Elena CEAUȘESCU: Dovada, dovada!

O am și acum în fața ochilor pe Elena CEAUȘESCU în momentul în care cerea dovezile pentru care ea și soțul ei erau acuzați. 

Faptul că Europa nu a fost în stare să furnizeze un vaccin de ultimă generație în timpul pandemiei de COVID 19, a fost dovada că cercetarea științifică de pe bătrânul continent nu are performanța corespunzătoare, deși s-au cheltuit foarte mulți bani în cadrul derulării proiectelor de cercetare științifică. Ceva nu merge în regulile cu acre UE își finanțează cercetarea științifică. Există modelul american de cercetare științifică. Există modelul japonez de cercetare științifică. Există modelul chinez de cercetare științifică. Există modelul israelian de cercetare științifică. Spun despre aceste modele pentru că acolo au fost derulate proiecte de succes, unde cercetarea științifică adevărată și-a arătat eficiența. Cred că a sosit timpul ca proiectele finanțate de UE să aibă cu totul alte regului, căci procedurile, duratele, obiectivele și modul de derulare doar mimează cercetarea științifică, iar cei care lucrează la acele proiecte au rezultate modeste sau nu prea au rezultate. Există mult formalism, multă birocrație și lipsesc criteriile de selecție, dacă s-a ajuns să se confunde munca de cercetare științifică cu activități banale, de rutină, cu predictibilitate rificată, în condițiile în care lipsesc strategiile și criteriile reale de selectare a echipelor de cercetare științifică, din moment ce în pandemie, vaccinul european era cu două generații rămas în urmă. Se alocă peste 800 de miliarde de euro pentru dezvoltarea și implementarea tehnologiilor de apărare și abia aștept să văd cum cercetarea științifică din domeniul militar își va dovedi eficiența. Sun optimist, căci militarii prin natura lor sunt disciplinați și au criterii riguroase de selecție care să garanteze performanța.


(07 septembrie 2025)

S-a spart buboiul cu cercetarea așa-zisă științifică

Se știe că cercetarea științifică autentică înseamnă:
- muncă nenormată,
- program necontrolat,
- rezultate neplanificate,
- riscuri cât cuprinde,

- libertate maximă,
- pasiune nemăsurată.
Unii au văzut numai fața poleită din procesul de cercetare, adică faptul că cercetătorul vine la muncă atunci când vrea și stă la birou sau în laborator cât are chef. Nimeni nu a văzut sau nu a vrut să vadă că un cercetător științific este ca un băț de chibrit, arde, se consumă și muncește până la epuizare pentru o idee și nu are liniște până când nu vede soluția problemei pe care dorește s-o rezolve, iar ca un artist, dorește să perfecționeze acea soluție, astfel încât ea să atingă punctul maxim al clarității, valorii și originalității. Faptul că orine nene și orice tanti cred că au calitățile de a face cercetare științifică, nu este rău, dar asemeni cântăreților fără de talent care se manifestă în baie și nu la televizor și ei au tot dreptul din lume să facăp cercetaqre științifică sau mai puțin științifică sub plapumă sau în butoiul cu apă rece, fără să deranjeze pe nimeni și fără să ceară bani de la nimeni.

Cercetarea științifică nu este pentru oricine. Dacă au existat un NEWTON, un EINSTEIN, o ASLAN sau un COANDĂ sau un MOISIL, nu înseamnă că noi toți avem calitățile acestora, pentru a face lucruri mărețe. Mai trebui să bată cuie cineva, să facă pâine în brutărie cineva, să împartă dreptatea cineva, deci nu trebuie să fie tot poporul alcătuit dinj cercetători științifici, doar pentru a face muncă cu creierul și pentru a avea un program lejer, căci așa a văzut în institutele de cercetare, fără a intra în detalii.

Acum cu reducerea cheltuielilor s-a văzut și cum este cu cercetarea și mai ales cum se face cercetare și care sunt rezultatele cercetării, rezultate de cele mai multe ori lipsite de originalitate și de eficiență. S-a spart buboiul cu așa-zisa cercetare științifică, căci a venit momentul adevărului și unde rezultate adevărate nu sunt, nici cercetare științifică nu este și deci nici institut de cercetare în așa ceva nu trebuie să existe. Trebuie să rămână doar acele institute de cercetare unde lucrează oameni devotați activității de cercetare științifiocă, oameni care au dovedit performanță, oameni care știu ce este cercetarea științifică și nu o confundă cu a face târguieli în Piața Amzei sau a trăncăni fără rost prin simpozioane fără valoare.



(27 august 2025)

Cercetarea științifică și setea de a reduce cu orice preț deficitul de la buget

Internetul e bântuit de postările unor nefericiți care-mi aduc aminte de anul 1990 când din. piepturile proletare ale celor ce mărșăluiau pe bd. Ana IPĂTESCU strigau lozinca:
MOARTE INTELECTUALILOR!
de se cutremurau geamurile ASE-ului.

Aș fi zis să discute despre cercetarea științifică niște personalități marcante ale vieții științifice, niște oameni ale căror nume strălucesc în cultura românească și care să spună lucruri inteligente, lipsite de furia și ignoranța care răzbat la tot pasul, din neputința de a face ceva ca lumea, măreț, care să uimească o lume. 

Ar fi excelent dacă am sta puțin și ne-am gândi că românii nu au niciun laureat al premiului NOBEL, născut, crescut, educat, trăitor și lucrător aici pe meleagurile noastre mioritice. Sunt câțiva oameni care s-au născut aici, au făcut școli aici, dar realizările lor de premiul NOBEL au fost înfăptuite în USA, în Germania sau altundeva.

Cercetarea științifică este la un nivel oarecare aici, nu pentru că s-a răsturnat asupra ei cornul abundenței, ci din contră, a fost subfinanțată, au lipsit criteriile de selecție și stimularea cercetării științifice nu s-a mai înfăptuit de 20 de ani cu siguranța. Nu numai la noi cercetarea nu are rezultate remarcabile. Doar dacă ne amintim cum a stat treaba cu vaccinul pentru COVID 19 avem o imagine clară ce și cum cu cercetarea științifică europeană, de exemplu. Nici nu trebuie mai mult.

Se știe că pădurarii primesc primă pentru murături. Se știe că barosanii cu pădurile la pensionare primesc primă de 100.000 euro. 

Ceea ce nu se știe este că pentru un articol științific publicat într-o revistă de top autorul nu primește nici măcar un cent. Nu se știe că dacă cineva îndrăznește să publice o carte științifică, fie o face gratis, fie primește 3% sau cel mult 7% din valoarea unui exemplar, multiplicat cu numărul cărților vândute, în timp ce editorul câștigă 30%, tipografia câștigă 30% și vânzătorul câștigă 20% sau 23% din ceea ce se vinde. De cele mai multe ori, autorul este cel care investește și riscă totul pentru a câștiga glorie, în niciun caz bani pentru munca depusă în a scrie cartea științifică.

Cine are curiozitatea să intre mai adânc în structura devizelor de la proiectele de cercetare, va constata că mergând pe principiul boul care trage, tot în el dai cu biciul, cercetătorul este cel care are salariul modest, iar ceilalți care gravitează în jurul activității de cercetare, profită la maximum.

Nu suprimarea cercetării și nici a institutelor de cercetare, ci introducerea de noi criterii de performanță, dar și revenirea la conceptul corect de management de proiect, reprezintă soluțiile eficiente de a face din cercetarea științifică exact ceea ce trebuie să fie, adică motorul dezvoltării economice.



(03 iunie 2025)

Deprofesionalizarea prin Procesul Bologna

Înainte de 1999 țările din Europa aveau forme de învățământ superior extrem de diferite. Existau facultăți de 6 ani. Existau facultăți de 5 ani. Existau facultăți de 4 ani. Existau și colegii de 3 ani. În 1999 miniștri educației din mai multe țări europene au cugetat ei ce au cugetat și au ajuns la concluzia că pregătirea absolvenților de liceu se merită să fie făcută într-un sistem de 3 + 2 + 3, adică 3 ani licență, 2 ani masterat și 3 ani doctorat. După 20 de ani de la implementarea acestui sistem se vede cu claritate că Procesul Bologna nu a dus la cele mai bune rezultate. Dorința subită, forțată și ilogică de a avea cât mai mulți absolvenți de facultate a făcut să apară numeroase fabrici de diplome și numeroși posesori de diplome de licență, de master sau de doctorat, care prestează munci cu mult sub nivelul de calificare scris pe diplome.
Dacă procentul celor care au diplome de studii superioare, dar prestează munci total diferite de profilul facultății absolvite este mai mare de 30% și este, conchid că Procesul BOLOGNA este un fiasco. Numai faptul că acordarea titlului de doctor în știință în spațiul mioritic a făcut să explodeze numărul celor care solicită anularea diplomei de doctor în știință,  pentru a nu intra în colimatorul analizei de plagiat, justifică afirmația făcută de mine.
Ca să fiu mai clar: faptul că cercetarea științifică din Europa Procesului Bologna nu a fost în stare să producă un vaccin pentru combaterea COVID 19 de aceeași generație cu cele din USA, este dovada că învățământul superior a scăzut ca nivel, iar cercetarea științifică s-a prăbușit de-a binelea. Sunt tare curios să văd cum cercetătorii științifici europeni vor reuși să facă avioane, rachete și alte echipamente militare ca să înarmeze armata locală, de calitate cel puțin egală cu cele din Turcia, Iran, Coreea de Nord...

(22 martie 2025)

Cercetarea științifică

    Europa stă foarte rău lșa capitolul. cercetare științifică pentru că prin proiectul Bologna nu a făcut altceva decât să distrugă baza de la care pornește orice cercetare științifică. Cercetarea științifică prsupune:

- personal supra calificat,

- oameni pasionați de muncă,

- putere de documentare,

- inteligență reală,

- criterii de selecție,

- ierarhii bazate pe valoare,

- competiție corectă.

Niciuna dintre aceste cerințe nu este stimulată în țările UE, unde doctoratul a devenit un fel de kk-pak, iar plagiatul se practică până la nivel de șef de stat, pentru miniștri fiind ceva de-a dreptul banal. Dovada clară este dată de vaccinul care să-i imunizeze pe oameni de SARS COV 2 care în Europa este un produs de generația a III-a în timp ce în Statele Unite vaccinul folosește teorii ale generației a V-a.

    Mă apucă jalea să-i văd pe politicienii noștri cu câtă emfază vorbesc despre proiectele de cercetare științifică, știut fiind faptul că acele celebre FP7 nu sunt accesibile cercetătorilor de pe Dânbovița decât sub forma unor firimituri nesemnificative.

    În niciun caz nu se va vorbi de cercetare științifică bazăată pe structurile comuniste din anii '70, cu acele idei ale megalomaniei concentraționiste unde spionajul tehnic era sursa clasică de inspirație mioritică. Nici acum cercetarea științifică nu are bază de dezvoltare din moment ce finanțarea ei este la niveluri de-a dreptul ridicole, iar intelighenția academică supraviețuiește din grămezi-grămezi de seminarii și de cursuri în plata cu ora, pentru cercetare fiind alocate zero ore în realitate, căci documentarea este pentru orele de curs șide seminar nicidecum pentru derularea de cicluri de cercetare.

    Dacă mâine s-ar produce o reformă în educație și s-ar dori ca o parte din formarea forței de muncă să fie orientată spre cercetare, abia peste 20 sau 30 de ani se vor vedea rezultatele, căci ceea ce face acum sistemul de educație din țările UE este numai dedicat scoaterii unor executanți pe bază de proceduri cu activități în corporații unde diviziunea muncii are caracter industrial, orientat spre satisfacerea cerințelor cetățenilor de la care vin marile profituri care sunt expatriate.

    Aș vrea să se cunoască exemplul nefericit al Școlii de literatură din anii de început ai comunismului, când scriitori consacrați căutau să-i învețe pe tineri să scrie literatură militantă. Experimentul a eșuat lamentabil căci talentul nu se învață. Tot așa este și în cercetarea științifică, unde originalitatea soluțiilor are fundamente extrem de diverse, necunoscute nouă, iar cine crede că a fi cercetător înseamnă doar un birou și un salariu, face o mare eroare, căci cercetarea științifică înseamnă probleme noi și soluții noi, originale, eficiente la acele probleme, nimic mai mult, nimic mai puțin.

    Are cineva curajul să ia proiectele de cercetare finanțate din banii UE și să vadă câte din ele sunt continuate după 5 ani, după 10 ani? Eu cred că nu.

(03 aprilie 2021)

Masterandul

Acum lucrurile sunt ceva mai clare. După terminarea celor trei ani de facultate, absolventul de la licență are posibilitatea de a urma cun curs de doi ani de masterat.

Am observat că sunt absolvenți de facultate care au și câte tre-patru masterate. Nu e o treabă serioasă. În opinia mea, masteratul trebuie făcut pentru:

- a adânci domeniul făcut în cei trei ani de licență,

- a schimba profilul urmând ceva plăcut pentru a profesa.

Cei ce fac nenumărate masterate, ori au timp de pierdut, ori se supraevaluează, crezând că vor impresiona pe careva înșirând tot felul de diplome dobândite, în tot felul de domenii, care mai de care mai pestrițe și care nu au cum să fie profesate simultan vreodată.

În opinia mea, un absolvent al unei facultăți care dorește să se dedice cercetării în domeniul pentru care a făcut programul de trei ani de la licență, va urma masterul de aprofundare al specializării și va trece să deprindă tainele cercetării științifice în acel domeniu. La el, a face masterat înseamnă cu totul și cu totul altceva, căci lucrarea sa de disertație va fi 100% orientată spre a da soluții originale unei anumite teme. În mod categoric peste 60% dinree absolvenții unui asemenea masterat ar trebui să facă și un stagiu doctoral.

Cei care au terminat o facultate și care își dau seama că drumul ales merită o altă șansă, trebuie să facă un masterat profesional și timp de doi ani să depună eforturi conjugate cu eforturile de la serviciu, să se reprofileze. Ei vor folosi destul de multe lucruri învățate în facultate, dar vor învăța lucrurile specifice unei noi meserii. Pentru ei nu cercetarea științifică este scopul, ci deprinderea unor tehnici și metode noi pe care să le ducă în practica de zi cu zi, dar la un alt nivel, acela de absolvent al unui curs de masterat. dacă dintre aceștia 20% urmează un stagiu doctoral este un lucru bun.

Eu am lucrat și la master de cercetare și la master profesional. Acolo am întâlnit studenți de excepție, iar numărul celor pasionați pentru munca lor este extrem de ridicat.

(04 aprilie 2018)

PhD - O tehnologie sigură

După mulți ani de coordonare de doctorate, am cristalizat o tehnologie care zic eu, dacă este respectată, duce la elaborarea unei teze de doctorat de succes.

Etapa 01: stabilirea cu claritate a obiectivului, a temei și a condițiilor.

Etapa 02: elaborarea unui calendar și a unui graf GANTT.

Etapa 03: precizarea nivelului de exigență, discuții despre plagiat și autoplagiat.

Etapa 04: definirea conceptului de soluție originală și a modalităților de obținere.

Etapa 05: structurarea programului de cercetare.

Etapa 06: prima definire a problemei de cercetat.

Etapa 07: realizarea pe faze a documentării.

Etapa 08: ajustarea problemei de cercetat.

Etapa 09: identificarea locului și modului de verificare practică a rezultatelor.

Etapa 10: continuarea documentării.

Etapa 11: elaborarea planului pentru primul raport de cercetare.

Etapa 12: construirea unui embrion al aplicației în mediul real.

Etapa 13: detalierea pe capitole și idei a primului raport ( arborescența).

Etapa 14: continuarea documentării.

Etapa 15: culegere de date și verificarea unor elemente existente în documentație.

Etapa 16: scrierea primului raport cu stadiul cercetării.

Etapa 17: prezentarea și actualizarea primului raport.

Etapa 18: începerea cercetării problemei cu definirea de condiții.

Etapa 19: elaborarea unor construcții teoretice.

Etapa 20: verificarea rezultatelor folosind aplicația și datele găsite în literatură.

Etapa 21: construirea primului cuprins al tezei de doctorat.

Etapa 22: schițarea introducerii.

Etapa 23: translatarea din primul raport a elementelor spre teză.

Etapa 24: structurarea cuprinsului celui de al doilea raport de cercetare (arborescența).

Etapa 25: asigurarea concordanței dintre al doilea raport și capitolele tezei.

Etapa 26: derularea cercetării.

Etapa 27: colectarea rezultatelor obținute.

Etapa 28: evaluarea reziltatelor originale.

Etapa 29: compararea cu rezultate din literatură.

Etapa 30: dezvoltarea aplicației.

Etapa 31: culegerea de date proprii.

Etapa 32: verificarea folosind aplicația a rezultatelor obținute cu datele proprii.

Etapa 33: schițarea de articole și comunicări.

Etapa 34: scrierea raportului al doilea de cercetare.

Etapa 35: scrierea de comunicări pentru conferințe.

Etapa 36: participarea la conferințe.

Etapa 37: perfecționarea soluțiilor folosind sugestiile specialiștilor din conferințe.

Etapa 38: scrierea de articole și publicarea.

Etapa 39: conturarea elementelor care vor fi incluse în teză.

Etapa 40: elaborarea celui de al doilea raport de cercetare.

Etapa 41: susținerea raportului.

Etapa 42: preluarea sugestiilor date de comisie și actualizarea raportului.

Etapa 43: stabilirea modului de transfer a elementelor din raport spre teză.

Etapa 44: preluarea în capitolul de diseminare al tezei a elementelor din articole și conferințe.

Etapa 45: includerea în bibliografie a comunicărilor și articolelor proprii.

Etapa 46: continuarea și aprofundarea cercetării.

Etapa 47: găsirea de noi soluții originale.

Etapa 48: căutarea unor generalizări.

Etapa 49: structurarea raportului al III-lea de cercetare (arborescența).

Etapa 50: intensificarea procesului de diseminare prin publicare.

Etapa 51: participări la conferințe.

Etapa 52: discuții cu conducătorul pentru detalierea tezei.

Etapa 53: parcurgerea de noi etape în procesul de cercetare.

Etapa 54: extinderea aplicației ca să suporte noile ipoteze.

Etapa 55: culegerea de date proprii pentru noile soluții găsite.

Etapa 56: scrierea raportului al III-lea.

Etapa 57: publicarea de articole.

Etapa 58:participarea la conferințe 

Etapa 59: prezentarea raportului.

Etapa 60: ultima detaliere a cuprinsului tezei (arborescența).

Etapa 51: translatarea articolelor și comunicărilor spre capitolul de diseminare.

Etapa 52: construirea anezelor pentru managementul corect al tezei.

Etapa 53: verificarea bibliografiei și completarea.

Etapa 54: scrierea de capitole din teză.

Etapa 55: prezentarea capitolelor coordonatorului științific.

Etapa 56: efectuarea de corecții pe capitole.

Etapa 57: construirea unei forme închegate a tezei.

Etapa 58: analiza formei de către coordonatorul științific.

Etapa 59: efectuarea de corecții.

Etapa 60: rafinarea procesului de cercetare.

Etapa 61: includerea rezultatelor originale în teză.

Etapa 62: pregătirea de articole și comunicări.

Etapa 63: publicarea de articole.

Etapa 64: participarea la conferințe.

Etapa 65: finisarea tezei, cu atenție sporiă pe concluzii.

Etapa 66: depunerea tezei și susținerea la comisia locală.

Etapa 67: preluarea sugestiilor de la comisie.

Etapa 68: declanșarea procedurii de susținere.

Etapa 69: susținerea tezei în ședință publică

Etapa 60: bye, bye stagiu doctoral.

Or mai fi și alte aspecte, dar ca povestea cu meșterul de făcut lulele, nici eu nu am cum să spun tot, că aș deveni dintr-o dată neinteresant. Cert este că tehnologia aceasta a funcționat la mine excelent și cred că au preluat-o și alții, dacă.

(24 iunie 2017)

PhD - Greșelile doctoranzilor

Există diferite motivații ale tinerilor pentru a demara un stagiu doctoral. Una este să începi și cu totul altceva este să-l și termini. Mulți încep stagiul doctoral plini de elan, iar cei care încheie cu succes sunt destul de puțini. Cei care abandonează suferă unele dezamăgiri și de foarte puține ori au puterea să recunoască erorile care li se datorează. Ca la fotbal unde se dă vina pe teren, pe arbitru sau pe public, în cazul doctoratului, toate se sparg în capul coordonatorului de doctorat, lui găsindu-i-se cele mai teribile motive din care doctorandul nu a finalizat. În opinia mea, eșecul are la bază numeroase cauze, dintre care voi enumera numai câteva.

• Supraestimarea resurselor de care dispune tânărul, în ideia că el crede că stagiul doctoral este asemănător derulării studiilor de la licență sau de la masterat, unde timpul alocat pentru un examen sau pentru întocmirea unui referat era suficient de limitat, știut fiind faptul că multe aspecte se rezumau la a citi, a reproduce și uneori la a interpreta. În stagiul doctoral trebuie urmate niște fluxuri anevoioase, mai ales atunci când între domeniul tezei de doctorat și cel în care doctorandul lucrează există o intersecție aproape vidă. 
  
• Lipsa antrenamentului de a munci ritmic are efecte nefavorabile asupra întregului stagiu doctoral. Elaborarea oricărui raport sau chiar a tezei de doctorat presupune muncă asiduă, ritmică și de calitate. Chiar dacă în studenție, chiar dacă la masterat sau chiar dacă în producție lucrul în salturi se dovedește cât de cât eficient, la doctorat așa ceva este o catastrofă sigură. Nu există la doctorat posibilitatea ca ideile originale să vină la comandă, mai ales la înghesuială. Este imposibil să fie scrise 40 de pagini într-o săptămână, în condițiile în care doctorandul nu a scris niciodată 5 pagini coerente despre un subiect, fără copy-paste. 
• Ideia de a spune totul despre o problemă, fără a avea un fir roșu conducător, este dată de regulă din necunoașterea tematicii abordate. Lucrurile sunt foarte clare. Există o temă, există un obiectiv. Totul trebuie făcut în acel context, fără a considera că totul trebuie luat de la zero. Am văzut cazuri în care un autor a scris o lucrare de 620 pagini în care erau redate elemente din documentația Excel cu detalii supărătoare. Toate se datorau faptului că respectivul nu avea imaginea a ceea ce înseamnă a face un referat despre o problemă a sa, în care trebuie să vină cu lucruri originale. 
• Atunci când doctorandul pornește cu idei preconcepute se fac nenumărate erori legate de domeniul de cercetare și ceea ce este și mai grav, se datorează faptului că respectivul îi vede pe toți din jurul său ca pe niște anexe. Coordonatorul științific este în mintea doctorandului un fel de servitor la dispoziția sa, care trebuie să asculte și să învețe de la el ce și cum, deși lucrurile stau cu totul invers. Numai o astfel de abordare mecanicisto-empirică are ca efect apariția temelor cu uzură morală sau a temelor care reprezintă din start drumuri înfundate, fără nicio șansă de a fi finalizate ca teză de doctorat care să includă soluții originale.
• Lipsa de comunicare cu coordonatorul științific prin dorința de a-l surprinde pe acesta cu un produs finit, pe care autorul consideră că reprezintă o capodoperă. Este puțin probabil ca
  
  doctorandul să-i citească gândurile coordonatorului și este și mai puțin probabil ca doctorandul să aibă imaginea parcursului pe care el trebuie să-l realizeze. Numai pornind de la faptul că la nivelul coordonatorului științific există o experiență acumulată, un doctorat de succes, o abilitare de succes și multe articole și conferințe, doctorandul ar terbui să accepte că are în față un interlocutor valabil și nu o slugă sau un robot care să-i spună lui în mod necondiționat: yes man.

Am cunoscut doctoranzi, oameni deosebiți, care aveau arta de a amâna realizarea sarcinilor ce le reveneau și de a nu elabora texte de niciun fel. Atunci când o făceau, veneau cu improvizații și cu lucruri atât de fragmentate încât se vedea de la o poștă că nu sunt nădușite și nici originale nu sunt. Trebuie remarcat faptul că atunci când doctorandul nu are încredere în conducătorul său științific, comunicarea dintre cei doi va fi deficitară și în niciun caz rezultatele nu vor fi cele scontate, iar doctorandul va trăi frustrări nenumărate, în cascadă și decisive, care îl vor duce la eșecuri dintre cele mai usturătoare. Prea mult elan, prea multă energie și dorința de a face lucruri excepționale într-un timp foarte scurt, cu siguranță se concretizează prin abordări superficiale, modeste, fără originalitate. Unii tineri înainte de orice, trebuie să înțeleagă că o teză de doctorat este 99% transpirație și doar 1% inspirație, nu invers, adică doar copy-paste.

(24 iunie 2017)

PhD - Greșelile coordonatorilor de doctorate

Acum, că am o oarecare experiență în ale coordonării activităților de doctorat și că am învățat dim greșelile mele, dar și din greșelile predecesorilor mei, îmi permit să enumăr unele dintre aceste greșeli, pentru că ele au influențe nefaste asupra ratei de succes a coordonatorilor de doctorat.

• Crearea unei imagini deformate asupra poziției de coordonator de doctoranzi, în ideia că acesta este un fel de supraom, care arei doctoranzii vor veni buluc către el, pentru a-i lumina, pentru a-i face mai frumoși, pentru a le da deșteptăciune și mai ales pentru a le da titlul de doctor în oarece științe. Chiar și dacă ar fi așa, tot există riscul de a face alegeri nepotrivite, doar printr-un contact la examenul de admitere și la studierea dosarului candidatului. În stagiul doctoral există două părți. Docotrandul care are o anumită personalitate și un doemniu de interes și coordonatorul care are și el personalitatea lui și, respectiv, un domeniu de interes. Se identifică mai multe posibilități de compatibilitate. Coordonatorul de doctorat și doctorandul sunt compatibili din punct de vedere al personalității și al domeniilor de interes. Este cazul ideal și cu siguranță stagiul doctoral va fi perfect. Cel mai rău este ca doctorandul și coordonatorul de doctorat să nu fie compatibili nici ca personalități și nici ca domenii de interes. Atunci, cu siguranță vor apare scântei, care se lasă cu risipă de resurse, transferuri sau abandonuri.
• Lipsa de interes a coordonatorului de doctorat în a opera selecții incipiente ale viitorilor doctoranzi. Dacă atunci când lucrează cu studenții de la licență, identifică 20 de studenți cu
  
  care să lucreze la cercurile de cercetare științifică studențească și din ei selectează 10 cu care să lucreze la licență și în cadrul studiilor de master va coordona lucrări de disertație la 5 dintre aceștia, cu siguranță, la doctorat va colabora cu cel puțin 2 în condiții de-a dreptul excepționale. Din cei 20 de studenți, unii vor învăța să citească, să lucreze, să se documenteze, să dezvolte ceva original, să scrie un text, să întocmească corect o bibliografie. Aceștia vor vedea cum lucrează profesorul lor și vor accepta sau nu modul acestuia de lucru. Dintre aceștia, 10 vor dori să continue să lucreze cu profesorul și la licență. Profesorul va dori și el să colaboreze cu ei. La elaborarea lucrării de licență studenții vor dezvolta un mod sistematic, disciplinat, continuu de lucru și vor respecta niște reguli, fără a lucra empiric și de capul lor. Profesorul le va cunoaște potențialul și va căuta să-i facă să lucreze mai bine, mai bine și să obțină exact rezultatele pe care el le dorește. Și la disertație colaborarea se adâncește și cu siguranță profesorul va ști exact care sunt resursele de care dispune fiecare dintre cei cu care el face lucrarea de disertație. Profesorul își va propune ca lucrarea de disertație să fie de bună calitate, astfel încât dacă se vor face modificări mici, să devină un capitol de teză de doctorat. Profesorul va vedea care este ritmul de lucru al studentului, care este capacitatea acestuia de a face cercetare științifică și mai ales va vedea dacă respectivul își dorește ceva mai mult, adică să-și depășească condiția. În caz contrar, va fi foarte dificil să vadă cine este docotrandul, căci o teză sau un dosar sau un dialog sunt absolut insuficiente.
• Neincluderea în proiectele de cercetare sau în elaborarea de studii a studenților este o altă eroare pe care o face un coordonator de doctorat. Studenții au un nivel de maturitate foarte ridicat și nu este eronat să se semneze cecuri în alb acestora, mai ales prin încurajări și prin atribuirea de sarcini foarte precise și cu explicațiile complete, dar și cu termene stricte. A da unui student ca temă să facă o bibliografie pe o tema dată nu este deloc un lucru exagerat. I se va spune care sunt cuvintele cheie, cum se face o fișă bibliografică și care să fie structura acelei bibliografii. De-a lungul anilor, la disciplinele la care am lucrat am cerut studenților sau masteranzilor să întocmească fiecare câte 10 fișe bibliogafice. Este adevărat că la prima iterație numai 4-5 dintre ei le-au făcut perfecte, dar la a doua iterație au fost cam 30-40% dintre fișele bibliografice corecte. Eu le-am analizat la fiecare și le-am zis care erau greșelile. Ei văzând că munca lor este analizată corect, bineînțeles că au făcut progrese spectaculoase. Și în cazul activității de cercetare științifică, înainte de a reproșa cuiva că nu lucrează bine, mai întâi trebuie să i se spună cum trebuie să lucreze, să i se arate care sunt riscurile de a greși și din când în când, cu tact, trebuie făcute verificări și îndreptate erorile. Totul se învață.
• Lipsa clarificărilor din start a ceea ce este admis și a ceea ce este interzis într-un stagiu doctoral, duce la situații care scapă de sub control, mai ales atunci când doctorandul nu face distincție între ceea ce face el și ceea ce copiază din alt loc. Am văzut că este o practică destul de frecventă în studenție de a face copy-paste în referate, în aplicații, în proiecte, căci verificarea originalității este o problemă destul de dificil de realizat. Experiența proiectelor de la disciplina Structuri de date, folosind o aplicație de analiză a ortogonalității, mi-a arătat că atunci când lucrurile sunt clare și când omul știe că nu are încotro și trebuie să muncească, muncește și încă o face foarte bine. Și în aczul textelor, un analizor de structură mi-a permis să văd ce și cum cu modul de construire a referatelor. Numai că autorii de referate trebuie să știe și ei ce li se analizează și trebuie să construiască textele fără fisură. Numai după ce textele trec de acea analiză automată vor fi citite de profesor. Se extrag cuvine cheie din titlu. Se verifică dacă în referat apar acele cuvinte cheie. Se analizează bibliografia. Se vede dacă lucrările de acolo sunt citate. Se face corespondența dintre figuri și tabele și referirile din text. Se analizează diversiattea vocabularului. Se analizează lungimea capitolelor ca număr de cuvinte pentru a vedea dacă se păstrează unele proporții. Numai după ce se fac astfel de analize are loc verificarea cu un software specializat originalitatea, adică plagiarismul. Toate acestea se stabilesc încă din studenție dacă profesorul a mai lucrat anterior cu doctorandul. Alyfel, doctorandul va fi foarte surprins și i se va părea că profesorul coordonator are ceva cu el.

Mai sunt și alte erori pe care le face coordonatorul de doctorat, erori pe care și eu le-am făcut, mai ales acceptând să lucrez cu tineri cu care nu am lucrat în studenție. Cred că dintre cei pe care nu i-am coordonat nici la licență, nici la disertație, peste 95% nu au încheiat stagiul doctoral și nu au susținut tezele de doctorat. Din lista cu doctori care au susținut tezele de doctorat sub coordonarea mea, 100% dintre ei mi-au fost studenți și 100% dintre ei au făcut cerectare științifică la cercurile studențeși, peste 90% dintre ei au avut lucrări de licență sau de disertație coordonate de mine. Deci le cunoșteam potențialul. Ei știau exact cum lucrez eu, ce exigențe am și ce vreau să fie o teză de doctorat. Conchid, că cu oricare dintre doctorii în științe pe care i-am coordonat eu, dacă mă întâlnesc pe streadă nu mă îmbrâncesc sau îmi pun piedică să vin de-an boulea în nas.

(23 iunie 2017)

PhD - Diferențe între student și doctorand

Lumea nu înțelege prea bine care sunt diferențele dintre un student și un doctorand. Le voi marca eu acum, încetișor, cu grijă, cu migală, cu obiectivitate și cu precizie:

• studentul este doar absolvent de liceu, este mai tânăr și prin alegerea facultății vizează o profesie, facultatea ajutându-l să învețe tainele acelei profesii, atât din punct de vedere teoretic, cât și în ceea ce privește practica; studentul este absolvent al unei facultăți de 5 ani sau al unei facultăți de 3 ani și obligatoriu al unui master; înseamnă că doctorandul este undeva la peste 25 de ani ca vârstă, care are și diplome academice de terminare de studii și obiectivul său este de a intra în profunzimea unui domeniu, care are legătură cât de cât cu studiile de la licență și de la master; se asigură o continuitate, căci activitatea de cercetare științifică presupune fundamente solide, o experiență practică suficient de bună și cunoașterea domeniului;
  
• studenția înseamnă predare de cursuri și desfășurarea de activități practice la seminarii și laboratoare, pentru discipline care alcătuiesc un plan de învățământ și care garantează însușirea cunoștințelor de bază ale profesiei pentru care a optat studentul să se formeze; stagiul doctoral este structurat astfel încât doctorantul să se documenteze în domeniul stabilit, să desfășoare activitate de cercetare științifică și să obțină rezultate originale, să publice în reviste aceste rezultate sub formă de articole, iar în final sunt validate de practică și de o comisie pentru susținerea în ședință publică;
• lucrarea de licență trebuie să facă dovada că autorul ei s-a documentat, a analizat problematica abordată și pe parcursul a 40-60 de pagini a soluționat problema sau problemele descrise, astfel încât să se vadă capacitatea sa de a înțelege, de a interpreta și de a fundamenta decizii legate de rezultatele obținute pe parcursul celor câteva luni de muncă pentru elaborarea lucrării de licență; teza de doctorat este o lucrare mai amplă, cel puțin 150 de pagini, care include o parte în care este prezentat stadiul domeniului în care se desfășoară cercetarea științifică; o altă parte este destinată definirii problemei de cercetat, în care se urmărește definirea de concepte noi, de modele noi, de modalități noi de soluționare; a treia parte include soluțiile originale obținute de autorul tezei și analiza acestora pentru a evidenția valoarea lor; ultima parte arată modul în care autorul tezei a efectuat diseminarea rezultatelor prin publicații și prin implementarea soluțiilor în producției; lucrarea se încheie cu concluzii în care sunt arătate direcțiile de cercetare viitoare pentru a continua ceea ce doctorandul a realizat în stagiul doctoral pe care l-a încheiat;
• coordonatorul lucrării de licență este fie un lector universitar, fie un conferențiar universitar, fie un profesor universitar; concucătorul unui doctorand este numai un profesor universitar, care a primit dreptul de a coordona teze de doctorat, fiind recunoscut pentru rezultatele sale de cercetător; acum, coordonarea de doctorat este atribuită numai celor care au susținut teza de abilitare, de după susținerea tezei de doctorat, abilitarea fiind o fază superioară doctoratului, așa cum se obișnuiește în Germania, dar și în Republica Moldova.

Mai sunt niște lucruri de spus, dar le voi spune cu altă ocazie. Am observat câteva erori făcute atât de cei care doresc să urmeze un stagiu doctoral și susțină o teză de doctorat, cât și de cei care coordonează doctorate. În ambele cazuri, trebuie să se țină seama de rata de succes. Dacă niciunul dintre cei doi nu gestionează cu atenție procesele, evident, rata de succes este impardonabil de jenent de mică. Sunt necesari niște pași, căci vorba cântecului, totul trebuie făcut pas cu pas.

(23 iunie 2017)

CSIE'50 - Cercetătorul Alexandru VINEA

În varava anului 1969 am făcut practica în producție în Centruk de Calcul al ASE, aflat la parterul clădirii din EMINESCU a instituției. Atunci l-a, cunoscut pe tânărul cercetătotr Alexandru VINEA. Era un tip blond, înalt și foarte subțire. M-a impresionat foarte mult calmul său și capacitatea de a explica lucruri complicate cu cuvinte simple, pe înțeles. După terminarea Facultății de Calcul Economic și Cibernetică Economică, secția Mecanizarea și Automatizarea Calculului Economic, căci așa se numea secția de Informatică Economică de azi, am ajuns să lucrez și eu în Centrul de Calcul, într-un laborator de la sala 2314 de azi, de la etajul al III-lea. Cercetătorul Alexandru VINEA lucra pe același etaj, la sala 2320. Am avut multe întâlniri cu el. Lucra programare în FORTRAN și ca preocupare de bază a sa erau calculele simbolice, o temă extrem de importantă la acea vreme, ca teorie și maiales ca programare, căci atunci erau restricții dure legate de dimensiunea operatorilor ce se defineau în programe. Și nici programele nu erau kilometrice. Nici memoria internă și nici memoria externă nu erau IBM 360 ceea ce sunt azi pe orice laptop banal, ci infinit mai puține. În studenție și eu vedeam un program cam care ar deriva simbolic un polinom, dar nu mai mult de atât. Cercetătorul Alexandru VINEA avea un program FORTRAN de mici dimensiuni care deriva simbolic cam orice funcție. Chestia m-a impresionat. Îl respectam pe Alexandru VINEA pentru ceea ce făcea el, pentru ce știa el, pentru cum vorbea el și pentru preocupările lui. La un moment dat am observat că Alexandru VINEA a dispărut din Centrul de Calcul. Am văzut că fusese numele lui tăiat din condică. Era clar: pleca. Își depusese actele de a pleca definitiv din țară, așa cum se întâmpla în acele vremuri cu unii tineri care doreau să plece în Izrael sau în Germania de unde erau ei sau părinții lor sau rudele lor foarte apropiate. Când depuneau actele, securitatea informa instituția și respectivii erau trecuți pe la diferite servicii administrative, nemai având acces în niciun fel la laboratoarele Centrului de Calcul și la tehnica de calcul de acolo. L-am mai întâlnit pe Alexandru VINEA de vreo cîteva ori pe coridoarele ASE și am discutat diverse. Eu tot îi aminteam de acel program minunat care făcea derivare simbolică. Ampoi am aflat că i s-a aprobat dosarul și a plecat. Când am mai discutat în timp despre el, știam că lucra la Viena. Erau colegi care l-au mai întâlnit. Sunt sigur că a făcut o carieră de excepție, pentru că era un tip de-a dreptul genial și nu mă joc cu cuvintele.

(14 iunie 2017)

Cercetarea științifică: implementare în producție

Toată lumea vorbește despre cercetarea științifică și mai ales toți fac referiri la cercetarea de peste ocean, pentru că toată lumea are impresia că acolo sunt sacii cu bani și cercetătorii doar bagă mâna până la cot și atât. Am cunoscut niște persoane care vorbeau cu admirație că în America doar spui ce și cum și gata, vine tot ce ai solicitat, iar tu doar faci munca de cercetare. E adevărat numai parțial pentru că toți îti srau la picioare dacă:

• te apreciază;
• ai un CV convingător;
• spui clar de ce ai nevoie;
• spui ce faci;
• arăți care este rezultatul sigur;
• faci calcule de eficiență;
• e nevoie de ceea ce oferi;
• există bani pentru așa ceva.

În rest, urași la gară. Sunt situații în care este stimulată cercetarea fundamentală, dar cel care primește finanțare este deja un nume, face și alte treburi și probabilitatea de a o da în bară este foarte mică. Cele mai multe cercetăride acolo:

• sunt cerute de industrie;
• sunt plătite de companii din industrie;
• se referă la probleme ale producției;
• oferă soluții punctuale;
• aduc mari beneficii celui care le finanțează;
• nu reprezintă baloane de oxigen;
• nu au nimic artificial;
• sunt reale, nemimate;
• exprimă o realitate a necesității de a merge înainte;
• sunt respectate.

Cercetarea științifică trebuie să fie sub b5% de tip dundamental, vreo 25% cercetare de dezvoltareși restul este cercetare orientată spre a rezolva noi probleme generate de industrie, căci aceasta plătește pentru că soluțiile oferite de cercetători vor permite recuperarea investiției, căci industria nu oferă cadouri cercetării știinșifice, ci face investiții în cercetarea științifică. Dacă industrie nu e, dacă necesitatea de tehnologii în servicii nu se manifestă, nici investiții în cercetare nu apar și atunci, de la buget se dau sume pentru a dezvolta programe de cercetare, pentru a ține în viață cercetarea științifică. Finanțările pe proiecte de ecrcetare pe durată de 3 ani trebuie analizate și trebuie văzut peste 5 ani de la încheierea cercetării câtă cercetare se mai face în acele centre de excelență sau în acele colective create ad-hoc. Se pare că aceste analize arată că sistemul de cercetare pe proiect finanțat nu prea merge că ideile originale nu prea ies la comandă. Dirijarea cercetării spre a satisface cerințe ale industriei este singura ideie sustenabilă în cercetare. Chestia cu cauciucul poliizoprenic este un exemplu de cercetare care a dus către o tehnologie, către o linie de producție, către un combinat. Ptiu, să-mi scuip în sân că azis de bine de odioasa...

(05 octombrie 2016)

Cercetarea științifică: cercetătorul solitar

Cercetătorul solitar, este un personaj can rar în aceste vremuri. El nu comunică cu cei din jur și este cufundat în gândurile lui. Și-a definit o problemă și caută să o rezolve. Necomunicând și uneori, fără a se documenta suficient, el lucrează fără să știe că problema a fost deja soluționată sau problema nu mai prezintă interes. Cercetătorul solitar parcurge din ciclul de cercetare numai anumite etape, fără a fi interesat de costurile implementării soluției lui. A se vedea cei care cred că scot platină din cenușa de la termocentrale, fără să se gândească la costul unui gram pe piață și costul gramului scos din acea cenușă.

Am admirație pentru cercetătorii solitari și-i înțeleg că societarea de azi are suficiente răutăți care să-l facă pe un timid să se închidă și mai mult în el. Este riscant să pornească cineva la drum ca un cercetător solitar. Numai că aceștia nu solicită resurse. Ei au alte surse de existență și într-o magazie sau într-un garaj își desfășoară munca lor de cercetare fără a deranja pe cineva. Cei ce ajung la soluții de excepție sunt recunoscuți de societare, iar ceilalți se pierd în anonimat fără ca societarea să aibă suferințe sau zvâcniri.

Am cunoscut cercetători solitari care nu acceptau că tot ceea ce fac ei este altceva decât ceva genial. Am cunoscut și cercetători solitari care au suferit decepția când li s-a arătat că problema lor are soluție de acum 20 de ani. Am cunoscut cercetători solitari foarte entuziaști care aveau nenumărate idei despre orice și cu o bucurie nemaipomenită le împărțeau în dreapta sau în stânga.

(04 octombrie 2016)

Cercetarea științifică: interdisciplinaritatea

Cine crede acum că cercetarea științifică se face fără bani și solitar, se înșeală amarnic. Cercetarea științifică presupune:

• bani pentru echipamente, documentare, stagii la alte laboratoare, salarii foarte bune;
• timp pentru a face lucruri temeinice;
• lucru în echipe complexe, în care fiecare știe ce are de făcut;
• acceptarea interdisciplinarității ca singură sursă a unor soluții bine fundamentate.

În activitatea mea de cercetare am lucrat în echipe de economiști, informaticieni, matematicieni și ingineri. A fost foarte greu la început pentru că fiecare dintre noi dorea să fie șef, să arate cât de măreț este el și că fără el universul se oprește. Când ne-am pus de acord și ne-am dat seama că fiecare este o rotiță într-un angrenaj, lucrurile au mers ca unse. Numai așa s-au dezvoltat o serie de idei foarte bine primite de producție. Să dau un exemplu: lumea se văita că nu se face planul, oricât de bine s-ar lucra. De vină era CUC, adică un coeficient de utilizare a capacității. Dacă puneai într-un camion cărămizi, adică 10 tone, CUC =100%. dacă se punea spanac, adică 200kg, CUC era vai de caul lui, adică 2%. Cu un economist, cu un inginer și un matematician am făcut un model care a permis corectarea indicatorului CUC așa fel încât să se țină seama de particularitățile a ceea ce se transportă. În medicină, ochiul artificial nu va fi realizat în niciun caz dacă în echipă nu este unul care știe software, un biolog, unul care știe hardware, un matematician, un fizician și mulți alții, deștepți, inovativi, cu experiență și mai ales cu dorința de a face ceva nou și foarte bine calitativ. Consider neserioasă abordarea în care la întrebarea:

- Cine a făcut acest produs de complexitate peste medie?

Mi se răspunde:

- Eu.

Atunci nu mai continui dialogul și plec. Cercetarea științifică modernă presupune un bun management, o echipă interdisciplinară și resurse financiare pentru a asigura atingerea unui obiectiv de top. Altfel, cu baloane de oxigen, cu pomeni și umilințe, lucru solitar și alte improvizații, nu se va obține nimic.

(04 octombrie 2016)

Cercetarea științifică: cercurile studențești

Cercurile științifice studențești au funcționat în universități de dinainte de războiul al II-le, au continuat și în anii negri ai comunismului, dar și în anii capitalismului pe care unii îl numesc sălbatic, iar alții de cumetrie, pr când eu îl numesc capitalism și atât, adică societate democratică. cercetarea științifică studențească se desfășoară în:

- cercuri științifice pe domenii care au legătură cu disciplinele din programele de studiu;

 - sesiuni științifice la nivel de cerc, de facultate, de universitate și la nivel național.

Activitatea de cercetare științifică:

- nu este condiționată de promovabilitate;

- este opțională;

- se desfășoară și în afara perioadei în care studentul învată disciplina;

- se continuă în elaborarea lucrării de licență;

- presupune documentare dar și elaborare de soluții proprii;

- înseamnă diseminare în fața colegilor dar și a profesorilor;

- conduce la evaluare și la premiere.

Sunt numeroși oameni importanți într-un domeniu de activitate care se mândresc peste ani cu diplomele obținute în diferite faze ale competițiilor pentru cercurile științifice studențești. Cercetarea științifică studențească este pepiniera de unde pornesc cei care duc mai departe domeniile științifice de importanță majoră din țara noastră. participanții la ședințele cerucrilor, cei care desfășoară muncă voluntară pe durata facultății sau a masterului în cercetare, nu mimează cercetarea și își însușesc temeinic tehnicile și metodele pe care le vor utiliza pe tot parcursul carierei lor în a descoperi noi soluții la noi probleme.

Am cunoscut foarte mulți tineri studenți care au venit la cercurile de cercetare științifică din CSIE și apoi au fost strălucitori în sesiuni naționale organizate la Iași, Timișoara sau Cluj. Mulți dintre ei sunt renumiți profesori universitari sau cercetători științifici dar și persoane publice de mare notorietate în domeniile în care activează. cercurile științifice studențești sunt forme flexibile din punct de vedere organizatoric, pentru că ele sunt:

- anunțate pur și simplu de un cadru didactic;

- studenții pasionați de temele de acolo se înscriu opțional;

- echipele de cercetare se constituie liber;

- activitatea de cercetare se desfășoară funcție de timpul disponibil;

- ședințele de cerc științific se organizează după un program armonizat;

- dezbaterile sunt absolut colegiale;

- referatele reflectă stadii ale muncii de cercetare;

- autoselecția joacă un rol esențial;

- criteriul valoric bazat pe calitate și eficiență este fundamental.

Diferențierea dintre studenți se realizează prin modul în care aceștia se documentează, vin cu soluții noi și mai ales prin capacitatea de a argumenta și de a demonstra calitatea soluțiilor obținute. În comparație cu situațiile în care sistemul educațional este bazat pe memorare și pe reproducere, în cercurile științifice se produce schimbarea radicală a abordării, pentru că trece pe primul plan creativitatea studentului. Cercurile științifice studențești reprezintă filtrul natural al talentelor și are menirea de a selecta pe cei care au capacitatea de a aduce elemente noi într-un domeniu de activitate de cei care au abilitățile de a fi excelenți executanți ai unor operații pe care unii le numesc pe nedrept de rutină, deși în orice moment apar elemente neprevăzute care impun decizii capitale.

Experiența mea arată că lucrând în stagiul doctoral cu tineri cu care am colaborat în cercurile științifice, în elaborarea lucrării de licență dar și a disertației, totul a decurs mai mult ca perfect pentru că respectivii știau totul despre nivelul de exigență impus de mine și colaborarea cu ei n-a avut nimic din ceea ce s-ar numic tocmeală pe termene și mai ales pe calitate. Lucrurile erau clare din cercul științific unde ei elaboraseră primele referate și unde ei înșiși își definiseră un nivel ridicat de exigență sub care nu-și imaginau să coboare orice-ar fi, ceea ce s-a și întâmplat.

(02 octombrie 2016)

Cercetarea științifică: diseminarea cercetării

Cercetarea științifică parcurge un ciclu format din etape precum:

• definirea problemă;
• identificarea finanțării;
• constituire echipă;
• documentare;
• găsirea de soluții originale;
• testare;
• verificare;
• prototip;
• brevetare;
• implementare;
• diseminare;
• exploatare;
• generalizare.

Probabil mai sunt și altele, dar pentru ceea ce mă interesează pe mine cred că etapele sunt suficiente. Diseminarea este modalitatea prin care se fac cunoscute soluțiile originale în lumea specialiștilor și li se consacră valoarea. Diseminarea se realizează prin:

• elaborare de studii;
• participări la conferințe;
• prezentări în seminarii științifice;
• publicare de articole;
• publicare de cărți;
• prezentare de cursuri la studenți.

Diseminarea are loc în a treia parte a ciclului de cercetare și trebuie să evidențieze folosind rezultate ale analizei cantitative că:

• soluția este originală,
• soluția este mai bună;
• soluția este eficientă.

Este cunoscut faptul că în lumea internetului circulă tot felul de date și nimeni nu mai are cum să invoce că abordarea este incompletă din lipsa informațiilor, iar analizele trebuie să fie așezate exact așa cum trebuie pe date exacte cu indicarea surselor. Orice abordare este nefericită și are consecințe dramatice, însoțite de pierderi de imagine dar și de saccțiuni în plan financiar.
Și diseminarea e un lucru greu pentru că presupune muncă de organizare a materialului care va fi elaborat și trebuie făcut efort pentru a scoate în evidență într-o revistă cu impact că ceea ce se prezintă este valoros. Un articol se muncește între șase luni și un an când rezultatele cercetării sunt foarte clare, iar publicarea lui necesită între un an si doi ani.

(02 octombrie 2016)

PhD: direcțiile de cercetare

Așa cum stă bine unei teze de doctorat înțesată cu soluții originale și rezultată dintr-un intens proces de cercetare, finalul este apoteotic, pentru că autorul acesteia, proaspătul doctor în științe apasă pe pedala viitorului. El se apucă acolo pe ultimele pagini ale tezei să dezvolte câteva direcții de cercetare. Acolo el spune că:

• a acumulat experiență în domeniu;
• a deprins măiestria cercetării științifice;
• vede complexitatea unor probleme de rezolvat;
• va aloca în viitor energii pentru a merge mai departe;
• știe să coordoneze o echipă de cercetători.

Comisia de susținere în ședință publică apreciază aceste descrieri și-l încurajează pe autorul tezei să continue. Bineînțeles că doctorandul care în câteva minute va deveni doctor după citirea procesului verbal, subliniază cu tărie că va continua cercetarea și va aprofunda ceea ce a descoperit în stagiul doctoral, făcând să se dezvolte cercetarea științifică într-un domeniu pe care el îl consideră de importanță majoră. dacă are cineva curiozitatea să vadă dacă din 5.000 de doctori în științe cu titluri obținute în ultimii ani, 10% continuă munca de cercetare în domeniul în care au scris teza și din aceștia 5% își respectă angajamentul de a lucra în domeniul în care au lucrat în stagiul doctoral și chiar urmăresc direcțiile de cercetare scrise cu entuziasm în teze. Sunt prea mulți doctori în științe care:

• după susținerea tezei părăsesc domeniul în care au cercetat;
• nu mai lucrează spre a găsi soluții în conformitate cu direcțiile identificare;
• privesc diploma de doctor ca pe un trofeu și atât;
• uită că au acest titlu și-și amintesc doar când e o chestiune de creștere salarială;
• au văzut în doctorat doar un scop în sine.

Acolo unde lucrurile sunt temeinice, este clar că un doctorat rămâne un doctorat, adică un stadiu asemeni vârfului Chomolungma care este numai laîndemâna unor aleși ai sorții, chemați să facă lucruri mărețe, nebirocratice, nefuncționărești sau ceva gen acțiuni de bifat într-o viață anostă de om. Voi fi foarte fericit să fiu contrazis și din cei 5.000 de doctori în științe să mi se spună că 4.999 lucrează în laboratoare de cercetare sau în industrie și continuă munca așa cum au promis, urmând să ducă mai departe ceea ce au realizat în stagiul doctoral și au prefigurat în teză ca subcapitol al direcțiilor de cercetare.

(27 septembrie 2016)

PhD, al doilea raport de cercetare

În al doilea an de stagiu doctoral, raportul ce se va scrie trebuie să includă soluții originale. o soluție este originală dacă:

• n-a mai fost dată de altcineva, deci e ceva nou;
• diferă de ceea ce există prin multe elemente;
• modificând ceva se aduc îmbunătățiri semnificative unei funcții obiectiv;
• are o funcționalitate ce nu s-a mai făcut până acum;
• are un mod de realizare cu mult mai ieftin și mai rapid.

Soluția originală înseamnă:

• un model nou;
• o teorie nouă, o demonstrație nouă la o teoremă veche;
• o nouă tehnologie;
• un procedeu nou;
• un fenoment nou descoperit;
• un algoritm nou;
• un altfel de a face analiză comparată;
• un nou sistem de ipoteze care duce la noi concluzii;
• un tratament nou;
• un dispozitiv nou;
• identificarea unei greșeli făcute de alții și nevăzute până acum;
• o nouă rețetă pentru a obține o nouă substanță;
• o nouă tehnologie care crește randamentul;
• o nouă tehnică având efecte benefice asupra productivității;
• noi principii care produc schimbări radicașe într-un domeniu.

Fiecare domeniu are soluțiile lui originale și specialiștii cunosc momentul în care cineva vine cu o soluție și au ei criterii pentru a ști că este vorba de ceva original.

Se procedează astfel:

• se pune în paralel ceea ce este considerat că este contribuție originală cu ceea ce există;
• se analizează diferențele;
• se fac măsurători;
• dacă sunt diferențe și efectele pozitive sunt dominante, soluția este acceptată ca fiind originală.

În cazul fericit că nu există termeni de comparație cu ceea ce există în literatură, originalitatea este evidentă. este important ca doctorandul să fie înzestrat cu un nivel de exigență ridicat să nu creadă că orice face el acolo în stagiul doctoral este noutate. Să fie modest, pentru a nu crede că el are invenții de nivel mondial. În caz contrar el va suferi îngrozitor și se va considera persecutat că toată lumea are ceva cu el. Identificarea de soluții originale este cel mai dificil element al stagiului doctoral, căci originalitatea este 0,9% inspirație si 99,1% transpirație.

(04 iulie 2016)

Radiografia cercetării științifice este necesară

Radiografia cercetării științifice nu înseamnă o analiză critică a acestui domeniu pentru a se vedea ceea ce nu s-a făcut, ceea ce nu există, care sunt minusurile și mai ales, când se face o radiografie, nu se caută vinovați.

A cunoaște starea de fapt înseamnă a vedea cu exactitate:

• unde se face cercetare științifică;
• cine sunt cei care fac cercetare științifică;
• care sunt rezultatele obținute pănă acum în cercetarea științifică;
• locul pe care îl are cercetarea științifică între domeniile de activitate de la noi;
• cum este văzută cercetarea științifică românească în lume;
• care este nivelul cercetătorilor de la noi;
• care sunt contribuțiile cercetătorilor;
• cum se face conectarea cercetării științifice românești la ceea ce se întâmplă în lume;
• care sunt resursele vitale ale cercetării.

Nu trebuie făcut un studiu de fezabilitate, nu trebuie făcută o cercetare, ci trebuie doar inventariate problemele și în dreptul fiecăreia să apară un tabel simplu și sub tabel câteva fraze clare din care să rezulte exact cum stă treaba.

Există numeroase statistici oficiale și de aici trebuie început pentru a vedea ce se face aici și ce nu se face. Radiografia trebuie să fie o imagine nedeformată a ceea ce înseamnă cercetare științifică în Ro, căci drumul pe care se merge este eronat din moment ce  plaiurile noastre cele mioritice nu au dat niciun laureat al premiului Nobel care să fie locuitor al spațiului nostru cel carpato-danubiano-pontic. Așa sunt unii de origine romană, dar care au trăit și lucrat în alte țări, iar noi ne mândrim că școala elementară romînească care le-a pus pentru prima dată  creionul în mână a fost bună, că altfel n-ar fi ajuns să obțină acel premiu.

radiografia trebuie să fie realistă. Ce se face cu ea, depinde. Se dorește cercetare, atunci e privită într-un fel. Se dorește numai pentru a fi informată lumea, se privește altfel. Se pune la sertar, atunci nu mai trebuie făcută.

Oricum nu mai este mult de așteptat, pentru că o cercetare științifică muribundă nu duve la nimic bun.

(16 iunie 2016)

Cercetarea științifică de pe la noi

Cercetarea științifică este un domeniu strategic de activitate pentru orice națiune. Cercetarea științifică este derulată de:

• oameni cu talent;
• oameni foarte bine pregătiși în domeniul lor;
• oameni care trebuie să aibă de finit un anumit context;
• oameni care cred în steaua lor;
• oameni curajoși;
• oameni viziionari.

Ca și în artă, în cercetarea științifică este absolut necesar să existe un cadru instituțional care să permită:

• dezvoltarea de proiecte;
• ierarhizarea valorilor;
• schimbul de idei;
• existența de școli și de lideri;
• existența unei competiții reale;
• generarea de probleme reale de rezolvat;
• finanțarea proiectelor de cercetare.

Cercetarea științifică nu este domeniul în care se supraviețuiște, ci este domeniul unde gândirea liberă, crează, dezvoltă, validează și implementează.

Am văzut în viața mea nenumărați cercetători științifici autentici, pe care i-am apreciat pentru că:

• aveau un nivel de documentare de excepție în domeniul lor;
• știau să deruleze un ciclu complet de cercetare științifică;
• lucrau excelent în cadrul echipelor din care făceau parte;
• erau de o modestie exemplară;
• comparau tot timpul ceea ce făceau cu ceea ce era deja făcut;
• cunoșteau com tot ce se lucrează în laboratoare;
• participau la conferințe și schimbau idei cu alții;
• excludeu abordările formale cu o exigență proverbială;
• ierarhizau propriile rezultate;
• construiau și nu acceptau pe demolatori.

A existat cercetare științifică înainte de comunism, dovadă fiind numele ilustre de savanți interbelici care au avut descoperiri recunoscute atât la noi cât și în lumea întreagă. 

Comunismul a adus cercetarea științifică de tip sovietic în care cercetătorii erau concentrați în mari institute de cercetare, devenind un fel de funcționari, activitatea lor era o activitate ca oricare alta de opt ore pe zi, cu program, cu condică, cu ierarhizări stricte, ca în orice întreprindere. Au existat și atunci rezultate notabile, mai ales în medicină, chimie și matematică.

Noua democrație nu s-a împăcat cu lipsa elementului concurențial de piață din cercetare și ușor-ușor institutele de cercetare s-au destrămat, cercetătorii valoroți plecând în mediul academic sau în străinătate. Ceilalți s-au dus spre producție, s-au privatizat sau au continuat să rămână în vechile locuri de muncă așteptând pensionarea. Mai sunt câteva institute de cercetare precum ICI, ICECHIM dar și unele de pe lângă Academia Română pentru literatură, matematică, arheologie sau alte domenii mai puțin frecventate de industrie.

În momentul de față, nefiind industrie și nici agricultură care să genereze probleme deosebite, adică să ceară soluții noi, nu există nici bani, nu există nici cercetare științifică foarte consistent finanțată. Bugetul de stat alocă sume infime, iar UE are condiții draconice pentru a finanța cercetarea. Nimeni nu vrea să se riște de nicio sămânță. 

Ceea ce este foarte clar, este faptul că nu s-a găsit încă modul de a gândi cercetarea și statutul cercetătorului, oricum altfel decât acela de a fi un banal funcționar public.

Goama după cantitate nu duce la performanță în cercetare. Dacă la noi a avea articole ISI este un scop, în America nici nu se știe ce este ISI, dar se știu adevăratele conferințe cu factor de respingere pe bune și se știu valorile autentice, care se cern prin rezultate obținute cu nădușeală, evaluate pe baza unor criterii stricte și validate de practica exigentă.

(16 iunie 2016)