Barometrul numit diaspora

Se zice in targ ca diaspora a contribuit cu 10% la procentele lui Klaus IOHANNIS, ceea ce inseamna ca diaspora joaca un rol major in viata politica de la noi, ceea ce este perfect normal, din moment ce acei oameni nu de bine au plecat de aici.

Este superb faptul ca ponderea covarsitoare din cele 10% s-au dus la candidatul dreptei, adica la Klaus IOHANNIS, numai ca asteptarile diasporei sunt foarte mari, iar cel ce le va onora va primi in continuare cele 10%, dar in caz contrar se transforma in bumerang, adica se vor duce spre o alta directie, nu neaparat spre stanga, cum ar crede unii sau altii.

Eu stiu ce inseamna diaspora din moment ce doi copii am si amandoi sunt in pribegie. Daca patria mea ar fi fost generoasa cu ei, cu siguranta ar fi ramas aici, dar n-a fost sa fie, caci statul pe loc si ineficienta mioritica i-a facut si pe ei ca si pe ceilalti care formeaza cele partu milioane, sa-si ia bocceluta la spinare si sa mearga pe alte meleaguri spre o viata mai buna.

Painea printre straini nu este deloc dulce, iar ziua de munca se incheie greu, cu dureri in suflet si cu speranta ca va veni o zi cand si acasa va fi bine. 

Acum este guvern de dreapta, este presedinte de dreapta, toti facand parte din marea familie a PPE, iar asteptarile sunt mari. Sunt atat de mari incat se va pune sub lupa tot ce face guvernul, tot ce zic ministri si toate miscarile presedintelui. Se vor produce acumulari, iar populatia care a votat consolidarea, caci schimbarea s-a votat pe 26 mai 2019, este nerabdatoare sa vada rezultate si nu orice fel de rezultate, ci acele rezultate care sa arate ca tara nu mai este corupta, ca lumea munceste cinstit, ca business-ul este business pe bune.

Sa nu Hiram ca ceilidh's part milioane care sunt plecati au lasat aici parinti, copii, casa, catel si purcel si stiu exact cum se m=vor misca lucrurile in tara. Ei sunt barometrul real, caci de la distanta ei vad copacii distinct de padure, nu ca noi, care din cauza padurii, nu vedem copacii si-i taiem fara mila, crezand ca fara padure, in sfarsit se vor vedea copacii.

(24 noiembrie 2019)

Managementul defectuos al unui mare succes

În decembrie 2016 PSD a câștigat alegerile cu un scor uimitor și s-a instalat la guvernare lejer. Managementul defectuos al succesului a generat:

- căderea propriului guvern și aici mă refer la guvernul GRINDEANU,

- demisia premierului Mihai TUDOSE,

- căderea prin moțiune de cenzură a guvernului DĂNCILĂ,

- înlocuirea a nenumărați miniștri,

- scandalul cu primarul general al Capitalei,

- pierderea din alegerile europarlamentare,

- intrarea la pârnaie a președintelui partidului,

- scandalurile vocilor contestatare din interior,

- scrisori și manifestări de opoziție față de lider,

- tărăgănarea unor măsuri care se impuneau.

Există în managementul politic un capitol separat destinat succesului, care vizează, definirea lui ca obiectiv, atingerea obiectivului și gestionarea succesului obținut. Este vai și amar de toți cei ce-și bat joc de succesul pe care l-au dobândit, căci gustul amar al înfrângerii determină pierderi pe termen lung, indiferent de ceea ce se întâmplă în jur.

Apare firesc întrebarea: ce va urma?  Răspunsul este penibil de simplu. Dacă DĂNCILĂ va câștiga alegerile, lucru foarte puțin probabil, dar nu imposibil, turma o va urma, crezând că vremurile bune încă nu au apus definitiv. Dacă însă, DĂNCILĂ va pierde, chestie despre care am mai vorbit că actualul prezident se prefigurează să iasă învingător din primul tur, ca ILIESCU în mai 1990 de Duminica Orbului, toți o vor devora pe biata femeie, care a făcut și ea ce a știut mai bine, ghiveci de Teleorman fiert la foc mic, de post, fără măsuri ample. Toți vor arăta cu deștele spre ea ca fiind răul absolut, deși sărăcuța nu avea loc de întors printre super-mediocrii care o secondau și o sufocau cu mărunțișurile lor de doi bani, specifice micilor borfași, care nu văd mai mult decât lungul nasului, adică toți mergând la mica ciupeală.

(05 noiembrie 2019)

Politiceni mărunți și nedemni

Zilele acestea am avut ocazia să văd politiceni:

- mărunți,

- nedemni,

- nepregătiți,

- guralivi,

- primitivi,

- grăbiți,

- superficiali,

gata să iasă și ei în față pentru a culege firimiturile de la masa bogaților, făcând în reralitate un spectacol jalnic, josnic și jegos, pentru că marea artă nu le este la îndemână.

Există oameni hărăziți de natură să ocupe doar locul al patrulea sau cel mult locul al treilea, niciodată locul întâi și arareori locul al doilea. Indiferent ce ar face ei, tot în umbră rămân pentru că le lipsește:

- sclipirea,

- verbul,

- carisma,

- gestul,

- poziția,

- timbrul,

- privirea,

adică exact acele elemente care să capteze atenția celor care-i ascultă, îi privesc și încearcă să identifice liderul.

Unii dintre ei se mai scapă cu câte o zicere mai tare, ca să atragă atenția, numai că se afundă și mai rău în haznaua de unde abia ieșiseră, puțind îngrozotor.

În politică doar o singură dată se semnează un cec în alb de către cetățeni. A doua șansă nu există. Cei care cred că păcălesc pe cetățean fac cea mai mare eroare, căci cetățeanul are așteptările lui și politicianul care nu-i satisface o parte importantă din acele așteptări, îl rejectează cu ărima ocazie pe oliticianul mărunt, nepriceput și guraliv.

Să privim în jur. Se reasfaltează străzi nici după trei ani. Se schimbă borduri. Se pun dale colorate pe trotuare și sunt sigur că peste doi ani vor fi denivelate, vor fi lipsuri și le va mânca ploaia și zăpada, căci au calitate îndoielnică aceste date.

Politicienii mărunți doar:

- vorbesc,

- promit,

- profită,

- se îmbogățesc,

- aruncă vorbe de duh,

- se cred deasupra tuturor,

- nu se implică,

- folosesc verbele la viitor,

- trag semnale de alarmă,

- critică,

- atenționează,

- ironizează,

- fac pe arbitrii.

Politicienii adevărați:

- construiesc,

- vin cu idei,

- lasă în urma lor ceva durabil,

- muncesc,

- sunt în slujba celor care i-au ales,

- nu dorm pe ei, 

- nu se plimbă.

Acum este mare vânzoleală în PSD și mulți politicieni mărunți de acolo se umflă în pene și încearcă să cotcodăcească și ei, uitând că niciun cocoș nu a făcut vreodată un oușor, oricât de mult s-ar fi străduit sărăcuțul de el. Mi se face și milă de cei care când se uită în oglindă se văd Brad PITT sau de cele care uitându-se în oglindă se văd Angelina JOLIE și caută să se comporte ca atare, arătând-și micimea și limitele, devenind și mai kici și mai neînsemnați și mai nedemni de dregătorii.

Toți cei despre care am scris aici, nu au nici viziune, nici strategie și umblă besmetici de colo-colo, crezând că menirea lor este să fie în capul mesei, dar nu oricum, ci invitați, deși nu s-au remarcat cu nimic altceva decât prin vorbe goale, plagiat și lipsă de acțiune.

(14 iunie 2019)

Deep state de Dâmbovița

Să ne reamintim de celebra tiradă a lui CAȚAVENCU din piesa O scrisoare pierdută, actul III, scena  V,  a lui Ion Luca CARAGIALE:

Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?... Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)... Numai noi să n-avem faliţii noştri!... Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!...

Și ca să nu rămânem încremeniți în acele vremuri, iată, că musai trebuie să avem și noi deep state-ul nostru, cum USA are deep state-le ei. 

Dacă acolo chiar o fi vorba despre un deep state în adevăratul sens al cuvântului, aici pe Dâmbovița aspectul este caricatural, căci un adevărat deep state nu există din multe motive. Există un comportament de deep state, care rezultă involuntar, aproape natural, căci mediocritatea generalizată duce la efecte profunde, de parcă o mână nevăzută, bine strunită ar face toate nefăcutele cu care ne confruntăm. Avem darul de a vedea peste tot influențe nefaste, malefice ca să ziuc așa, deși lucrurile sunt cu mult mai simple, generate din:

- neasumare,

- comoditate,

- lașitate, 

- neinteligență,

- improvizație,

- delăsare,

- dorel-ianism,

- frică,

- bizarerie,

- pasare,

- tărăgănare,

- ineficiență,

- non calitate.

Dacă ar fi să privim cu realism și cu decență, din deep state facem parte toți prin defectul nostru ancestral de a da tot timpul vina pe alții, din a zice că merge și așa și din a ridica din umeri spunând cu oarece resemnare: asta e! Să punem cap la cap toate deciziile mediocre, toate soluțiile mediocre și mai ales modul mediocru de a acționa și vom vedea că nu este necesar niciun deep state pentru a ajunge pe buza prăpastiei, căci rezultanta mediocrității generalizate și ireversibile numai acolo duc.

(31 decembrie 2018)

Adevărurile lui Ilan LAUFER

Fiecare om are adevărul lui.

La un divorț, fiecare dintre soți își spune povestea lui.

Soțul are o poveste. Soția are o altă poveste. Poveștile celor doi sunt total diferite.

Așa este în viață. Fiecare dintre noi are adevărul lui. Vorbele nu au puterea imaginilor  și nici puterea filmului.

Ilan LAUFER a ținut o conferință de presă în seara de 21 noiembrie 2018.

El a spus multe, pe care le-a considerat adevărurile lui.

A avut audiență.  A avut mare audiență.

Ilan LAUFER este un tânăr politician român, de 35 de ani, care la 34 de ani a fost ministru. Acum se spun foarte multe despre Ilan LAUFER. Unii îl admiră, alții îl contestă.

Nu mă voi apuca acum să continui să discut despre Ilan LAUFER, ci despre un fost rector al ASE care a avut o ascensiune fulminantă și care la un moment dat apărea într-o poză în mijloc, flancat de Mihail GORBACIOV și Nicolae CEAUȘESCU. Cânt l-am întâlnit pe bunul meu prieten Fifi Înaripatul și i-am arătat poza mi-a dat o replică scurtă, care reflecta o realitate crudă a acelor vremuri. Mi-a zis ceva despre o pălărie prea mare. Nu mi-a fost clar, căci în acea poză erau trei personaje, iar el era prieten cu rectorul din mijloc.

Ilan LAUFER știe să cânte, știe să danseze și pe plajă sunt sigur că are admiratoare.

(22 noiembrie 2018)

Salariul și calitatea muncii

Normal ar fi ca salariul să depindă de:

- calitatea muncii,

- cantitatea de produse,

- de timpul lucrat,

- relațiile interumane,

- disciplina lucrătorului.

În realitate sunt alți parametri care dau dimensiunea salariilor precum:

- neimplicare,

- nemunca,

- bârfa,

- intrigăreala,

- hoția,

- lingușeala,

- lingăreala,

- cedările,

- bancurile,

- bețiile,

- peșcheșurile,

- chefurile.

Numai așa se explică lipsa de autostrăzi, calitatea proastă a produselor și serviciilor pe care le întâlnim la tot pasul, dar și dezinteresul pentru creșterea calificării. Salariul și calitatea muncii ar trebui să meargă mână-n mână, dar lucrurile nu stau deloc așa, din moment ce sporurile joacă nu rol de a-i diferenția pe cei ce lucrează mai bine decât alții, ci sunt factorul egalizator, ca să fie bine și să nu fie rău.
Decât mult și fără rost,
Mai bine puțin și prost.

(28 martie 2018)

Salariul și creșterile lui

Este o lege nescrisă a firii prin care salariile trebuie să crească. Cine se atinge de salariu și-l micșorează iese din istorie. Niciodată Traian BĂSESCU și ai lui nu vor fi iertați că în 2010, fără un motiv serios a tăiat salariile cu 25%.

Salariile cresc pentru că:

- se reduc timpii neproductivi;

- crește productivitatea;

- calitatea produselor crește și ea;

- randamentele utilajelor se schimbă;

- mersul istoriei este dezvoltarea;

- experiența oamenilor își spune cuvântul;

- managementul este mai bun;

- se obțin calificări superioare;

- se reduc cheltuielile cu pierderile.

Salariile cresc și datorită faptului că cei ce le încasează devin pe an ce trece mai buni, mai eficienți, mai dornici de autodepășire. Principiile care stau la baza producției se schimbă și de fiecare dată se înregistrează progrese notabile care se reflectă și la nivelul salariilor nu numai la nivelul profiturilor. La noi tehnologii apar noi meserii și noi niveluri de calificare și de complexitate a muncii, toate reclamând salarii substanțial mai mari comparativ cu alte munci cu mult mai simple și mai de rutină. La noi se observă ideia bizară, retrogradă și vulgară conform căreia musai pentru a crește salariile ritmul de creștere al productivității trebuie să fie mai mare decât ritmul de creștere al salariilor. Este aceeași gândire de cacao a economiștilor submarxiști, în care productivitatea se calculează ca raport între bumărul de produse supra numărul de muncitori și unde nu se suflă nicio vorbă despre calitate, robotizare și alte nimicuri, care sunt esențiale în dezvoltarea societății. În plus, economiștii aceștia fraieri, subdezvoltați și cretinoizi nu iau în calcul ideia că motorul dezvoltării este forța de muncă stimulată, cu perspectivă optimistă și cu strategie evolutivă, în niciun caz stagnantă. Faptul că acum toți indivizii pedalează pe sustenabilitate când se caută să se stopeze migrarea medicilor prin creșteri masive de salarii, este nu numai antieconomic, dar și antisocial. salariile sunt o convenție și cu numai productivitatea calculată vulgar trebuie luată în considerare, ci calitatea este determinantă. Încă din 1961 Nicolae CEAUȘESCU vorbea despre calitate ca sursă de creștere a comunismului la noi. Chestia a rămas de aceeași actualitate și în ziua de azi. Deci, în opinia mea, salariul minim dacă mâine ar fi fixat la 3.000 de lei nu ar fi o exagerare, căci de 25 de ani productivitatea cu luarea în calcul a calității ar fi reflectată corect prin salariu pornind de la acest nivel. Nu se va vorbi în niciun caz că un muncitor zugrav de acum 20 de ani face meserie acum ca atunci, ci cred că are de cel puțin 10 ori calitate mai bună, iar salariul său nu a crescut de 8 ori, săzicem. Despre toate meseriile tot așa se va spune, căci nimeni nu are o explicație științifică, economică de ce un muncitor romând în Franța are salariu la jumătate ca un francez, exact pentru aceeași muncă, dacă tot este să fim pudici, corecți, orientați, logici și măreți, cum le place unora să se creadă, chiar dacă nu au  înțeles nimic despre cum stau lucrurile cu economia modernă, unde legitățile sunt cu totul altele, nu ca acum o sută de ani.

(10 februarie 2017)

Salariul ca o peltea

Su se numesc nesimțite pentru că:

- sunt foarte mari;

- nu reflectă nimic;

- nu necesită savantlâcuri;

- nu incumbă riscuri;

- sunt ca o pleacă picată din cer.

Nu despre aceste salarii vreau să scriu, ci despre salariile mici, de care bieții oameni trag din greu să le ajungă de pe o lună pe alta, căci alte surse de a face rost de bani suplimentari nu au și nici produse agricole nu au dă unde să aducă. Oamenii aceștia care trăiesc numai din salariu sau numai din salarii știu să chibzuiască cheltuielile și reușesc să se încadreze. Salariul ca pelteaua se referă la cei care nu dimensionează bine cheltuielile să fac cheltuieli mai mari decât veniturile, ceea ce înseamnă că se împrumută, fac credite. Când vine scadența plătesc ratele, dar se împrumută în continuare și intră într-un carusel al nefericirii totale. Și totul se datorează proastei gestionări a banilor, pe termen lung mai ales, căci bucuria cheltuirii de azi are efecte nefericite pe viitor, căci banii luați cu credit trebuie returnați însoțiți de dobânzi. Salariul nu este o peltea, ci este rigid, deci nimeni nu ar trebui să cheltuiască mai mult decât are. dacă apar situații excepționale, trebuie mare chibzuială. Din credite nu se cumpără acadele și nici nu se merge la distracții.

(09 februarie 2018)

Salariul și tăiatul frunzei la câini

Am văzut oameni care la serviciu nu fac nimic, parcă taie frunză la câini. Nu fac nimic nu pentru că ar ști să facă ceva, ci pentru că:

- nu știu să facă nimic;

- nu vor să învețe să facă ceva;

- sunt protejați;

- le place să piardă timpul;

- se mulțumesc în bălăceală.

În vremurile de demult am fost la o bibliotecă destul de bună din București pentru vreo 10 zile înainte de crăciun. Am văzut acolo o doamnă care era vizitată de alte doamne care timp de 10 zile de la 9,00 la 15,00 au discutat despre:

- cât de mult muncesc ele;

- cât de puțin muncesc altele;

- nedreptatea privind salariul lor;

- dietele pe care le urmează;

- cât de nesimțiți sunt soții lor;

- meniul de Crăciun;

- porcul abia sacrificat;

- rețete de tobă;

- faptul că a crscut cozonacul.

Eu le incomodam la început, dar apoi m-au ignorat și spuneau tot ceea ce aveau de spus, inclusiv despre șei care erau aroganți, părtinitori, nepregătiți, vulgari, banali, drept care nu le înțelegeau pe nevestele lor cum îi mai țin la ușa apartamentului.

Am văzut li alți tăietori de frunze la câini, bărbați cât muntele fiind care ședeau la umbra nevestelor, angajate la aceeai instituție și care se vânturau de colo-colo fără să facă nimic, încât aveam senzația că sunt cei care vin să vadă ce și cum și să toarne mai departe. Realitatea a fost că la ieșirea lor la pensie nu i-a regretat nimeni, ba mai mult, postul a disporut din stratul de funcții, ceea ce arăta clar că viața curgea în continuare și fără ei. Mai erau și alții care fuseseră parașutați pe posturi de tăiat frunza la câini, după ce ori ei, ori neamurile lor fluieraseră în biserică. Veneau, semnau condica. Luau o foaue de hârtie ăe care o priveau fix timp de 8 ore, după care semnau condica de placare.

(09 februarie 2018)

Salariul nevăzut

Un bărbat muncește.

Nevasta bărbatului muncește.

Ei muncesc din greu.

Împreună câștigă 4.500 lei.

Din banii ăștia:

- plătesc mâncarea;

- plătesc utilitățile;

- plătesc impozite;

- cumpără țoale;

- cumpără ceva medicamente;

- merg la socrii;

- merg la părinții ei;

- el bea câteva beri;

- plătesc telefoanele mobile.

Ei au două salarii la vedere, pe card, cu fluturași în plic. În medie 2.250 lei.

Un bărbat este la pârnaie și:

- are mâncarea asigurată cu calorii calculate;

- are acoperișul asigurat;

- are medicamente asigurate;

- nu muncește nimic;

- nu merge niciunde;

- nu ar drept să aibă telefon mobil;

- nu cumpără țoale.

Toate puse unele lângă altele, înseamnă cheltuieli ale statului de 2.500 lei în medie.

Nu trebuie considerațica salariu acești bani, căci nu intră pe card, că nu vine și un fluturaș. Ei tot bani sunt pentru mâncare, utilități și pentru asigurarea securității individuale. Bărbatul din pușcărie are un singur minus: nu este liber. Dar și el are salariul lui, în natură. Dacă muncește primește și bani.

(09 februarie 2018)

Salariul și nemunca

Nemunca se plătește la noi. Sunt oameni care nu fac nimic și primesc salarii barosane. Ar trebui să se facă o analiză ceva mai atentă pentru a vedea ce înseamnă nemunca și pentru a vedea de ce ea este plătită. 

Nemuncă este atunci când:

- omul vine la muncă, are de treabă și nu face nimic și primește salariu;

- omul nu vine deloc la muncă și primește totuși salariu;

- omul pleacă de la muncă și-și rezolvă probleme private pentru care primește totuși salariu;

- omul vine la muncă dar rezolvă probleme private, încasează bani și mai primește și salariu;

- omul vine la muncă, nu muncește și doarme, încasând salariu pentru somnul adânc;

- omul vine la muncă beat, face scandal și primește salariu.

Lucrurile sunt astfel alcătuite încât nemunca nu este sancționată drastic pentru a le piere cheful chiulangiilor să se facă că au serviciu, dar de fapt să încaseze bani nemunciți. Atât timp cât nu sunt lucrurile clar precizate cu ce este voie și cu ce nu este voie, cu ce înseamnă sarcini de serviciu corect executate și cu ce înseamnă abateri de la disciplina muncii, nemunca va fi ridicată la rang de principiu pentru cine este descurcăreț, căci stăm degeaba, leafa merge, noi cu drag chiulim. Nemunca are la bază o serie de slăbiciuni din sistem, căci nu există responsabilități și nici onoare la mulți dintre șefii care au în subordine executanți, pe care nu știu să-i încarce adecvat su sarcini și pe care să-i verifice mereu și nu din când în când sau uneori. Comunismul a întronat nemunca pentru că politicul era deasupra economicului și morala comunistă n-a făcut niciodată casă bună cu performanța autentică, întrucât majoritari erau mediocrii, neîndemănaticii, puturosii și leneșii, dar toți buni propagandiști, lozincarzi și turnători. Acum să nu credem că aceștia au dispărut. Nu, ei s-au perpetuat, căci în firea omului este să profite de pe urma slăbiciunilor unor șefi care ei înșiși au o doză de mediocritate, lâncezeală, suficiență și egalitarism ieftin. Legea salarizării nu conține niciun element care să penalizeze nemunca, mai ales în zonele unde normarea pare imposibilă, adică în zona birocratică, unde tendința de a-i umili pe oameni este puternică, perenă și imuabilă.

(08 februarie 2018)

Salariul și trimisul la specializări

Salariatul este o specie de animal care urmărește numai și numai avantajele pentru el. Este o naivitate să creadă cineva că un salariat își dă sufletul pentru locul de muncă, iar societatea obligatoriu îi va ridica o statuie.

Sunt companii care lucrează onest, adică:

- oferă un salariu bun;

- țin seama de nivelul de calificare existent;

- urmăresc calitatea muncii depuse;

- stimulează pe cei ce muncesc foarte bine;

- dau o perspectivă pe termen lung carierei;

- trimit salariații la specializări.

Eu nu am prea auzit că în Ro să existe așa ceva, dar știu că pe colo și pe colo, adică prin țări spălate și peste ocean se procedează astfel.

Salariul ar trebui să reflecte foarte clar nivelul de calificare de dinaintea angajării, dar și pe cel de la fiecare specializare făcută pe banii angajatorului, adică salariul să crească semnificativ. Numai că trimiterea la specializare nu trebuie să se facă oricum, ci în niște condiții care să evidențieze că s-a făcut muncă de calitate și certificatul e obținut pe bune, nu este doar o hârtie, așa cum se obțin la noi mai toate chestiile aducătoare de bani nemunciți. Adică nu se admite ca să plece la o specializare în Germania a persoanelor care nu vorbesc germana, nu dovedit cu acte, ci prin concurs de limba germană cu public pentru a nu se truca nimic.
Salariul și trimisul la specializări trebuie să fie obiect de reflecție pentru totți, mai ales pentru cei unde uzura morală a cunoștințelor este ceva mai accelerată sau unde este nevoie de noi calificări. este mai bine să recalifici pe unul al cărui comportament este cunoscut și corespunde exigențelor, decât să angajezi un necunoscut riscând.

(08 februarie 2018)

Salariul și statul degeaba

Se zice că la stat se stă, căci de la stat se iau banii. La noi, verbul a sta și substantyivul stat generează extrem de multe jocuri de cuvinte, mai ceva ca acel je parie que Paris n'a pas de riz du Paris sau Napoleon cendant Sedan ceda ses dents.

Este cunoscut că statul este un prost administrator pentru că se dorește acest lucru, la toate nivelurile. Nonperformanța bântuie pe toată lumea. Funcționarul de la ghișeu, angajay cu pile de către șeful său, angajat și el la rândul său cu pile, facee ceea ce știe și cum vrea că el este conștient că are protecție. Asta e decând lumea.

Dacă în mediul privat salariile ar fi atractive în ideia că s-ar lua salarii mari pe stat degeaba, este clar că toată lumea ar migra spre privați. Dar la stat  se iau salarii și pe stat degeaba sau pe făcut lucruri mărunte, banale și foarte rar, sub protecția unui șef care admiră sâni, picioare sau altceva și mai și.

la stat sunt locuri de muncă unde nu se măsoară productivitatea și unde corelația între volumul de muncă și numărul de persoane nu există.

Voi lua cazul institutelor de cercetare. Mulți dintre cercetători se cred a fi din zona cercetării fundamentale, unde nici timpul nu contează, nici când vin rezultatele. Este nrmal să fie așa, căci teoriile nu se descoperă peste noapte, teoremele nu se inventează bătând din palme. Așa că despre cercetarea fundamentală trebuie făcute lte abordări, nefiind rezonabilă existența unor structuri fixe, ci dezvoltări bazate pe proiecte cu durată limitată. Despre celelalte modalități de analiză a activității este mult de vorbit, numai că acolo unde se chiulește și se câștigă bani fără muncă, lumea se înghesuie de numa-numa. Unde este de tras din greu, chiar dacă vine banu, nu apar mușterii. Salariul trebuie să includă peste tot o reflectare a muncii și disciplinei. Adică:

- punctualitatea cu care se vine la serviciu,

- promptitudinea cu care sunt abordate problemele,

- rezultate date problemelor,

- soluții găsite la problemele primite,

- calitate în relația cu ceilalți,

- rapiditatea cu care sunt îndeplinite sarcinile,

- acoperirea cu activități concrete a fișei de posturi.

Salariul trebuie să fie astfel calculat încât să existe un minim, la care se adaugă multe sume rezultate din evaluări care să privească modul în care omul lucrează, căci nimeni nu lucrează în același mod cu un altul care face aceeași muncă dar o face mult mai bine. Salariul trebuie să sancționeze statul degeaba, în ideia că dacă cineva are 100 de cereri primite și a rezolvat 30 dar normele spuneau că trebuia să soluționeze 120, este clar că salariul trebuie să includă penalizări. Adică la salariul minim se va adăuga 1/4 din suma care reprezintă îndeplinirea sarcinilor de serviciu pe rezolvarea acelor cereri. Și tot așa. Numai cei care muncesc foarte bine și fac tot ce trebuie să facă, fără a pune oamenii pe drumuri, așa cum mi s-a întâmplat mie cu un loc de parcare, numai acei salariați trebuie să primească salariu cât mai aproape de maximum.
Salariul și statul degeaba nu prea fac casă bună. Statul degeaba este o chestiune care se produce la multe locuri de muncă unde activități temporare nu sunt externalizate. O modalitate de lucru atentă va permite cunoașterea specificului fiecărui post de lucru și stabilirea sarcinilor ce trebuie îndeplinite. Corespunzător se va vedea și cum se calculează salariul pe componente. Oricum, societatea nu mai are cum să suporte pe cei ce stau degeaba pe banii poporului, căci statul este un fel de popor diluat.

(08 februarie 2018)

Salariul și productivitatea

Se vorbește de faptul că la români salariul minim pe economie este foarte mic. Toată lumea uită că salariul este o convenție din moment ce profitul companiilor este arbitrar și prețurile nu au nicio legătură nici cu valoarea, nici cu cheltuielile și cu atât mai puțin cu productivitatea, ci cu setea nebună a unora de a se îmbogăți peste noapte, cu lăcomia prot-crescuților. Am nenumărate exemple de hoție pe față și dacă dau numai un exemplu, lucrurile sunt clare. la un hotel pe litoral era un automat jegos de cafea de 1 leu, ca peste tot. Acolo, mergeai la recepție, plătteai 5 lei, primeai un jeton, îl introduceai în aparat și în final obțineai un pipi de un leu, la un preț de 5 lei. Am spus tot.

În acest context, salariul nu are nicio legătură cu productivitatea muncii. Este adevărat că la marii producători se stabilește un salariu W lei pe piesă lucrată și dacă muncitorul face Ț piese,  va primi un salariu S=W*Ț lei. Dar crede cineva că la stabilirea lui W s-a avut în vedere altceva decât profitul de la produsul finit? În niciun caz. Normarea se referă la estimarea unui Țmaxim și muncitorul se va orienta să facă și el un număr de piese care să fie pe aproape de acel nivel maxim.

Mi se pare acum de-a dreptul stupidă văicăreala patronilor români care urlă că nu au cu cine să mai facă ceva că muncitorii noștri au plecat în țările unde se plătește mai bine. Era firesc să se întâmple așa ceva. Singura lor soluție este să militeze la creșterea salariului minim undeva la 2.500 lei cât mai repede și atunci oamenii vor vedea efectele. Mitul inflației este spulberat de ce se întâmplă și în alte țări unde nivelul de producție nu declanșează diferențe flagrante între cerere și ofertă. Nu există nicio explicație decentă prin care preșurile la ouă cresc nebunește de Crăciun și de Paște, alta decât lăcomia și nesimțirea comercianților. Un stat puternic și mai puțin corupt are toate instrumentele pentru a aduce în 3 săptămâni salariul minim la 2.500 lei, fără ca BNR să cârâie cumva, iar Soviani să se tăvălească pe jos în chinurile explicațiilor fără de sfârșit cum că nu. Banii sunt și ei tot o convenție. Dacă muncitorul din țara X are câștigă de 5 ori mai bine decât muncitorul de la noi care face exact aceeași muncă, arată exact ceea ce spun eu, căci salariile se plătesc în aceeași țară, adică în țara X.

(08n februarie 2018)

Salariul și calificarea personalului

Înainte de 1989 se ținea cât de cât legătura dintre calificare și salariu. Acum, din dorința de a oferi salarii cât mai mici, firmele de stat dar și cele private se fac că nu mai țin seama de diplome academice de studii și chipurile, nu mai iau în considerare decât ceea ce știe să facă persoana. În acest fel, chestia cu calificarea certificată cumva trece pe planul al V-lea. Oamenii sunt puși să lucreze după proceduri unde nu trebuie:

- experiență,

- expertiză, 

- diplome,

ci trebuie doar:

- rutină,

- disciplină,

- atenție, 

- autoevaluare,

- ritm,

- randament.

Legea salarizării identifică prea puține niveluri de studii, diferențele fiind făcute la calificații cu studii superioare, acel S din anexe și la cele câteva poziții de studii generale sau liceale, nefiind luate parcă în considerare calificările date de școli profesionale, școli postliceale sau prin certificări internaționale, chiar. Este adevărat că se lasă tot felul de marje celor din zona managementului să facă diferențieri între muncile de diferite niveluri de calitate, dar salarizarea nu include prin lege sâmburele calității cumva. Se produce o diluare a atribuțiilor privind calitatea muncii prin tot felul de acte normative, încât executantul, dar și managerul nu știu nimic clar despre ceea ce înseamnă calitate și cum trebuie ea manageriată prin salariu, ca mod unic de diferențiere a angajaților. Păcat, s-a pierdut o ocazie de a introduce diferențieri de calitatea a muncii prin grila de coeficienți, deși acolo este luat în calcul singurul criteriu, acela al vechimii, insuficient pentru a împinge dezvoltarea societății. Dacă se introduceau trei niveluri de calitate concretizate prin trei procente de reducere a duratelor de la vechime și era ceva! Așa a fost lăsată calitatea muncii pe planul al V-lea și rezultatele se văd cu ochiul liber, adică este nasol.
Salariul trebuie să reflecte  calificarea personalului, iar calificarea este cea care dă calitate muncii. Orice altă abordare duce spre demobilizarea forței de muncă și spre generalizarea celor care privesc cu suficiență cariera lor, orientând-o spre abordări minimaliste. Noroc cu auditările care impun ca în companii să fie personal calificat, iar calificările trebuie dovedite cu acte valabile. Altfel, nu s-ar aloca nici la stat bani pentru perfecționare, pentru creșterea calificării, căci în firmele private asemenea fonduri nu prea există. Cei mai mulți dintre executanți se certifică pe banii lor. Acum că sunt la ananghie, companiile încearcă să atragă forță de muncă promițând plata cursurilor de calificare, fără a avea prea mult succes, din moment ce nu umblă substanțial la nivelul salariului.

(08 februarie 2018)

Salariul și perfecționarea continuă

Legea salarizării nu diferențiază oamenii după criterii enunțate clar. Ar fi trebuit să fie acolo scris ceva de obligativitatea ca salariatul să participe la cursuri de perfecționare. Un asemenea drept se produce  la cinci ani, prin concurs transparent. Ar fi trebuit să rezulte că unul cu un curs de perfecționare serios făcut are 5% mai mult la salariu față de unul care nu are respectivul curs. Cine nu participă la un curs în 3 cicluri consecutive are salariul diminuat cu 5%. Ideia de perfecționare este necesară, căci numai un om ptreocupat de creșterea calificării lui va aduce un spor la locul său de muncă.

Mulți invocă faptul că nu sunt bani. Bani pentru perfecționare sunt, dar trebuie identificați, planificați. 

Și faptul că un salariat contribuie la perfecționarea continuă a colegilor lui sau a celor ce sunt ucenici sau vin pentru stagii de practică, trebuie luat în considerare când se acordă salariul. dacă un salariu este bătut în cuie, este clar că omul nu va vrea nimic, ci doar să treacă timpul pe lângă el și el pe lângă timp. Cine vrea calitate și eficiență trebuie să de depărteze de ideia autodidacticismului ieftin și să accepte ideia de cursuri serioase și certificări care să ateste obținerea unui nou stadiu de calificare.

(07 februarie 2018)

Salariile și egalitarismul

Mă așteptam ca legea salarizării să introducă multe elemente calitative. Trebuie spus că există criterii calitative foarte precise care diferențiază pe unii față de ceilalți. Faptul că toți sunt considerați de-a valma e greșit, căci egalitarismul nu duce la dezvoltarea niciunui sistem, niciunei societăți. Și comunismul s-a prăbușit datorită inechităților bazate pe un egalitarism exagerat.

Nu ar fi fost deloc exagerat dacă în toată legea s-ar fi vorbit despre:

- calitatea muncii;

- calitatea produselor;

- calitatea managementului;

- calitatea rezultatelor;

- calitatea inputurilor;

- calitatea proceselor.

Și în zona calității există niveluri precum, respectiv, excepțional, foarte bun, bun, satisfăcător și nesatisfăcător. Introducerea unor procenteprecum:

- sunt încadrați la excepțional cel mult 3% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la foarte bine cel mult 17% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la bine cel mult 50% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la satisfăcător cel mult 20% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la nesatisfăcător cel mult 7% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la inacceptabil cel mult 3% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

Punându-se niște criterii de calitate autentice se va gestiona dinamica trecerii de la o categorie de calitate la alta, dar și ideia de diferențiere în funcție de calitatea muncii a fiecărui salariat. Comuniștii aveau astfel de criterii, căci artiști erau mulți, dar artiști ai poporului erau câțiva, artiști emeriți erau ceva mai mult, ceilalți rămânând artițti pur și simplu. Și capitalismul avea criterii înainte de răzvoi, căci la teatrul Național erau actori societari pe clase, clasa a III-a, clasa a II-a ți cei mai buni erau cei de clasa a I-a. Numai după Revoluție totul s-a răsturnat și acum legea salarizării consfințește un egalitarism deșănțat, lăsând ca prin chestii subiective precum gradații și premii să se facă diferențierile între cei performanți și cei neperformanți. Trist, dar este foarte adevărat, că a fost aleasă calea cea mai proastă de la începuturile comunismului stalinist de tip stahanovist, în care cel prost, dar care avea trecut politic proletarian în spate decidea și băga pumnul în gură intelectualilor rasați și de excepție. Ce trist că ne-am întors de unde am plecat prin anii'50.

(07 februarie 2018)

Salariul și doctoratul

Avem un talent înăscut de a compromite orice. Și ideia de doctorat a fost compromisă pe vecie în Ro datorită plagiatorilor nesimțiți dovediți în presă. Pe vremea comuniștilor, când doctoratul era doctorat și se făcea serios, cine avea doctoratul primea 15% la salariu. A mers jucăria și după 1990, dar după ce doctoratul s-a banalizat, după ce erau mai umlți doctori decât ăia care știau să se iscălească, totul a căzut în derizoriu și fortuit, a trebuit să se excludă tărășenia din salariu, pentru a nu cădea în pornografie totală procedura cu doctoratul.

Ar trebui să fie reintrodusă, dar prin găsirea unei metode foarte transparente de verificare a originalității tezei și printr-o modalitate coerentă de restricționare a numărului celor care ar trebui să primească cei 15%. Este de dorit ca oamenii să fie supracalificați, dar trebuie ca supracalificarea să fie reală, efectivă și nu o chestiune formală, ridicolă, frauduloasă și vulgară.

Sunt sigur că există modalități eficiente, dar noi în niciun caz nu le vom găsi, pentru că suntem artiști în a fenta onoarea, curajul, cinstea, eroismul și mândria.

(07 februarie 2018)

Salariul și limbile străine

Dacă se definește politica poporului cultivat, orice spor de cuunoaștere trebuie să se regăsească în salariu. Astfel, dacă se dorește ca populația să vorbească limbi străine, este simplu de tot. Se va oferi la salariu un spor de 5% pentru fiecare limbă străină cunoscută. Dovada se va face cu acte doveditoare că persoana a participat la cursuri și a susținut un examen, dar și prin participarea la un concurs public, netrucat unde se vorbește în limba respectivă și se dă și un test pe computer. Adică se obțin cei 5% dar pe bune, nu ca în cazul fufulinelor angajate la primăria sectorului X pe post de translatoare de italiană, ziceau unii, dar care nu știau nimic.

Dacă s-ar da o lege că pentru fiecare limbă străină se dă 5% din salariu, cunoașterea de limbi străine fiind dovedită cu acte, într-o săptămână am fi poporul cu cele mai multe limbi cunoscute, căci imediat ar fi cine să dea certificate false de atestare a cunoașterii limbilor străine. Peste 90% din salariați și-ar tripla salariile din certificatele și din atestatele de limbi străine cunoscute.

În realitate, respectivii nu știu nici limba română ca lumea. Știm că există sate unde sunt declarați nevăzători și primesc ajutor social și chiar și de însoțitor, persoane care conduc autoturisme. Știm că există oameni care-și ridică ajutorul social de la primărie coborând din limuzine de lux. Știm că sunt oameni care vin să-și ia alimente de la cantina săracilor cu taxiul.

dacă se vor găsi forme transparente și eficiente de a evidenția că chiar o persoană știe o limbă străină, ar fi bine să fie diferențiată de ceilalți cu 5% la salariu, dar pe bune, nu prin ș,echerii ieftine. Sunt sigur că legiuitorul ar găsi el o chichiță să fie ocolită corectitudinea și să apară tot felul de situații absurde, aberante și penibile, de râsul curcilor și în această problemuță.

(07 februarue 2018)

Salariul și vechimea

Omul nu este ca vinul, cu cât e mai vechi, cu atât este mai bun. De aceea, existența unor bariere legate de vechime mi se pare aberantă. Eminescu a debutat în poezie la 16 ani. Galois a dezvoltat teoria legată de soluționarea ecuațiilor prin radicali la 21 de ani, Enescu a scris cele două Rapsodii la 20 de ani. Nu spun că toată lumea este genială, dar fiecare are ritmul lui. Trebuie impuse doar criterii calitative și aceste criterii trebuie respectate, nu fușerite.

Am văzut un șef de catedră care și-a promovat amanta ca vântul și ca gândul până la gradul de profesor universitar. Am văzut pe un șef care și-a adus pe fie-sa în catedră și a împins-o cu sârg până la gradul de conferențiar, până când el s-a epuizat.

Dacă un tânăr este:

- ambițios,

- inteligent,

- muncitor,

- eficient,

- sistematic,

- focusat,

muncește și este dedicat meseriei, îndeplinind toate cerințele parcurgerii unui traseu, nimeni și nimic nu trebuie să-i stea în calea evoluției în carieră, iar evoluția lui să fie strict dependentă de el și numai de el. Niciodată nu trebuie puse bariere artificiale în fața evoluției unei persoane. Blocările de posturi, restricțiile impuse fără rost care sunt de fapt piedici în evoluția unui tânăr, toate au efecte negative, căci fiecare om trăiește o singură dată și-și definește strategia vieții sale pe care nimeni nu este moral să i-o perturbe fără rost, doar că așa vrea acea persoană incapabilă să înțeleagă mersul societății. L-am invidiat pe bunul meu prieten Vladimir Bubea că profesorul său Cornel Olariu, chiar în ziua când a ajuns la Universitatea din Timișoara i-a creionat cariera și i-a spus că totul depinde de el. La bucurești, tinerii erau lăsați de șefii de catedră în bătaia vântului.

Vechimea este un număr și atât. Nu trebuie ignorat, dar nu trebuie uitat că de multe ori se zice: ăsta a făcut umbră pământului degeaba.

(07 februarie 2018)