Actorul de film Robert REDFORD

Am avut ocazia să-l văd pe actorul de film Robert REDFORD în rolul lui Paul din filmul Dansând în parc, din 1967, la cinematograf pe când eram student. Juca alături de actrița Jane FONDA, în rolul lui Corie. El avea pe atunci 31 de ani, ea avea 30 de ani. Mi-a plăcut mult filmul, dar în minte îmi vine acum scena când mama lui Corie urca pe jos etajele pentru a ajunge la apartamentul fiicei ei, căci blocul nu avea lift și biata femeie ajungea epuizată.

Am văzut și filmul propunere indecentă, în care Robert REDFORD juca alături de Demi MOORE și Woody HARRELSON. Filmul nu m-a dat pe spate ca subiect, dar actorii l-au salvat, căci subiectul era facil și subiectul era predictibil pas cu pas.

Am mai văzut filmele Butch Cassidy and the Sundance Kid, The Great Gatsby, Spy Game, Un pod prea îndepărtat, în care a jucat Robert REDFORD. Toate mi-au plăcut, căci Robert REDFORD avea un zâmbet aparte și-și intra în rol, astfel încât în fiecare film el era de fiecare dată altcineva, dar tot timpul îl recunoșteai. Actorul a apărut în filme alături de  Brad PITT, Catherine McCORMACK, Jane FONDA,  Paul NEWMAN , Katharine ROSS,  Peter BOYLE, Dustin HOFFMAN,  Michael CAINE, Sean CONNERY, ANTHONY HOPKINS,   Robert DUVALL, Kim BASINGER, Demi MOORE și Woody HARRELSON, dar și de mulți alții.


(17 septembrie 2025)

George Crin Laurențiu ANTONESCU se laudă pur și simplu

George Crin Laurențiu ANTONESCU face parte din categoria politicienilor mărunți care au jucat jocuri, care au căutat să le fie bine lor și care nu s-au remarcat prin nimic special, căci la șefia PNL nu a făcut mare brânză, iar cu chestia numită USL a făcut o prăjitură rămasă fără moț, împachetată într-un ziar călcat în picioare, după ce a fost ridicat din tină.
George Crin Laurențiu ANTONESCU  a absolvit la 26 de ani Facultatea de Istorie de la Universitatea București, după ce a fost repetent de două ori. George Crin Laurențiu ANTONESCU a fost un profesoraș de istorie la sate, iar Revoluția din Decembrie 1989 l-a scos la lumină, ajungând prin relaxarea absurdă a criteriilor de obținere a posturilor, profesor la Colegiul Spiru HARET. Între 1992 și 2016 George Crin Laurențiu ANTONESCU a fost parlamentar și din ceea ce este postat pe internet nu rezultă ca absolventul de istorie să fi scris articole sau cărți de istorie, deși a lucrat și pe la un muzeu pe poziția de curator, unde profesia i-ar fi permis să scrie câte ceva, mai ales că Dobrogea este bogată în situri arheologice.
După ce insistentul de Mircea BADEA l-a întrebat de a făcut în ultimii 10 ani de când a lipsit de pe scena politică, George Crin Laurențiu ANTONESCU s-a lansat, arțăgos fiind, în a spune niște lucruri din care se vedea clar că nu i-a trecut prin cap că va fi întrebat așa ceva, improvizația oferită fiind jalnică, penibilă, superficială, puțin credibilă și aiuritoare.
Acum, la câteva zile bune, George Crin Laurențiu ANTONESCU a revenit spunând că a scris o carte și lucrează la a doua carte. Îmi aduc aminte de marchizul sicilian Giuseppe Tomasi di LAMPEDUSA care a scris celebrul roman GHEPARDUL, care a fost găsit în manuscris la câțiva ani după moartea autorului. Nu am o explicație de ce scriitorul George Crin Laurențiu ANTONESCU s-a apucat să scrie o a doua carte, înainte de a o publica pe prima. Îmi aduce aminte de o mătușă croitorească care se apuca de 1.000 de lucruri, fără a termina nimic, dar reușind să facă totuși o cămașă în 11 ani...
Eu nu cred că George Crin Laurențiu ANTONESCU a scris cărți din două motive și anume:
- el nu a scris nimic, nici chiar un articol, înainte,
- nu a spus din start că în cei 10 ani a scris o carte și a început-o pe a doua.
Dacă mâine George Crin Laurențiu ANTONESCU își va lansa careta, eu îmi voi cere scuze că l-am făcut lăudăros, car în PNL este deja un obicei să anunți o carte și să apari cu ea în târg după 6 luni....

PS:  dacă nu se indexează pensiile și dacă îngheață salariile cu ordonanța trenuleț, este bine pentru liniștea sa personală a casnicului George Crin Laurențiu ANTONESCU, să nu candideze, căci scorul său va fi cu -.


(27 decembrie 2024)

O confuzie când vorbim despre Hollywood...

Ne place teribil de tare să ne comparăm cu cei mai buni. Nu este rău, dar este bine să avem și termeni realiști de comparație. Mulți vorbesc despre industria cinematografică de la Hollywood. Este bine să vorbim despre:
- producția de filme,
- vedete,
- conturile grase ale regizorilor,
- producătorii de filme,
- lupta pentru supraviețuire.

Când vorbim despre Hollywood nu trebuie să uităm un lucru și anume că la Hollywood cei care produc filme, nu stau ca milogii cu mâna întinsă la stat să cerșească banii, ca după aceea să nu aibă nicio responsabilitate legată de recuperarea lor prin vânzarea de bilete. Acolo, filmele sunt investiții și cei care vin cu banii știu exact că fac investiție și că după ce rulează filmul în sălile de cinematograf, ei își recuperează investiția și că filmul este una dintre industriile unde recuperarea investiției se face într-un timp record. 

Se vorbește cu oarecare ironie de către așa-zișii artiști despre cei care îndrăznesc la noi să facă film pe cont propriu, adică să investească banii în filme, iar ei, cei care chipurile fac adevărata artă, stau pe margine și așteaptă să facă filme pe care ei și neamurile lor le vizionează, căci oamenii de rând au alte preocupări decât să meargă într-o sală de cinema pentru a vedea ceea ce vede și la colțul străzii, adică acea realitate specifică filmelor italienești din anii '50.

Eu cred că este momentul ca și la noi să apară investitorii din cinematografie care să fie niște tipi cu:

- buzunarele pline,

- simțul afacerii din film,

- mirosul spre teme de succes la public,

- putere de decizie prin specialiști,

- capacitatea de a controla.

Acești investitori sunt cei care știind ce vrea piața, adică potențialii spectatori, să impună trendul și să determine scenariștii de a scrie texte de succes, pe teme de succes la public, fără a cădea în grotesc, în facil și mai ales în penibil. Ei sunt cei care au capacitatea financiară de a naște filme profitabile, cu subiecte de mare anvergură, care să devină magnet pentru public. Restul vine de la sine. Când vorbim de Hollywood, vorbim de partea plină a paharului. Numai că pe Dâmbovița afacerile trebuie să fie afaceri, investițiile trebuie să fie profitabile și cinematografie trebuie văzută ca artă în care industria și profitul își dau mâna, căci pomenile de la stat nici măcar supraviețuire nu înseamnă, ci un fel de baloane de oxigen date unora pentru a avea senzația că trăiesc într-o lume unde unii știu să evolueze în siguranță.



(14 ianuarie 2024) 

Filmele pe celuloid și digitalizarea

Indiferent de cât de bune ar fi condițiile de a păstra rolele cu pelicule ale filmelor pe celuloid, deteriorarea este un proces inevitabil. În anii de demult, pe când aveam un aparat de fimat QUARTZ de 8 mm am făcut multe filme, le-am developat, le-am vizionat și eram foarte încântat de ceea ce realizasem. Cu trecerea anilor am căutat să digitalizez filmul, dar n am reușit în spațiul nostru mioritic. Am reușit să fac acest lucru în USA după multe ezitări și o rolă mare m-a costat 100 de dolari, dar nu costul a fost durerea, ci faptul că am recuperat extrem de puțin din materialul inițial, căci așa cum am zis, pelicula pe celuloid se deteriorează, deși am căutat să nu fie un mediu umed, ci am garantat mediu foarte uscat pentru ea.

Sunt foarte mirat de faptul că procesul de digitalizare este prea lent. Am impresia că multe pelicule pe celuloid sunt deja compromise, deși există acum software care să le îmbunătățească nivelul de calitate. Numai că trebuie achiziționat acel software, trebuie pregătiți cei acre să-l utilizeze și trebuie trecut la treabă în forță.

Experiența pe care am avut-o cu rola mea, mi-a dat de gândit și cred că dacă făceam digitalizarea cu mult mai devreme de anul 2011 lucrurile ar fi stat cu totul altfel și gradul de recuperare ar fi fost cu totul altul. Sunt sigur că într-un alt laborator, unde tehnologia de digitalizare era precedată de restaurarea filmului, gradul de recuperare ar fi fost cu mult mai mare. Oricum, sunt mulțumit și cu ceea ce am obținut. Secvențele le voi recupera și le voi pune undeva, să se vadă că am făcut filme acum 40 de ani cel puțin, chiar dacă erau pe 8 mm, dar tot am făcut, chiar și filme color...

(29 ianuarie 2023) 

Vrei să vezi un film? Ia-ți gândul!

Cine vrea să vadă unde rulează un film sau ce fimle rulează la cinematografe, ar trebui să se lămurească rapid cum stau lucrurile dând o căutare după cuvinte cheie pe Google. Spun ar trebui, pentru că în realitate este o aventură să cauți pe internet așa ceva din cauza structurării foarte proaste a interfețelor.
Apare o hartă. Apar restaurantele din vecinătatea cinematografului. Apare o histogramă. Până la filmele pe care aș vrea să le văd e cale lungă. Chiar sunt informații neinteresante, căci în mod normal eu când intru pe Internet și dau numele unui cinematograf trebuie să văd:
- filmele care rulează,
- zilele și orele în care rulează filmele,
- prețul biletului,
- unde se află cinematograful,
- dacă am parcare.
Celelalte informații ar cam trebui să apară ceva mai târziu.
Acum mulți ani am văzut pe aeroportul din  München o interfață perfectă. Cred că proiectanții interfeței întrebaseră 100.000 de cetățeni ce-i interesează să afle la ieșirea din aeroport și după răspunsurile date, proiectanții interfețe structuraseră interfața. Au us la început cea mai frecventă chestie, apoi pe a doua și au continuat, astfel încât ultima chestie era cea mai puțin interesantă. La noi nu se procedează așa și de aceea apar interfețe de tot râsul, cu elemente neineresante, enervante. Când eu dau căutare după teambuilding, căci despre acest film este vorba, evident, trebuie să mi se răspundă la întrebarea: unde rulează, să-l văd. Mă localizează în București, deci trebuie să-mi apară lista cinematografelor unde acest film rulează. După aceea dacă am ales un cinematograf, trebuie să văd programul de azi și după aceea pentru Teambuilding trevuie să-mi aleg o altă zi din săptămână câns mi-aș alege să-l văd. Apa după aceea să apară orele și să comand sau cum se zice să rezerv biletul. 
Sunt lucruri simple de care proiectanții de interfețe ar trebui să țină seama, dar nu o fac și ne oferă tot felul de aiureli, mai ales când e cazul interfețelor colectoare, care preiau informații despre mai multe entități și vor să le sistematizeze. Isese un ghiveci stupid, căci nici arta integrării de protaluri nu este la îndemâna oricui. trebuie nu numai cunoașterea mediilor de dezvoltare, dar și mult creier în a face o analiză a priorităților celor care ar relaționa cu aplicația pentru a li se oferi strict ceea ce ei au nevoie și nu bazaconii. Eu dacă cer să văd un film, ca mine sunt 99% din indivizi neinteresați să știe la ce restaurante ar mânca ceva după film.



(14 ianuarie 2023)

Cultura ca marfă oarecare

Ne-am obișnuit ca statul să subvenționeze cultura. În acest fel s-a creat o pătură de inși care sug banul de la buget, doar că există și chipurile, zic ei că sunt creatori de cultură. În realitate, acolo unde există așa-zise centre de cultură, nu sunt altceva decât locuri unde inși care au pile și relații, au găsit locuri călduțe să toace banii de la buget pe niște chestii pe care  ei le numesc proiecte, dar care sunt în realitate false acte de cultură.
În opinia mea, dacă eu vreau să public un roman, trebuie să procedez astfel:
- scriu romanul,
- merg la un editor,
- editorul respinge romanul,
- merg la bancă,
- iau credit,
- plătesc tehnoredactarea,
- plătesc tipografia,
- plătesc distribuția,
- mi se vinde cartea la prețul pus de mine,
- recuperez banii,
- plătesc creditul,
- îmi rămâne un profit substanțial.
Dacă public romanul și nu-l cumpără lumea, înseamnă că romanul meu nu este bun, am riscat, am pierdut și-mi vând casa ca să acopăr creditul, ca simbol al faptului că am vrut să-mi satisfac un moft.

În opinia mea, dacă vreau să-mi fac un concert, că mă bântuie oarece talent, procedez astfel:

- mă auto-evaluez,

- schițez structura concertului,

- fac calcule,

- merg la bancă,

- iau credit,

- plătesc orchestra, sala,

- vând bilete,

- țin concertul,

- vine lume plătitoare de bilete,

- acopăr cheltuielile,

- returnez creditul la bancă,

- îmi rămâne un profit bun.

Dacă nu s-au vândut bilete, așa cum s-a întâmplat la concertul unui nene pianist care organizase un concert pentru sinistrații din Fukushima, înseamnă că nu sunt bun și trebuie să mă apuc de spălat vase la un restaurant decât să fac eu pe solistul închipuit. Sunt dator la bancă, îmi vând acareturile, dar știu că mi-am făcut cheful.

Vedem cum cei care se cred oameni de cultură vor ca statul să le acopere costurile mediocrității, ceea ce nu este normal. În cultură, ca peste tot trebuie să răzbească numai cei mai buni. Adică să vedem spectacolul cel mai bun, cu actorii cei mai buni, iar eu să plătesc bilet cu bani grei, vreau să citesc cartea cea mai bună și s-o cumpăr cu bani adevărați din librărie, vreau să văd o expoziție de tablouri și trebuie să plătesc biletul cu un preț care să mă mire, dar să-l plătesc. Nimic nu se face gratis și nimic nu se face de dragul de a face, căci eu văd actul cultură, oricare ar fi el, ca un produs pe tarabă, unde există cerere și ofertă. Nimic nu e de pomană pe această lume. Cine crede altfel, își fură căciula.

(06 august 2022)

Procesul de la Nürnberg -film 1961

Procesul de la Nürnberg  este un film extraordinar realizat în 1961 de regizorul Stanley KRAMER. Mi-am adus aminte de acest fil cu totul deosebit auzind la tv despre demersul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a strânge dovezi pentru a-l incrimina pe Vladimir PUTIN în genocidul care are loc în Ucraina unde sunt uciși ucrainieni, dintre care unii au și cetățenie română.

Sunt sigur că un regizor român din tânăra generație ca realizat un film cu titlul Procesul de la București. Sunt sigur că se va găsi un scenarist și se vor găsi actorii care să joace rolurile. În filmul Procesul de la Nürnberg  au jucat actori precum Spencer TRACY, Burt LANCASTER, Maximilian SCHELL, Montgomery CLIFT, Judy GARLAND, Richard WIDMARK, Howard CAINE, Werner KLEMPERER, Marlene DIETRICH, William SHATNER, John WENGRAF far și alții.

Filmul începe cu traducerea la cască din germană în engleză  și invers, pentru a crea atmosfera de atunci din sala de judecată. Îmi și imaginez cum ar arăta un astfel de proces cu vorbirea în limba română și cu traducerea în limba rusă, în limba ucrainiană și în limba engleză, după aceea se vor simplifica lucrurile vorbindu-se doar în românește.

Mi-am adus aminte de o nuvelă a lui Alberto MORAVIA în care o fată a zis că face bilețele cu numele băieților din care numai unul este cel care va fi alesul ei. În realitate pe toate bilețelele era scris un singur nume, numele băiatului care îi era drag ei și ea a tras din pălărie un bilet așa cum a promis. Tot ma o chestie de acest fel mă gândesc că va face și scenaristul filmului. Să nu uităm că Marin PREDA a introdus în romanul său DELIRUL câteva pagini despre un puști purtat de jandarmi din plasă-n plasă și așa a primit undă verde publicarea. Românul este inventiv și pentru a-și atinge scopul, știe să ocolească adevărul, prin fente cu  măiestrie.

(11 iulie 2022)

Ce e eficiența unui film?

Filmul  They Shoot Horses, Don't They? a avut un buget de 4,86 milioane USD și încasări de 12,6 milioane, ceea ce înseamnă, după toate scăderile, că a revenit casei de filme producătoare ABC Picture, cel puțin 2,5 milioane de USD ca profit net, adică peste 50% din ceea ce s-a investit. A fost o investiție profitabilă, ceea ce mă duce cu gândul, la întrebarea dacă la noi, vreun producător care pune la bătaie banii primiți de la stat, își pune vreodată problema recuperării investiției.

Superproducția americană Cleopatra din 1963 a avut un buget de 31,1 milioane USD și încasări din fil de 57,6 milioane USD, dar și încă 40,3 milioane USD din difuzări la tv și în teatre, ceea ce înseamnă că profitul net a fost de 10 milioane USD, adică 25% din valoarea investiției, ceea ce înseamnă un câștig foarte bun, zic și eu, dar nu ca să mă aflu în treabă.

Filmul Nașul (The Godfather) din 1972  a avut un buget de 6 milioane USD și încasări de 268,5 milioane USD, ceea ce cred eu că s-a ajuns la un profit net de peste 120 milioane USD, adică de 20 de ori investiția, ceea ce arată că regizorul Martin SCORSESE a avut mână bună, iar studiourile Paramount au dat lovitura. Așa se îmbină arta cu businessul, ceea ce pe Dâmbovița e imposibil atât timp cât banii pentru cinematografie vin de la buget și toți stau cu mâna întinsă la ce pică din mila guvernului.

Cam la toate filmele americane este prezentat bugetul și încasările, pentru a se vedea eficiența sau din contră, că filmul a fost pe pierderi și doar rin compensări a permis producătorului să meargă mai departe.

Am încercat să văd câteva filme românești lăudate de unii și de alții, filme care au primit premii importante. Sunt filme de lift, adică doar câți inși încaă într-un lift ar merge să vadă acele filme. Dacă vreau să văd mizeria vieții de zi cu zi, nu plătesc bani la cinema și nici nu pierd timpul într-o sală unde se proiectează un film, ci doar merg pe stradă spre servici sau mă întorc de la servici și mi-e suficient.

Atât timp cât scenariile nu vor satisface cerințele unui grup țintă printre care mă număr și eu, atât timp cât regizorul nu va face artă, atât timp cât actorii nu vor mai fi doar niște plastilină în mâna regizorului și vor crea personaje de film, nu voi merge la film sau dacă se va da la tv un film, voi schimba canalul în secunda a doua, când voi vedea că filmul nu este ceea ce vreau eu.

Am auzit că sunt unii care-și pun casa la bătaie pentru a face film. Mi-ar părea bine dacă filmele cu investiții private ar fi atât de bune încât să scoată investiția și respectivul investitor să meargă mai departe și să inaugureze o nouă eră în cinematografia mioritică, bazată pe eficiență reală, nu pe miloaga la banul de la buget, unde toată lumea se face că face ceva și în final ies filme nu slabe, ci foarte slabe, iar străinii le răsplătesc cu premii că ei nu știu realitatea românească și temele din filme li se par cool.

Morala: vreau să trăiesc ziua să văd la filmele românești buget și box office cu cifrele reale ale cheltuielilor și încasărilor, pentru a-mi da seama cine suntem și câte parale facem.

(05 iunie 2022)

Filmele românești

N-am mai fost la un film românesc de nu mai țin minte de când. Nu merg la filmele românești pentru că:
- sunt în contratimp,
- mă plictisesc,
- enervează.
Subiectele tratate de filmele românești nu au nimic cu arta, căci sunt cu mult mai primitive decât neorealismul italian al  anilor 50. 
De ce să merg la un film românesc să văd pe bani, ceea ce văd pe stradă gratis?
De ce să merg la un film românesc să văd pe bani, ceea ce văd în spitale gratis? 
De ce să merg la un film românesc să văd pe bani actori care joacă prost?
De ce să merg la un film românesc să ascult replici tembele?
Uneori mai prind secvențe de film românesc, dar schimb repede canalul, căci timpul meu este mult prea prețios și nu am chef să-l risipesc fără rost.
Eu vreau film de acțiune.
Eu vreau film concentrat.
Eu vreau film cu actori de film, care joacă film, nu se scălâmbăie artificial.
În niciun caz nu voi da un leu să merg să văd un film și să conchid că exact scena din film am văzut-o la mine în mahala, la mine în magazin, pe holul unui spital, în sala de clasă unde am fost elev. Eu vreau să văd la film altceva. Vreau să văd viață, dar o altfel de viață, ceva în care să mă recunosc eu, dar să nu fie fotografia mea, să văd acțiune, ceva închegat, ceva imprevizibil, ceva care să mă facă mai bun, ceva în care să cred, ceva pentru care să mai scot treizeci de lei și să plătesc din nou bilet să revăd filmul.

(11 decembrie 2021)

Comuniștii și cinematografia

Cinematografia a reprezentat și reprezintă un mijloc important de manipulare a maselor pentru că operează cu toate elementele necesare perceperii directe a realității. Comuniștii au știut de la început că cinematografia este un mijloc eficient de a obține de la mase exact ceea ce ei doresc, adică ascultare, acțiune și liniște.

La început ei au investit în mașini și instalații cu care să meargă la sate să proiecteze filme, ajungând în cele mai îndepărtate cătune cu caravanele lor, de fapt niște mașini Molotov verzi închis cu niște cabine din lemn în care se aflau aparate de proiecție, ecrane de proiecție și difuzoare puternice. Știu aceste lucruri căci pe strada N. Bălcescu la nr. 24 se făcuse o tabără cu aceste mașini și aveam niște cunoscuți care lucrau ca șoferi la aceste caravane ce plecau cu săptămânile la sate. Abia după 1970 au început să se rărească plecările și apoi chiar au dispărut caravanele, căci s-au construit căminele culturale, mulți oameni și-au cumpărat televizoare și ideia de cinematograf a căpătat alte conotații căci filmele pe ecran lat sau chiar panoramic aveau mare căutare.

Comuniștii au trecut la construirea și dotarea studiourilor cinematografice de la Buftea, dar și a studioului Alexandru Sahia pentru jurnalele de actualități care se proiectau înainte de a începe orice film în sala de cinematograf, aceste jurnale fiind singurele modalități de a afla noutățile care erau scrise în presă, nefiind la acea vreme televiziunea și cu atât mai puțin nefiind transmisiile live ale evenimentelor în derulare, așa cum se face acum.

La studiourile din Buftea au fost turnate nenumărate filme românești sau în coproducție, mai ales cu regizori francezi, precum Ciulinii Bărăganului în care apărea și foarte tânărul actor pe atunci Florin Piersic, Codin după romanul lui Panait Istrati, dar și filmul Serbările galante în regia lui René Clair. Am vizitat și eu în toamna anului 1965 studiourile de la Buftea pe când eram student în anul întâi și am fost martorul turnării unor scene din filmul Dacii. I-am văzut de departe pe Emil Bota și pe Alexandru Herescu, dar parcă era acolo și Amza Pelea care îl juca pe Decebal. Era acolo o mare hărmălaie și mă întreb și acum cum reușea Sergiu Nicolaescu să-și impună punctele de vedere când toți vorbeau de nu se mai înțelegea nimeni cu nimeni.

Când eram elev de liceu am văzut filmele Setea după un roman prolectultist al lui Titus Popovici avându-i ca protagoniști pe Ilarion Ciobanu, Flavia Bureg, dar rolul care mi s-a întipărit în minte și a rămas de referință a fost acela jucat de Sandu Sticlaru, rol episodic dar fundamental car și azi tot de nota zece este ca și atunci.

Au mai fost filme precum Străinul, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului, Reconstituirea, valurile Dunării și multe altele , fiecare însemnând ceva, dar nu atât de mult ca filmul Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei.

Filmul zidul, reluat la tv de nenumărate ori în jurul zilei de 23 august vorbea ceva despre ziarul în ilegalitate România Liberă și era așa de slab încât reușeam s-o forțez pe bibliotecarea de la etajul 7 al Centrului de calcul să-mi împrumute cprți unicate că altfel voi scrie cu numele ei să cer să se difuzeze la tv acest fil,. Când se redifuza ceva penibil, cranicii mai enumerau și pe nefericiții care cereau acele aiureli să fie revăzute de popor, chipurile că poporul era înebunit după ele. Glumeam.

Despre desenele animat se știau mult mai puține căci Șurubul lui Marinică sau omulețul, toate ale lui Ion Popescu-Gopo au adus multe premii , inclusiv Palme d’Or pentru filmul Scurtă istorie în 1957 la Cannes. Totuși nu trebuie trecute cu vederea filmele în care juca fata lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Lica Gheorghiu, un antitalent autentic, filme precum Tudor și Lupeni’29 pe care nici garniturile de foarte mari parteneri ai ei nu le-au salvat de mediocritatea respectivei false dive.

Cine va scrie istoria cinematografiei românești din perioada comunistă va trebui să detalieze despre vizionările unde cenzura tăia și decidea ce va rula sau nu va rula pe ecrane. Au fost multe filme care n-au ieșit de pe porțile studiourilor de la Buftea că n-au trecut de cenzura comunistă. Comuniștii știau cu exactitate că un film aruncat pe piață și care are un mesaj nepartinic explicit este mai periculos ca o bombă atomică căzută peste toată țara, căci reușea să contamineze cu o ideologie nesănătoasă mase largi, lucru inacceptabil pentru partidul comuniștilor mioritici.

(18 septembrie 2017)

Filmul de pe Sky News

Cu fiecare zi aflăm lucruri  care ne pun pe gânduri și ne dăm seama de gravele efecte pe care le au ignoranța, lăcomia și mai ales prostia. Noi avem un proverb: Un prost arunca o piatra in apa si zece intelpti se chinuie sa o scoata. Cam așa stau lucrurile acum. Un post de televiziune a aruncat în piață un film cum că în țara noastră traficul de arme este ceva la ordinea zilei. Cetățeanul, ușor de manipulat a privit filmul și:

• nu a filtrat nimic, a preluat ca fiind adevărat;
• a concluzionat că traficul cu arme este ceva simplu;
• a dedus că nu e film cu actori, ci realitate filmată brut;
• a rămas cu ideia că ceea ce a văzut este adevărat.

Se observă că există noi profesii despre care nu s-a auzit la noi în spațiul carpato-danubiano-pontic, conform cărora se identifică subiecte și se livrează toate elementele contra cost, astfel încât totul să fie o informație marfă, care se materializează într-un proiect, ca produs finit, care se difuzează. Să nu se uite că au mai fost niște situații, precum:

• scene din filmul Căderea Imperiului Roman când dacii erau priviți ca barbari;
• un documentar făcut undeva în Oltenia de o televiziune din Rusia;
• nenumăratele filme făcute de televiziunile din vest în spitale și aziluri;
• filmul cu armele pe subiect luvrat, filmat de aici și difuzat în țara lui Brexit.

Lipsa de cultură, lipsa de cunoaștere a ceea ce înseamnă a fi liber în condițiile cunoașterii legislației, lăcomia și prostia a făcut ca niște indivizi să treacă de la ideie la acțiune și să se obșină un produs finit, care nu a făcut altceva decât numai rău țării noastre, imaginii ei în lume și nu numai. Acum organele abilitate trebuie să scoată pietroiul aruncat de un prost, pentru a vedea adevăratele rădăcini a tot ceea ce s-a întâmplat. 

În opinia mea, acesta este doar începutul, pentru că nu este nevoie să existe la 20 de milioane de cetățeni 2 milioane de oameni instruiți, independenți, care gândesc clar și fac evaluări corecte pentru toate ofertele care le apar și care au puterea de a spune nu și unor oportunități care fac atingere unor laturi care nu sunt neapărat personale, ci cu mult mai mult decât atât. Atât timp cât nivelul de educație al maselor este scăzut, cât se manifestă o lipsă crasă de interes pentru formarea unor oameni care să gândească și să decidă în cunoștință de cauză, tot timpul vor apare pericole, unele mai mari ca altele care să aducă un mare prejudiciu de imagine țării și care să se concretizeze în pierderi fabuloase, de cele mai multe ori irecuperabile.

Acum vreo 40 de ani eram la o secție de producere PVC și acolo lucra un nene care supraveghea autoclavele să nu crească presiunea foarte mult. Aceasta era reglată prin creșterea debitului de factor de răcire. Nenea acela a găsit o sticlă. A fost preocupat să râcâie eticheta sticlei și a neglijat autoclava. Ca să nu se producă explozie din cauza creșterii nepermis de mult a presiunii, conținutul autoclavei a fost aruncat în atmosferă. Conținutul produsului finit costa 40.000lei. Întrebat nenea de ce n-a supravegheat autoclava, a spus că dorea să curețe eticheta, să vândă sticla cu 2 lei să-și ia o țuică. Să fim siguri că tot așa au gândit actorii din filmul cu vânzarea de arme. Fără calificare, fără efort, în numai câteva minute s-a câștigat cât un zidar în 3 zile muncind pe brânci. Tot actorul trebuie să lucreze cu contract. Contractul trebuie să aibe clauze clare. Cine se bagă în ape tulburi, suportă toate consecințele, căci nimeni nu are cum să invoce necunoașterea legii.

Morala: pentru a limita situațiile acestea nenorocite trebuie urgent trecut la implementarea unui plan de creștere a nivelului de educație reală a întregii populații, neîntârziat, indiferent de costuri. Altfel, pierderile pe termen mediu și lung vor fi de sute de ori mai mari decât cheltuielile. 

(11 august 2016)