1 Mai muncitoresc

Îmi aduc aminte de ziua de 1 Mai pe care o sărbătoream în copilăria mea. Se mergea la defilare, după care se mergea la Ștrand, căci așa i se zicea parcului de pe strada Râurilor din Pitești, unde venea multă lume. Se mâncau mmititei, se bea bere, se mergea cu trenulețul și se participa la tot felul de spectacole. Era zi de sărbătoare.

Noi elevii, ne întâlneam la școală cam de la 07:30 și plecam încolonați îmbrăcați în uniforme și cu cravata de pionier la gât, spre centrul orașului. Ne strângeam  elevii de la  toate școlile generale din Pitești pe o anumită stradă și undeva după ora 10:)) ne venea rândul să trecem prin fața tribunei, unde deasupra erau portretele mari ale lui MARX, ENGELS, LENIN. Se scandau lozinci. După ce defilam prin fața tribunei, plecam spre casele noastre. Defilarea continua cu muncitorii de la Fabrica de Tanin, cu Fabrica Textila, cu Fabrica de încălțăminte, cu Fabrica de Tabliere, cu Fabrica de la Mioveni. Lumea se bucura în felul ei, căci comunismul îi adusese pe toți oamenii la același nivel. Se auzea cântecul care avea primul vers Râde iarăți primăvara, cântec pe care-l cântam la cor. 

Se transmitea la radio demonstrația oamenilor muncii și crainicul făcea descrieri detaliate despre coloanele de oameni ai muncii care treceau prin fața tribunei, unde în prezidiu erau Gheorghe GHEORGHIU DEJ, Ion GHEORGHE MAURER, Chivu STOICA, Ștefan VOITEC, Emil BODNĂRAȘ, Gheorghe APOSTOL, Leonte RĂUTU, Alexandru DRĂGHICI, Petre BORILĂ, Alexandru MOGHIOROȘ. A diua zi în ziarele care apăreau, Scânteia, România Liberă și Scânteia Tineretului apăreau fotografii de la tribuna demonstrației de 1 Mai și instantanee cu participanții le defilare. Erau în fotografii:

- chipuri zâmbitoare, 

- care alegorice,

- pancarte cu texte dedicate partidului,

- copii ținuți pe umeri de către părinții lor.

În acele vremuri, ziua de 1 Mai avea o anume semnificație, dată de propaganda de partid, iar oamenii de bucurau în felul lor. Ziua de 2 Mai era dedicată tineretului. Se organizau serbări, erau spectacole ale brigăzilor artistice din întreprinderi. Pe scene improvizate se produceau artiști amatori. Spre seara erau focuri de artificii.

Anii au trecut. Este aceeași scenă. Sunt alți spectatori. Este o altă  piesă și se mănâncă mici. La televizor se proiectează și imagini din vremurile comuniste, imagini care nu-și găsesc rostul, căci mortul de la groapă nu se mai întoarce, iar istoria scrisă de amatori nu este istorie ci este ceva caricatural, care nu servește nimănui, din moment ce inflația este de 10% și austeritatea este vecină cu catastrofa.

(01 Mai 2026)

365 împotriva României: Alexandru DRĂGHICI cu mâinile mânjite

Pe vremuri, pereții claselor erau plini de portretele conducătorilor. Într-o noapte au dispărut. Au apărut numai portretele lui MARX, ENGELS și LENIN. Și acestea au dispărut și a rămas să troneze portretul lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, ca după moartea acestuia să apară portretul lui Nicolae CEAUȘESCU purtând o cravată cu placheuri, că cismar fusese acesta în tinerețe.

Și portretul lui Alexandru DRĂGHICI a fost cândva pe pereții claselor. Numai că la un moment dat s-a considerat c el, Ana și Teohari au greșit și au fost maziliți. Lui Alexandru DRĂGHICI i s-au atribuit multe nedreptăți și crime comise din vârful peniței, căci el de pe pozițiile avute a influențat cursul anchetelor și mai ales concluziile finale. Așa se explică execuția lui Lucrețiu PĂTRĂȘCANU. După mulți ani s-a concluzionat că Alexandru DRĂGHICI se face vinovat alături de DEJ de  ceea ce s-a întâmplat cu PĂTRĂȘCANU. După 1989, Alexandru DRĂGHICI a făcut ceea ce face un politician viteaz, demn de admirația conaționalilor săi, adică s-a cărat din țară, în Ungaria, așa cum azi se fuge în Costa Rica sau în Madagascar. Omul s-a considerat:

- nevinovat,

- victimă,

- nedreptățit,

- curat,

- blând,

- binefăcător,

- drept.

Chiar dacă a trecut de la gradul de general la cel de simplu soldat, mai știm noi și în zilele noastre cazuri, căci vorba unul bărbat de stat, un deget are diferite aspecte ce depind de unghiul din care este privit. Și Alexandru DRĂGHICI se aștepta să fie lăsat în pace, dar a venit decembrie 1989 și foaia s-a schimbat, drept care și-a luat tălpășița, dându-și obștescul sfârșit departe de țara pe care el a crezut că chiar a slujit-o, căci un om ca el nu ar fi acceptat nici în ruptul capului că tot ceea ce a făcut nu a fost întru slujirea cauzei poporului proletar. Securitatea din vremea lui Alexandru DRĂGHICI a avut culmi ale cruzimilor, el fiind ministru securității în intervalul 20 septembrie 1952 – 19 martie 1957, poziție din care în niciun caz nu a cântat la vioară sau să fi îngrijit mușcatele din balcon. Când eram copil, venea la noi un om care scăpase din pușcărie prin 1956, un schelet ambulant, care era plin de bube și tata l-a pansat până s-a făcut bine, dar semnele sub formă de linii drepte arătau că nu erau nici furunculi și nici răni din accidente de muncă, ci erau semnele bătăilor primite.

(26 august 2018)