut liceul la Alexandru Odobescu, domnia sa fiind și profesor de geografie (pg. 256 - 258);
• Viorica Rotăreasa, profesoarea mea de științele naturii, care ne-a arătat pe concret multe lucruri la botanică, în clasa a V-a fiind, iar doamna cu numele de domnișoară Viorica Neamțu, tocmai se întorsese de la studii de la Universitatea Lomonosov din Moscovaș de la această profesoară am învățat pe viu cum cresc mușchii pe trunchiurile copacilor și spre care punct cardinal sunt ei orientați; primul meu ierbar doamna profesoară m-a învățat cum să-l alcătuiesc (pg. 279 - 281)
• Adrian Oprea mi-a fost profesor de fizică în clasele a IX-a și a X-a și punea foarte mult suflet în tot ceea ce făcea la clasă; tânăr fiind, brunet și cu mustață era în grațiile tututorcolegelor de clasă (pg. 285 - 286);
  
• Constantin Fulgeanu a fost directorul Casei Pionieriolr din Pitești în vremea când frecventam cercul de pictură al domnișoarei Bumburici, iar ca director făcea tot ceea ce depindea de el pentru a ne  crea condiții să învățăm cât mai multe fie la cercul de modelism, fie la cel de pictură, fie la cel de balet sau de instrumente; am apreciat că știa să-i pună la punct pe activiștii trimiși de la partid, chiar în fața noastră care eram niște copii (pr. 267 - 269);
• Aurelia Fulgeanu a fost profesoara mea de limba română pe cînd eram elev în clasele a V-a și a VI-a și îmi aduc aminte că la o compunere după o pictură de Ion Andreescu cu un car pe un drum, compunere scrisă de mine și citită de doamna la clasă, am primit nota 5, cea mai mare în acele timpuri; mi-a plăcut acel pictor și consider și acum că este cel mai mare; dovada stă în copia aceea alb-negru de la Muzeul național însoțită de explicația că originalul i-a fost dăruit de Gheorghiu-Dej lui I.B. Tito, pentru că mareșalul avea ochi care știa să aprecieze valorile de super-top (pg. 258 - 261);
• Marin Dumitrescu - Găvana era învățător, dar în clasa a V-a a predat matematica la clasa în care învățam; dacă știu o brumă de matematică și dacă am o gândire orientată spre a demonstra și nu spre a memora și a prelua ca atare orice, învățătoruluoi Dumitrescu i-o datorez 100% (306 - 307);
• Ilie Balmuș era învățătorul blând de care am avut parte numai pentru o scurtă vreme; am văzut diferența față de toți ceilalți care s-au perindat și care nu aveau harul domnului Balmuș, căci așa îi spuneam noi țâncii dintr-a  III-a; organiza excursii în pădure la strâns cărăbuși, la alcătuit ierbare și ne vorbea cu blândețe (310 - 312).

Am fost un privilegiat să am profesori deosebiți, de care peste ani și ani să-mi amintesc cu mare plăcere, pentru că de la fiecare am învățat multe, fiind nedrept să spun că am învățat doar câte ceva, așa cum se obișnuiește să se spună din politețe.

(17 mai 2016)