Showing posts with label arta. Show all posts
Showing posts with label arta. Show all posts

Tuesday, September 19, 2017

Comuniștii și școlile populare de artă

Școlile populare de artă erau forme de învățământ unde cei cu talent căutau să se perfecționeze, într-un mediu organizat diferit de liceele de artă și de învățământul universitar de artă. Erau nenumărate școli populare de artă în marile orașe și nu numai pentru:
- folclor;
- muzică ușoară;
- canto clasic;
- pictură;
- sculptură;
- teatru;
- pian;
- vioară;
- pantomimă;
- marionete.
Mulți dintre marii soliști fie de muzică ușoară, fie de folclor când vorbesc despre studiile lor se opresc și insistă că au absolvit o școală populară de artă. Școala populară de artă era o scurtătură până la atingerea unui obiectiv, știut fiind faptul că în comunism numărul de locuri la facultățile de profil era ridicol de mic și accesul la un loc de student la actorie sau la conservator la harpă erau deja chestii ale hazardului. Printre profesorii care predau la școlile populare de artă erau mari vedete, adică monștri sacri ai genurilor. Se spune că Maria Tănase a predat cursuri acolo, iar Mihaela Runceanu avea și ea o clasă de elevi. Vremurile erau grele și artiștii își găseau diferite locuri unde să aibă carte de muncă, chiar dacă salariile lor acolo erau modeste, toată lumea subânțelegea că din colaborările cu televiziunea, cu radioul sau plecările în turnee le aduc venituri frumușele.
În opinia mea școlile populare de artă erau bine venite, iar cei ce doreau să se dedice în mod profesionist artei își creau un context mult mai favorabil la admiterea în facultate dacă examenul lor era precedat de cursuri de succes la școala populară de artă. Cei ce urmau cursuri la școlile populare de artă erau selectați să participe la concursuri de folclor precum Flarea din grădină sau să facă parte din echipele județelor la concursurile gen Dialog la distanță sau la spectacolele de la Cântarea României. Marele naist Gheorghe Zamfir are în biografia sa momente privind astfel de participări.



(19 septembrie 2017)

Sunday, March 26, 2017

Arta de a compromite

După atâta amar de vreme, cu gtristețe, constat că noi ca indivizi avem gena artei de a compromite. Noi suntem în stare să compromitem orice. Nu există domeniu, nu există perioadă, nu există ceva pentru care să nu avem resurse infinite și talent măreț de a compromite deplin și definitiv, adică ireversibil ceea ce pentru alții este greu de imaginat, dacă nu chiar imposibil.
Compromiterea comunismului mi s-a părut la început greu de realizat, dar cu trecerea timpului, pe măsura schimbărilor de gardă, de la corifeii entuziaști spre comumiștii hrăpăreți și pragmatici, lucrurile deveneau pe zi ce trece mai clare, mai bine conturate și tot ce se întreprindea făcea să crească discrepanța dintre vorbe și realități, ceea ce inevitabil era direcția spre compromitere. Atât timp cât conducătorii vorbeau de creșterea nivelului de trai și lumea murea de foame, atât timp cât unii umblau ca vai de capul lor și unii, puțini, dar existau, se lăfăiau în bogăție, deja însemna că fundamentul societății bazate pe principii solide s-a zdruncinat serios și prăbușirea devenea chestiune de luni, cel mult de ani, lucru care s-a și produs în 1989. Compromiterea s-a făcut prin propaganda deșănțată, prin nenumăratele slugi care mințeau mai ceva decât respirau și prin nemunca ridicată la rand de virtute, printr-un egalitarism de o vulgaritate crasă. Ceea ce era frumos, devenea hidos, ceea ce trebuia să fie bun se transforma în rău absolut, ceea ce trebuia să fie cinste se metamorfoza în hoție poleită și zornăitoare. Dacă peste tot comunismul a însemnat și un pic de libertate, și un pic de consumatorism și ceva pluralism și ceva deschidere, numai la noi, comunismul a însemnat un tip de închisoare tristă, în care textele sforăitoare indicau un viitor luminor, mult prea îndepărtat însă. 
Compromiterea specialiștilor a reprezentat o altă latură în care noi ca nație ne-am manifestat plenar, indicând drept specialiști niște persoane care habar nu aveau pe ce lume se află. Specialiștii autentici, cei care știau meserie se ascundeau de jenă, pentru a nu fi confundați cu tot felul de neaveniți care se înghesuiau la bucatele pe care partidul le oferea celor care știau să se orienteze și să dea din coate pentru a ajunge la masa cu bunătăți. Nu am o explicație la faptul că arhitecți au proiectat balcoanele acelea inutile late de 70cm și lungi, lungi. Nu am o explicație nici la blocurile de pe Victoria Socialismului, care arată mizerabil, hidos, megaloman și atroce prin tot ce au în ele. Nu am o explicație nici la grozăviile acelea de fântâni care nici la Phenian nu sunt atât de urâte ca cele de pe la Unirea, nefuncționale, încărcate și devastatoare pentru ochii celor care le sunt prin preajmă. dacă în vremurile acelea s-a compromis conceptul de specialist, bomboana pe colivă au pus-o numirile drept specialiști în poziții de conducere a unor agramați sau a unora care nu aveau nicio tangență cu domeniul în fruntea cărora ar fi trebuit să se așeze. ca miniștri ai învățământului au funcționat indivizi care nu au avut nicio tangență cu domeniul acesta deosebit de sensibil, iar la justiție a fost ministrează înainte de 1989 o tipă care numai carte de drept nu știa, iar în toamna lui 2015 tot la justiție  a primit unanimitate o ingineră. Să nu uităm ce dezastre au fost la agricultură cu electroniști și ginecologi, iar la sănătate cu economiști în loc de medici. Și acestea nu au fost acum 1000 de ani, ci în trecutul foarte apropiat, mâzgos, lent, incolor dar cu miros de nesuportat de câți bani a păpat.
Compromiterea tehnocraților este așa de proaspătă încât a insista ar însemna răscolirea unor dureri care nu au încetat și oploșirea în continuare a unor răni nevindecate, supurânde, cu miros pestilențial. În mintea mea, un tehnocrat este un absolvent de Universitate din primele 10 ale lumii, care funcționează fie ca profesori, fie ca șefi ai unor laboratoare sau instituții, unde numai competența este cea care face ca rotițele de acolo să se miște și să iasă banul, rezultate și mai ales prestigiu. Tehnocrații sunt cei solicitați să coordoneze proiecte și soluțiile obținute să conducă la rezolvări care să se vadă palpabil prin poduri unicat suspendate, construcții de 1,000 m înățime, tuneluri pe sub oceane, introducerea de noi tehnologii care revoluționează medicina, adică totul pe principiul văzut-plăcut-cumpărat-folosit-apreciat. Când în timpul unui guvern Ponta a venit o fătucă la finanțe, titrată zicea lumea, am crezut că face rahatul praf. Când am văzut-o că vorbea de combaterea marii evaziuni fiscale sancționând-o pe nefericita din colț care vinde și ea o legătură de pătrunjel să supraviețuiască, mi-am dat seama că nu prea știe tehnocrata din ea cam nimic din viața reală și bine ar face să plece de unde a venit. Dar sfârțitul de an 2015 ne-a adus valul de tehnocrați personificați prin specimene care nici mari universități nu terminaseră, nici laboratoare celebre nu coordonaseră și nici lucrări de răsunte nu realizaseră. La drept vorbind, dacă ar fi fost ceva din cele ce am zis, trebuia să fie nebuni să lase lucrul și să ia mucul. Așa că, pe linia compromiterii conceptului de dehnocrat, au venit niște inși și niște inse de niciunde, cu niciun background, imaculați în ale rezultatelor care s-au grăbit să spună nițte tâmpenii mai mari ca Himalaia și aici mă refer la muncitorii care trebuie să muncească pe doi lei, la drepturile care sunt un lux și la mirarea cu carnea care e prea ieftină aici și mai scumpă la Brussels. La câtă lipsă de calități gogomăniile, oricare ar fi fost ele n-ar mai fi contat, atât timp cât obrăznicia exprimată arogant, care înlocuiește nonperformanța, este ceva firesc pentru orice nerușinat, care se autointitulează fraudulos tehnocrat.
Se zice că regele Midas ajunsese ca orice atingea se transforma în aur. Acum observ că tot ce se încearcă se compromite, căci nu eu am pus becuri la vulturul de la Filipeștii de Pădure, nu eu am pus termopane la monumentul istoric din Tîrgoviște, nu eu am înlocuit dalele de secole din bisericuța salvată prin mutare din București. Despre compromiterea trecutului și a istoriei nu scriu aici, pentru că însuși procesul comunismului a fost tot o modalitate de a compromite o felie din trecutul nostru, bun sau rău dar a fost trăit și îndurat de toți, străbătându-l și rămânând cu fruntea sus.



(26 martie 2017)

Monday, May 9, 2016

Un eveniment: ART SAFARI

Azi am avut fericitul prilej să vizitez ART SAFARI, o expoziție de artă într-un concept nou, occidental, organizată în Palatul Dacia-România din str. Lipscani 18-20, la parter, etajul întâi și etajul al doilea. La intrare o casă de bilete, o tipă care leagă o banderolă roz, bilete pe gategorii 50 lei persoană normal, 30 lei pentru elevi, studenți  și pensionari, un catalog 50 de lei, ghid 150 lei persoana pentru o oră și 90 lei un pachet complet.
La parter, chiar la intrare m-a înâmpinat acel celebru milaj de ghips făcut de Constantin Brâncuși în anul 1902 și care este găzduit de Academia Națională de Artă - ANA și pe care l-am văzut acum mulți ani, cred prin 2005 sau 2006 când am avut ocazia să mil arate artistul Cătălin Bălescu, profesor acolo, acum rector la ANA.
Niște săgeți colorate cu albastru indică traseul de urmat și altele roșii arată care este drumul de întoarcere. 
Parterul conține sectoare interesante dar dezolant mi s-a părut compartimentul din stânga unde este un spațiu destinat lui Cpnstantin Brâncuși, spațiu doar cu niște poze, fără măcar o sculptură, oricât de mititică. Într-o sală, pe dreapta era muzeul parfumurilor și mă așteptam la mult mai mult, adică să fie acolo niște persoane care să aibă niște sticluțe cu eșantioane și chiar dacă nu erau originale de acum 100 de ani, esențele de încercat se constituiau într-un gest drăguț de a fi un pic altceva decât nișe banale vitrine cu chestii destul de banale. Tot acolo era și un loc destinat copiilor cu un program pentru aceștia exact când este timpul lor de somnic. dar tot pe un afiș zicea ceva de un preț de 15 lei pentru o poza și 10 lei pentru un desen. Să nu uităm că prin parcuri în USA eu am văzut că sunt pictați copilașii pe mutre gratis.
Etajul întâi este impresionant printre altele și pentru că pe lângă noua generație, acolo se află tablouri ale Magaretei Sterian dar și ale clasicilor, ale marilor clasici vreau să zic. Într-o sală pe un perete se găsea un exceptional Nicolae Tonitza, cu acele motive din arta țesăturilor oltenești. Tot acolo, la o gaelrie se aflau niște lucrări ale lui Dali cel cu nume complet, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech.
Etajul al doilea m-a impresionat prin lucrările lui Corneliu Baba, de o frumusețe rară și mi-am adus aminte că la Muzeul Pușkin din Moscova numai el era reprezentat ca pictor român acolo.
Este o expoziție cu ușor caracter comercial din moment ce la unele tablouri apar și prețuri pe care le considfer normale la unele și nejustificate la altel. Dacă un Pallady are preț între 20.000 ș 30.000 de euro, nișe necunoscuți și-au tras prețuri intre 2.000 și 6.000 de euro. Și desenele acelea de Dali aveau prețuri între 600 și 800 de euro, ceea ce înseamnă că sunt lucrări realizate în serii de dimensiuni medii.
Claie peste grămadă, este meritoriu că orașul acesta jegos mai iese din monotonie, cu ceva și că pe lângă cazinouri și păcănele acum numite pompos LV caffe, aduce aminte că mai avem și cultură. Ceea ce este tare nasol că personalul este absolut needucat și dintre toate femeile alea din acele săli, n-am văzut pe vreuna care să nu vorbească la telefon.
În clădirea aceea monumentală, expoziția de artă este frumos alcătuită, luminile sunt bine distribuite pe tablouri sau pe sculturi, chiar dacă unele dintre încăperi nu au lumină naturală.
Este o structurare modernă și trebuie continuată căci acum este o avalanșă de lucrări și mai ales de autori, din București dar și din centrele culturale ale țării și ochiul trebuie să se obișnuiască cu ele. Faptul că am văzut nenumărate materiale publicitare cu BCR înclin să cred că această bancă a sponsorizat manifestarea. or fi fost și alții, dar pe pliantul primit, nu au apărut. În costul biletului cred că organizatorii era bine dacă ofereau un ceva acolo în care să se prezinte pe ei și nu numai o schiță așa cum iau eu ori de câte ori merg la Outlet Parndorf de lângă Viena că ăla de lângă Militari de când am cumpărat un tricou care săa descusut sub brat îl evit.

(09 mai 2016)




Wednesday, March 9, 2016

Graffiti în București

Sunt mulți tineri care au talent și sunt în stare să exerseze graffiti, iar Bucureștiul este plin de opere ale lor. Cei care au talent pentru graffiti găsesc locul și timpul necesar pentru a se exprima. Așa cum impresionismul a șocat la începuturile lui, tot așa și graffiti este ceva de neînțeșes pentru cei care nu doresc să înțeleagă.
Municipalitatea care nu este în stare să soluționeze chestia cu acoperișul de la National Arena, nu are nicio ideie care să se adreseze artiștilor graffiti. Am văzut cu în orașe din Franța energiile acestora au fost duse spre o direcție bună, rezultând opere de artă monumentală. Deja sunt orașe care și-au recunoscut valorile în graffiti și care au devenit celebre prin frescele realizate în contextul graffiti.
Eu cred că ar trebui:
- să fie rezervate niște ziduri care oricum sunt golașe pentru a fi desenate cu tehnici graffiti;
- să fie stabilite tematici pentru spații destinate artiștilor graffiti;
- să se organizeze competiții pentru a stabili care sunt operele care se și realizează;
- să fie recunoscute personalitățile artistice în zona graffiti;
- să se treacă din zona ilegalului în zona legalului cu lucru la lumină;
- să se dezvolte tendințe, curente tehnici originale căci graffiti este o artă orice s-ar zice.
Acum în orașul acesta murdar graffiti apare pentru foarte mulți oameni ca o nouă modalitate
de a-l urâți. Faptul că inițiativele artiștilor nu sunt stimulate și sunt introduse nenumărate restricții, se obține exact contrariul.
trebuie un efort al municipalității și o mai mare deschidere a Uniunii Artiștilor Plastici pentru această ramură a artei. Numai printr-o conlucrare se va obține ceea ce se dorește, adică reducerea acestei activități de gherilă care face din oraș un loc de manifestare a nenumărate tendințe și a nenumărate abordări. Dacă se va înțelege acest lucru, operele graffiti vor reprezenta chiar rezultatul unei munci creative, originale și valoroase. Cernerea valorilor în zona graffiti trebuie să fie ajutată să se producă într-un ritm mai accelerat. Trebuie lucrat sistematic și eficient.