Comunism vs capitalism

Eu am crezut că românii s-au săturat de comunism și în 22 Decembrie 1989 s-au ridicat și au înfăptuit o revoluție care să ducă la dispariția comunismului, care pentru întreg poporul a însemnat:
- sărăcie,
- frig, 
- întuneric,
- manipulare,
- egalitarism,
- neperformanță.

În perioada comunistă toți eram la fel, aveam un loc de muncă și așteptam ca partidul:

- să ne dea casă,

- să ne mărească salariile,

- să ne dea bilte de odihnă,

- să ne dea loc de muncă,

- să ne ofere spectacole omagiale,

- să ne cheme la mari adunări populare,

- să ne facă să aplaudăm la congrese,

- să ne impună să-l adulăm pe conducător.

Cetățeanul era cel care aștepta ca partidul să-i dea și lui ceva, oricât de mic, dar să-i dea, să aibă și el o bucurie, mică, dar bucurie să fie, căci el ca om nou, trebuia să aibă conștiință revoluționară, dară.

Capitalismul, am crezut eu, în ignoranța mea, este societatea în care oamenii:

- au inițiativă,

- acceptă să riște,

- au libertatea alegerilor,

- obțin profit,

- au inițiative private,

- se îmbogățesc,

- sărăcesc dacă deciziile sunt rele.

Nu mă așteptam să văd un capitalism ca o struțo-cămilă, în care patronii stau la mila statului, în care capitalul depinde de stat și toți cer de la buget tot felul de facilități, exact așa cum o făceau oamenii muncii când mergeau în audiențe la secretarul de partid pentru a obține o casă, un servici, un bilet la odihnă sau un ban în plus la salariu sau o aprobare oarecare, zi de zi, ceas de ceas, cum o cereau vremurile. Eu mă așteptam să văd cum oamenii își asigură casele la societăți de asigurări și atunci când apar cutremure, inundații sau incendii, societatea de asigurări îi ajută să rezolve problemele. Ori, acum în capitalismul comunistoid, oamenii așteaptă ca statul să-i ajute cu materiale și sume de bani, pentru a-și reface casele. Tot așa sunt și cu situațiile în care în anii secetoși, oamenii, în mintea mea, ar trebui să-și asigure recoltele și societățile de asigurări să-i despăgubească. Statul capitalist are cu totul alte funcții. Ori, văd că statul de azi, se uită la agricultori și aceștia solicită ca statul să le dea banii pentru recoltele compromise. Ceea ce se întâmplă acum, nu mai este capitalism în niciun caz. 

Înseamnă că societatea este pe un drum oarecare, în care se preface că este pe baze concurențiale, unde cererea și oferta joacă soarta economiei, dar în realitate, statul își bagă vârtos coada, căci nu vrea să aibă producători solizi și agricultori pe picioarele lor, ci doar niște marionete pe care să le manevreze după bunul plac. Clasa de mijloc nu este necesară statului, căci aceasta nu mai face jocul statului și staqtul slăbește rău de tot când clasa de mijloc este puternică. Cu oameni deștepți și independenți, statul nu-și mai face jocurile obscure, ceea ce este neconvenabil pentru oamenii politici. Cu patroni, cu transportatori, cu agricultori captivi, la mâna statului, aceștia nu sunt altceva decât mase de manevră și societatea modernă în care deciziile care polarizează averile sunt prioritare, are nevoie de oameni dependenți care la vot să genereze formele ce duc spre direcțiile planificate în laboratoarelor celo care hotărăsc soarta lumii.



(17 ianuarie 2024)

Mirajul comunismului și împachetarea ignoranților

Prin 1997 am avut ocazia să stau de vorbă cu câțiva tineri care defilau într-o capitală din UE având pe piept la reverul sacoului cocardă cu Marx-Engels-Lenin-Stalin. Mi-au vorbit în termeni extrem de duri cât de rea era societatea în care trăiau ei, societate în care:
- magazinele gemeau de tot felul de produse,
- străzile erau aglomerate de mașini,
- oamenii aveau posibilitatea de a demonstra liber,

- democrația se manifesta transparent, nu formal,
- existau mai multe partide,
- la alegeri existau candidat de la mai multe partide,
- artiști de toate felurile cântau pe stadioane,
- nu exista cenzură și nici deținuți politici.
Tinerii aveau o imagine idilică despre comunism, unde oamenii sunt cu toții egali, unde comuniștii luptă pentru a apăra drepturile clasei muncitoare. Eu le-am explicat că țara de unde veneam eu era țara care înainte de 1989 avea magazine cu galantarele goare, iarna făceam frigul, ni se întrerupea curentul electric, dar eram egali, mergeam la defilările de 1 Mai și de 23 August, avem un partid puternic și cei care erau comuniști se mândreau cu această calitate și ziceau ei că luptă să creeze omul nou. Marx, Engels și Lenin au creat teorii frumoase, dar de la teorie la practică drumul a fost lung și s-au întâmplat lucruri care au transformat pe Făt-Frumos într-un monstru, iar lumea care nu a trăit în comunism nu a înțeles nimic din moment ce nu și-a pus problema debarasării de comunism în 1989 a unor țări precum Ungaria, Bulgaria, Polonia, România, Cehoslovacia, căci de bine nu face nimeni revoluții. Nu mi-am răcit gura să le explic acelor tineri nimic, dar le-am spus că dacă din 1.000 de oameni comuniști cu vechi ștate, care plecau în țările capitaliste, se mai întorceau 950, înseamnă că în țările lor de origine ceva nu era în regulă și dacă din 1000 de cetățeni din țările capitaliste care veneau în țările comuniste, toți se întorceau acasă, acest lucru dovedește că în țările lor de origine era un pic mai bine, nu mult, dar picul acela făcea diferența.

(19 decembrie 2023)

România vs Mongolia

Când eram student, la disciplina de Socialism științific mi s-a spus că România a trecut de la capitalism la socialism în 1947. Că Mongolia a trecut direct de la feudalism la socialism în 1921.

Acum se vorbește de digitalizare. Mi-au venit în minte întâmplări de la Universitatea din Limerick unde atunci când am cerut un număr al unei reviste, mi s-a cerut cota și un cod. Le-am dat bibliotecarei. Aceasta a tastat la un dispozitiv acel cod. S-au auzit zgomotele unui mecanism și am fost instruit cum să folosesc un aparat pentru a răsfoi revista care era foto-copiată pe celuloid, așa cum se făceau diapozitivele pe vremuri cu aparatul de fotografiat. Am reușit în acest fel să citesc articolul de care aveam nevoie uitându-mă ca la microscop unde microfilmele deveneau operaționale. Deci, atunci la acea bibliotecă erau micro-filmate cărțile și revistele și existau aparate care făceau accesibile acele micro-filme, iar cititorul dispunea exact de ceea ce avea nevoie. Să zicem că acela era capitalismul din bibliotecă.

La noi, au existat cărțile, au existat bibliotecarele și din depozitele de cărți se aduceau cărțile sau revistele, iar eu ca un cititor ce mă aflam, răsfoiam cartea sau revista, exact așa cum se făcea și cu 100 de ani înainte, ceea ce zic eu era feudalismul în biblioteca din România. Nu scriu aici nimic despre micro-fișele existente în stocurile de dosare ale securității comuniste, căci pentru scopuri anume justificate, era posibilă dotarea cu echipamente de micro-filmare și de regăsire a informației, ceea ce nu era cazul la biblioteci.

Acum a venit digitalizarea, care este aceeași și pentru biblioteca din Limerick sau de oriunde existau echipamente de micro-filmare și echipamente de accesare și citire a micro-filmelor, dar și pentru biblioteca unde cititorul are acces la carte sau la revistă, dacă vrea să citească ceva. Și cel din capitalismul caracterizat prin echipamente care preiau micro-filme, dar și cel din feudalismul citirii nemijlocite a cărții în format tipărit, trebuie să treacă la transpunerea cărților și revistelor sub formă de conținut digital. este o muncă foarte grea, dar nu se va întâmpla asemeni lichidării feudalismului mongol, ci feudalismul din bibliotecile românești va dăinui încă foarte mulți ani, căci digitalizarea este o treabă grea și costisitoare, iar cei care sunt puși s-o facă trebuie mai întâi ei să fie convinși că merită și după aceea să treacă la fapte.

(25 mai 2023)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Niculae NICHITA

Niculae NICHITA a fost profesorul de la cursul de Economia Politică a Socialismului, curs predat studenților din anul al II-lea de la Secția de Mecanizare și Automatizare a Calculului Economic de la Facultatea de Calcul Economic și Cibernetică Economică din Academia de Studii Economice. Profesorul Niculae NICHITA era omul care nu venea la curs să recite texte din cuvântările lui Nicolae CEAUȘESCU sau să formuleze texte echivalente celor din ofociosul pcr, ziarul Scânteia. El venea și prezenta problematica prin prisma sa, fiind un om de mare cultură, cu lecturi nenumărate, care avea și un vocabulare foarte bogat. Profesorul Niculae NICHITA își structura frumos cursul, vorbea liber și aborda problemele într-o formă care mie îmi convenea de minune, căci dacă ar fi fost să memorez ceva, cu siguranță m-ar fi trecut toate nădușelile pe șira spinării. Construcțiile lui erau logice și interpretările pe care el le oferea scoteau în evidență că depășise de mult timp, acea categorie a dogmelor staliniste, în care încă se mai bălăceau unii colegi de-ai lui.

Am admirat la profesorul Niculae NICHITA coerența derulării fiecărui curs și argumentele pe acre le aducea în fața noastră pentru a evidenția direcțiile în care se mișca o economie socialistă, așa cum era economia românească din acele vremuri. Îmi aduc aminte că profesorul Niculae NICHITA a vorbit de faptul că gândirea omului o ia înaintea realității și venea cu exemple extrem de interesante, care să arate că ne desfășurăm activitatea într-un cadru definit de limite, căci aceasta este natura umană, nu dispunem de resurse infinite, nu dispunem după bunul nostru plac de ceea ce ne dorim, căci realitatea este cea care dictează ceea ce avem de făcut, iar socialismul este o opțiune asumată de o forță politică.  Ideea că există și alte moduri de producție, ideea că va izbândi acel mod de producție care se va defini ca având o productivitate a muncii la un nivel deosebit de ridicat, era o ideea ce arăta și dacă nu se va obține atingerea acelui obiectiv, șansa de a izbândi nu mai există. El nu spunea direct cu subiect și predicat, dar spunea că LENIN a zis clar că dacă socialismul nu va depăși capitalismul în ceea ce privește productivitatea muncii, va dispărea. În 1989 s-a și întâmplat acest lucru, dar profesorul nostru de economie politică vorbise despre acest aspect în 1967, adică cu 22 de ani mai înainte.

(14 martie 2023)

Comunismul, capitalismul și pandemia pe românește

Se zice că românul s-a născut poet. Așa o fi, dar românul ar trebui să învețe că pe lume mai există și proceduri, mai există alții care știu câte ceva și de la acre ar cam trebui să învățăm, mai ales pentru faptul că nu suntem noi fruntea, ci suntem la coada Europei.

Comunismul a însemnat pentru români ceva bizar, adus de la răsărit. Ca tacâmul să fie complet, aici în spațiul mioritic, am făcut notă discordantă, elaborând conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată. Comunismul românesc a însemnat:

- achitarea datoriei extrne,

- frig în apartamente,

- lipsa de mâncare,

- închistare în dogme,

- un cult al personalității exacerbat.

Ca să fim originali și poeți, la noi comunismul a dispărut după o serie de lupte sângeroase soldate cu peste 1.100 de morți, iar revoluția a fost prima transmisă la televizor, ca peste ani să i se zică lovitură de stat.

Capitalismul românesc de după comunism a însemnat jaf generalizat, căci nu avea cum să fie altfel din moment ce se zice că revoluțiile scot la iveală gunoaiele, asemeni apelor învolburate. Atunci s-a făcut privatizarea, care de fapt a fost hoție pe față. Au apărut cohortele de revoluționari, încât s-a zis în popor, din cât de puțini am fost, vai, cât de mulți am rămas. Capitalismul românesc este un capitalism de cumetrie cu milionari de carton, cu corupție fără corupți, cu violuri fără violatori, cu acte de terorism fără teroriști, cu crime fără criminali. Ca tacâmul să fie super-complet, au apărut pensiile speciale, numite și pensii nesimțite, care încalcă orice limită a imaginabilului. Așa cum comunismul a fost caricaturizat, capitalismul de omenie este și el o caricatură asemeni oricărui drum înfundat.

Pandemia, această mare nenorocire care s-a abătut asupra întregii planete, ne-a lovit și pe noi, iar soluțiile adoptate în spațiul mioritic au fost dintre cele mai interesante. În anul 2020 s-au dorit alegeri anticipate. Nu s-au ținut, dar au avut loc două rânduri de alegeri. baștanii au făcut ceea ce le-a trecut prin cap și nimeni nu a avut de plătit nicio poliță prin nerespectarea regulilor, căci noi suntem făcuți să facem totul după capul nostru, fără a respecta vreo regulă. Spitalele au fost pline. Au luat foc câteva secții ATI. A venit vaccinul, dar populația s-a vaccinat în proporție de 35% în timp ce alte țări au peste 80%. Lumea merge la pupat icoanele și la pupat moaște. Sunt proteste și au apărut influenceri care propăvăduiesc cu mare succes antivaccinarea. Valul al IV-lea a fost o adevărată calamitate. Va veni și valul al V-lea care va suprapune SARS COV inițial cu varianta DELTA și cu varianta OMICRON și probabil va avea efecte mai ceva ca  în timpul unui război nuclear. Pașaportul verde să mai aștepte, nu ne dă nouă nimeni lecții, zic politicienii.

Românul s-a născut poet și tânjește după o lume a lui. E lumea lui Dorel, e lumea celor care jucau bătuta azi când astupau o groapă cu asfalt folosind flacăra de la o butelie. Cred că ar trebui să recităm dramatic poezia Mămica lui Ștefan cel Mare de Dimitrie BOLINTINEANU în care bătrâna-i zice:

- Du-te la război! Pentru țară mori

  Și-ți va fi mormântul coronat cu flori.

Dealtfel, poimâine va fi Crăciunul și vom mânca tobă, caltaboși, sarmale și vom bea tărie, dar și vin. Ca totul să fie apoteotic, vom mânca și câteva felii de cozonac cu nucă și cacao. Dă-l în pi-da măsii de val cinci! Să mai aștepte. Acum e distracție de mama dracului!




(23 decembrie 2021)

Comunism original, capitalism original, moțiune de cenzură originală

Avem ceva cu care am rămas în istorie și ne mândrim: originalitatea. Numai noi avem cuvântul dor. Numai la noi există doina. Prin spiritul nostru și prin rezistența noastră ne-am păstrat latinitatea și am trecut prin istorie cu fruntea sus, zicem noi, deși lucrurile stau un pic altfel, dacă ne gândim la 23 August 1944 și la 22 Decembrie 1989, dar și la 13-15 iunie 19990 sau 10 august 2018.

Oricum ar fi suntem originali, atât de originali încât nici noi nu mai înțelegem ce este cu noi, crezând că proverbele se aplică altora și nu nouă, deși suntem singurii care avem proverbul cu capul plecat, sabia nu-l taie, probabil pentru c toți ceilalți au o țâră de coloană vertebrală.

Noi, în originalitatea noastră am inventat comunismul original în care toți eram egali în sărăcie, stăteam la coadă pentru orice aliment de bază al supraviețuirii și dârdâiam de frig, căci nici hainele în plus nu ne scoteau din situația grea în care zăceam aplaudând și zicând că e bine, când de fapt era foarte rău, dar teama și lașitatea ne țineau într-o stare de letargie și așteptare inexplicabilă.

După Revoluția din Decembrie am pus umărul să construim capitalismul, demolând la întâmplare tot ceea ce făcuserăm tot noi cu sudoare și cu sânge. Originalitatea ne-a dus către un capitalism original, ceva cu față umană, în care s-a mimat concurența, s-a mimat proprietatea privată și s-a mimat capitalul autohton, apărând și definiția capitalism de cumetrie și conceptul  milionarilor de carton.

În lumea bună, moțiunea de cenzură presupune:

- enumerarea greșelilor actualilor guvernanți,

- exoistența unui program de guvernare,

- un guvern alternativ care să elimine erorile existente,

- o nouă majoritate care să aducă schimbarea în bine.

În originalitatea noastră stranie, săltăreață, colorată, zâmbitoare și zglobie, moțiunea de cenzură este un text declarativ care arată necesitatea căderii guvernului, enumerând greșelile impardonabile ale acestuia, dar nu există nici programul de guvernare și nici guvernul. Există numai numele premierului, în persoana lui Ludovic ORBAN căci PNL este promotorul moțiunii. Toți ceilalți actori favorabili moțiunii au puncte de vedere dintre cele mai ciudate, fanteziste și prozaice, epicul ducând spre direcții dintre cele mai puțin realizabile. Este oferită perspectiva unui guvern pentru un an care să gestioneze țara cu un program de un an, iar adevăratul program va fi pus pe tapet pentru alegerile locale din vară sau pentru alegerile parlamentare din iarna lui 2020.

Singurul lucru regretabil este că din această originalitate absolută și pe termen lung nu s-a născut opera unui scriitor român, trăitor pe meleagurile mioritice, care să fie încununat cu un premiu NOBEL pentru literatură pe anul 2019, că chiar merităm pentru meandrele concretului de azi.

(08 octombrie 2019)

Capitalism artificial

Vorbim despre capitalism sălbatic.

Vorbim despre capitalism pur.

Vorbim despre capitalism de cumetrie.

Dar nu vorbim despre capitalismul artificial care are următoarele particularități:

- este 100% corupt;

- nu are la bază concurență;

- se hrănește exclusiv de la buget;

- nu aduce nicio pergormanță;

- generează un egalitarism obscen;

- patronii sunt roșii;

- are elemente de sclavie;

- piața reală este absentă;

- prețurile sunt pentru hoți;

- e pe cicluri electorale.

Economia noastră este bântuită de un astfel de capitalism, cu tente vulgare, unde parandărătul este la el acasă și numai tâmpiții sunt descoperiți, șmecherii se descurcă unii binișor, alții mai mult decât bine. Cei care o dau în bară au dat de bucluc datorită exceselor excentrice, enervante și asimetrice, precum o amantă proastă,  busturi cu ei însiși.

Toate exemplele date de televiziuni sunt la pont, din invidie sau răzbunare primitivă, cu efecte limitate exact la perimetrul predefinit. Țintele nu sunt deloc economice, ci politice, pentru că politicul dă poziționarea în raport cu borcanul cu miere, iar trecerea de la unu la un milion din pix, este doar o problemă de ierarhia dobândită în alegeri. Numai proștii se nasc săraci, trăiesc săraci și mor săraci.

(18 aprilie 2017)

Planificarea comunistă vs harababua capitalistă

Am detestat planificarea pentru mecanicismul și simplismul ei de-a dreptul enervante. Dar nici ce se întâmplă aiuritor cu economica de tip capitalist nu mi se pare ceva a fi in regulă. Voi analiza pierderile. Planificarea comunistă pleca de la:

•  nevoile sociale, exprimate prin număr de profesori, număr de învățători, știind cam care era nivelul de elevi care intrau în procesul de instruire;
• cerințele economiei care avea un anumit mod de a evolua și se estima numărul de ingineri, numărul de economiști, numărul de doctori și tot așa, pentru că prin calcule simple se obțineau niște niveluri care deveneau cifre de plan dacă erau bine argumentate;
• un obiectiv care de regula viza o dezvoltare spre o anumită direție, fără a recunoaște vreodată că ar fi vorba de o contracție, de o scădere sau de o involuție.

Planul aprobat de partid viza de fapt niște cifre bătute în cuie care însemnau un deziderat și care  musai trebuiau să devină realitate. Dacă planul zicea 1000 de tractoare, 1050 dacă se realizau, cele 50  reprezentau o depășire. Nu era bine deloc dacă în loc de 1000 s-ar fi realizat 999. Pentru învățământ planificarea însemna:

• număr planificat de elevi;
• număr planificat  de clase;
• număr planificat  de profesori;
• număr planificat  de seturi de manuale;
• număr planificat  de ansolvenți.

Pentru învățământul superior lucrurile era și mai dure pentru că absolvenții trebuiau repartizați și nu era bine dacă o facultate producea specialiști care nu-și găseau rostul în producție. Nici planificarea nu era perfectă. Existau diferențe între ceea ce se planificase și ceea ce se realiza în realitate. Dacă de exemplu se planifica 100 de absolvenți de TCM și în realitate terminau facultatea 80 se găsea o modalitate de a satisface cererea până la 100. Și planificarea avea marile păcate, dar faptul că multe țări capitaliste își făceau niște proiecții pe 5 ani însemna că și acolo lumea se gândea să existe niște proporții, niște echilibre.

După 1989 lumea s-a lepădat de planificare ca dracul de tămâie. Așa se face că fiecare face cam ce vrea. Au apărut universitățile particulare care au politicile lor, fără ca statul să intervină. Și universitățile de stat în njumele autonomiei universitare s-au lăbărțat în toate direcțiile, făcând uneori niște ghidușii de neînțeles, căci profesorii mai influenți și-au făcut facultăți sau secții în numele unor comenzi sociale existente numai în imaginația lor sau în textele cu care justificau noile structuri. Au apărut facultăți de drept peste tot, au apărut facultăți de contabilitate și tot felul de facultăți de jurnalism, de sport, de comunicare, de teatru, adică de acele ramuri ce nu presupun investiții de niciun fel și care formează absolvenți în loc de specialiști.

În așa-zisa economie de piață pe care chipurile am avea-o se vorbește de cerere și oferă. Adică cererea formulată de absolvenții de liceu care doresc meserii plăcute, bănoase și fără prea mult efort de a le învăța. Oferta este bineînțeles ușor de anticipat, pentru că sunt cunoscute gusturile tinerilor. Ceea ce trebuie analizat este oferta pieței forței de muncă și cererea formulată de absolvenții de facultăți. Este foarte clar că acolo unde sunt anual 10.000 de absolvenți de drept, nu prea văd cum piața forței de muncă absoarbe mai mult de 2000. Ceilalți 8000 nu sunt șomeri cu diplome, ci numai posesori de diplome, pentru că supraproducția de absolvenți este conștientă, nereglată, căci aici piața nu are rolul de a regla atât timp cât cererea formulată de absolvenții de bac și oferta universitaților pentru formare sunt în echilibru mai mult decât perfect. 

Abordările simpliste fac să dispară de la sine multe dintre facultăți sau chiar universități pentru că există elemente de concurențialitate care influențează procesul hotărâtor. Să nu uităm oferta universităților din Anglia, Italia, Franța, Suedia și USA care sunt extrem de tentante.

Așa cum curg lucrurile acum,planificarea comunistă nu trebuie privită cu nostalgie, ci un multă reținere. Harababura capitalistă în care face fiecare ce vrea, dar societatea per glogal înregistrează pierderi uriașe, trebuie privită critic și multe lucruri de acolo trebuie corectate. Pentru toate cojoacele există ace și de aceea a privi cu optimism nu este exagerat. Mediile virtuale scot la iveală comentatii care fac din chestii sforăitoare și găunoase, exact ceea ce ele sunt, adică specializări nefrecventabile. Piața forței de muncă este mult mai activă acum și are rolul de a influența prin programe, prin finanțări directe exact specializările de care este nevoie. Nu cred că va dura mai mult de 5 ani și sistemul educațional se va curăța de elementele parazitare și diferențele dintre ceea ce cere piața forței de muncă și ceea ce oferă universitățile se vor reduce semnificativ, iar învățământul nu va mai scoate șomeri cu diplomă sau posesori de hârtii cu antet, dar fără suport în cunoștințe reale la purtător.

(26 noiembrie 2016)

Capitalismul strâmb

Este acela în care toți privații fac avere prin contracte preferențiale cu satul. Nu există capitaliști prosperi care să relaționeze între ei sau să se adreseze unei populații care lucreazătot în mediul privat. Să analizăm:

• firmele care se ocupă de curățenia orașelor;
• să luăm firmele de dezăpezire;
• să luăm firmele care fac autostrăzi;
• să luăm firmele care repară școli;
• să luăm firmele care repară spitale.

Până și ziarele și televiziunile au reclame de la stat, să nu mai zic nimic de orientarea pro-guvernamentală a unor ziare și posturi tv care este răsplătită copios. Acesta este capitalismul strâmb căci este chiar împotriva esenței capitalismului însuși, din lipsă de concurență. Un asemenea capitalism naște inechități urâte și nu duce în niciun caz la progres, pentru că în relația cu statul nu se pune niciodată problema lucrului eficient. Privații și partenerii lor tot privați dacă socotim cum gestionează de discreționar banul public, au găsit demult căile prin care să se facă că fac, să câștige și să nu se miște nimic.

(18 iulie 2016)

Trăsăturile capitalismului sălbatic

Când prin anii '80 împreună cu cercetătorul științific din ICI Marian Măceșanu am început să studiem despre procesul de trecere de la socialism la capitalism, m-am îngrozit când am ajuns la capitolul costuri. Am întrerupt cercetarea noastră datorită:

- riscurilor la care ne supunea;

- chiar în ipoteze extrem de optimiste, procesul atrăgea după sine un dezastru;

- disparițiilor dramatice a tot ce era construcție artificială;

- duratei prea lungi prin comparatie cu cei 5 ani necesari trecerii inverse și brutale;

- lipsei unui motor pașnic de declanșare a procesului, scânteia fiind rod al violenței;

- riscului de a vorbi chiar în somn despre acest subiect tabu;

- imposibilității de a publica o lucrare pe acestă temă fără a deveni disidenți;

- efectelor groaznice generate de transformarea proprietății chiar în ipoteze relaxate.

Când profesorul Vasile Nechita de economie politică vorbea prin primăvara anului 1967 la secțiunea de economie socialistă a cursului de doi ani al acelei discipline și cănd a zis că Lenin a demonstrat că socialismul va dispărea daca nu va reuși să întreacă în productivitate capitalismul, am înțeles că drumul socialismului este unul înfundat. Profesorul nu uita să menționeze că socialismul are o productivitate de trei ori mai mică.

Tot când lucram la carte cu Marian Măceșanu, căci o carte doream să scriem, a venit și colegul și prietenul meu, profesorul Ion Ioniță cu ideia de a scrie un articol din care să rezulte că Ceușescu greșește că alocă 33% din venitul național pentru investiții. Țara nu avea capacitatea de a folosi cei 33% și utilajele stăteau și rugineau în câmp, lucrările mergeu cu viteza melcului din lipsă de forță de muncă și calitatea a tot ce se făcea era foarte slabă. Să contrazici acea teză și să demonstrezi științific că nu 33% trebuie alocat pentru dezvoltare, ci 27% căci oricum 6% se pierd prin nefolosire, era ca și cum te duci în casa unuia și-l iei la palme. Să nu uităm că exista o carte Optimul economiei socialiste unde negru pe alb se demonstra că 33% e optim. În economie se demonstrează fix orice, dacă ipotezele sunt meșteșugit alese.

Și a venit anul 1989. Și a venit 22 Decembrie cu revoluția lui. Dintr-o dată oamenii:

- flămânzi;

- egali;

- săraci;

- îndoctrinați;

- înleneviți;

- ciripitori;

- în așteptare;

- dezamăgiți;

- aplaudaci;

- ascultători;

- dezorientați;

s-au vazut scăpați din brațele unui sistem, eliberați de o doctrină care a construit egalitate în sărăcie și s-au pus pe treabă. Actiunile lor au fost foarte diferite, însă toate s-au înscris în ceea ce am estimat pe durata când îmreună cu Marian Măceșanu găndeam la trecerea de la socialism la capitalism. Undeva și noi intuserăm ca acest proces este haotic, cu convulsii și mai ales cu pierderi, baza întregului proces fiind în principal ocolirea legilor. Nu exista o lege economică sau socială, ceva imuabil conform căreia să se facă această trecere. Dacă în Vestul Sălbatic, pentru ocuparea de teren aveau loc întrecerile cu care trase în mare viteză de cai, la starul din 22 Decembrie 1989 s-au aliniat numai cei bine informați, ca să nu spun securiștii autentici, care aveau obiective foarte exacte. Să nu-mi spună mie nimeni că găina măcăne și rața cântă cucurigu.

Trăsăturile capitalismului sălbatic de la noi au fost, sunt si vor rămâne pentru încă o sută de ani următoarele:

- dezmembrarea rapidă, bazată pe instincte de conservare , a proprietății de stat;

- crearea profitului exclusiv prin țepuire;

- construirea unui sistem legilativ ambiguu și interpretabil care să ocrotească jafurile;

- construirea de structuri orientate strict spre jaf;

- polarizarea violent a populației;

- creșterea alarmantă a analfabetismului și ignoranței;

- mituirea tuturor categoriilor socio-profesionale;

- mimarea actelor democratice;

- înlocuirea calității prin noncalitate;

- răsturnarea scării valorice în societate;

- distrugerea a tot ceea ce mergea ok;

- întroducerea arbitrariului în toate structurile manageriale;

- deturnarea conținutului de project management;

- transformarea elementelor elective prin subiectivism în târguri cu tarabe;

- eliminarea tuturor regulilor de moralitate în toate sferele societății;

- înlocuirea procedurilor cu secvențe de operații bazate pe bunul plac;

- dezvoltarea de texte universal valabile care nu spun nimic;

- deturnarea structurală a bugetului spre chestii nesimțite;

- acapararea pârghiilor economice în vederea orientării spre clientelă;

- transformarea unor drepturi dundamentale în opțiuni ale luxului;

- ridicarea nemuncii la nivel de principiu generator de bunăstare;

- necorelarea dintre cheltuieli și sursele cinstite de venit;

- deturnarea ideii de profit obținut prin muncă cinstită spre furt la drumul mare;

- folosirea unor instrumente docile pentru a distruge opozanți;

- crearea imaginii false precum că există hoți civilizați și hoți oarecare;

-  apariția de bugetari multimilionari în euro.

Vorba lui  Trahanache, personajul din piesa Oscrisoare pierdută de  I.L. Caragiale:

- A! Ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar cop, serios băiat! Zice:

"Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!"... Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă.) Aici era Ghiţă? (se stăpâneşte.)

Acum, știind că premiera piesei a avut loc la 13/ 25 noiembrie 1884, deci după 132 de ani să fie de o asemenea actualitate este ceva absolut colosal. Să mai apară și personajul Ghiță, este de-a dreptul un vizionarism ieșit din comun.

Când în ianuarie 1990 politologul Silviu Brucan a aruncat în piață zicerea: Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani, nu l-a crezut nimeni. Toboganul pe care se rostogolește bolovanul numit capitalism românesc nu este prea abrupt, nu este nici prea scurt și de aceea este necesar un timp îndelungat pentru reașezarea lucrurilor. Trebuie parcurse etape dureroase precum:

- reformarea reală a clasei politice;

- confiscarea averilor făcute prin furăciune;

- reinstaurarea moralității în societate;

- stricta corelare a veniturilor cu munca;

- eliminarea oricărei forme de mituire;

- reinstaurarea calității ca unic principiu de validare;

- scăderea în frecvență a verbului A PUTEA;

- recredibilizarea fiscalității;

- gestionarea evaziunii de către stat.

În acest an al alegerilor în două rânduri, an din care au trecut deja trei luni, semnele cum că s-ar produce o oarece schimbare nu au apărut încă și nu le văd, pentru că a fost ratat momentul încă de anul trecut, când generația facebook a semnat un cec în alb, acum neonorat. Sondajele spun că populația acordă încredere unor penali, că scăderile personajului cheie în procesul de reformare scad dramatic și starea de mocirleală continuă. Îmi vin în minte versurile lui George Coșbuc:

           N-avem puteri şi chip de-acum

           Să mai trăim cerşind mereu, 

           Că prea ne schingiuiesc cum vreu

           Stăpâni luaţi din drum!

           Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, 

           Să vrem noi sânge, nu pământ!

           Când nu vom mai putea răbda, 

           Când foamea ne va răscula, 

           Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa

           Nici în mormânt! 

Se zice că mămăliga nu explodează. Se zice că mămăliga a explodat în 1989. Este clar că mămăliga economică este în fierbere și în lipsa unor abordări deștepte va da pe afară cât de curând. S-a zis prin anul 2009 la cel mai înalt nivel că ne ocolește criza, criză care ne-a lovit în moalele capului. Era o reverberație majoră a unui proces mondial, ajuns pe plaiurile dâmbovițene ca să nu zicem că nu avem și noi crizulița noatră. Ceea ce aduce capitalismul sălbatic exersat aici, fără ca el să facă obiectul unei analize, se vede cu ochiul liber și efectele pustiesc. Dacă ciclul electoral care va începe în decembrie 2016 nu vine cu ceva nou, deja lucrurile se vor agrava în plan economic, eliminandu-se șansa unui progres real, bazat pe eficiență, pe profit realizat numai și numai prin muncă cinstită. Chiar dacă Petre Roman a aberat zicând că industria de aici e grămadă de fiare vechi, chiar și fiarele vechi trebuiau duse la topit de niște oameni cinstiți cu inițiativă, nu de niște hoți proști. Facem greșeala de a cere soluții bune și foarte bune de la niște indivizi care n-au fost în stare să facă nimic la viața lor. Dovadă stau solicitările de pensii și suplimente autodăruite în Parlament. Fără profesii, cei care nu vor mai fi realeși, vor apare în colț la Universitate cu mâna întinsă, drept care cu niște bănuți din pensia de parlamentar își cumpără și ei barem o acadea. Nu este păcăleală!

(01 aprilie 2016)