Ceva despre juriul Cerbului de aur, ediția 2018

Să ne uităm doar un pic la juriul festivalului concurs Cerbul de aur.
Luminița DOBRESCU are 72 de ani.
Giliola CINQUETTI are 71 de ani.
Edvin MARTON are 44 de ani.
Kristina CEPRAGA are 38 de ani.
Eleni FOUREIRA are 31 de ani.
Arsenie TODIRAȘ are 36 de ani.
Mădălin VOICU are 66  de ani.
Juriul este neomogen:
- ca vârstă,
- ca preocupări,
- ca experiență,
- ca domenii,
- valoare,
- notorietate,
- credibilitate,
- trecut.
Festivalul nu a impus personalități până acum și nu o va face nici anul acesta dintr-o mie de motive, unele fiind faptul că:
-  nu a fost pregătit cu doi ani înainte,
-  premiile sunt simbolice știut fiind că în Ro sunt concursuri cu 120.000 euro,
- nu există un filtru serios legat de valoarea concurenților.


(31 august 2018)

365 împotriva României: Mădălin VOICU de la STRADUVARIUS la DNA

Când vrei să distrugi o carieră se găsesc 1.000 de modalități sigure care mai de care mai simple și mai eficiente. Este însă greu să construiești o carieră. Este imposibil să refaci reputația făcută țăndări a unei persoane.

Mădălin VOICU este cu mult mai mult decât fiul lui Ion VOICU.

Mădălin VOICU este om politic.

Mădălin VOICU este dirijor.

Mădălin VOICU este un excelent interlocutor.

Mădălin VOICU este un amfitrion de elită.

Mădălin VOICU este un tată foarte bun.

Mădălin VOICU este un suflet mare.

În anii trecuți, Mădălin VOICU a fost tâtât pe la DNA cu nu știu ce probleme de utilizare de fonduri europene. Se pare că s-au lămurit lucrurile. L-am inclus aici pe Mădălin VOICU doar pentru simplul motiv că nu a dus până la capăt problema, adică să meargă până-n pânzele albe, pentru a primi satisfacție la răul ce i s-a făcut. Singura reparație este 1.000.000.000 de euro pe care să-i plătească în solidar pe persoane fizice cei care au declanșat și întreținut răul în toate formele lui. Numai așa Mădălin VOICU ar duce la bun sfârșit demersul său. Altfel, cei care au lucrat împotriva ta, cred că și-au făcut datoria, distrugându-l pe Mădălin VOICU.

(31 1ugust 2018)

365 împotriva României: Cătălin VOICU un binefăcător la mititica

În presa post-decembristă unde se publică orice, Cătălin VOICU a publicat un serial în care explica mecanismul prin care a ajuns la mititica.

Așa cum spunea Cătălin VOICU, oricine avea o nevoie, el sărea dezinteresat în ajutorul respectivei persoane. Mulți nu cred așa ceva. Eu am văzut oameni care sunt în stare să-și dea cămașa de pe ei pentru a face bine celor din jurul lor. Deci nu exclud că fostul senator Cătălin VOICU este acea tipologie dezinteresată. Numai că societarea numește astfel de acșiuni ca fiind trafic de influență. Și oamenii de bine, l-au încondeiat pe Cătălin VOICU și la judecată s-a ajuns la soluția anilor de temniță pe care Cătălin VOICU i-a ispășit. Lucrurile nu au fost simple delocși ca la un divorț, dacă asculți părțile, fiecare are drptatea ei. Cel mult unii întorc capul și se fac că pute, deși cel care le cere ajutorul le-a făcut și el bine cu carul. Numai că oamenii uită. Uneori își mai aduc aminte doar dacă mai au nevoie de a li se face un bine. În cazul lui Cătălin VOICU unii vorbesc de poliție politică exercitată pe cu totul alte căi, căci mai răzbunător ca răzbunătorul nu existaseu.

(31 august 2018)

365 împotriva României: Nicolae PĂUN a încurcat borcanele

Nicolae PĂUN a încurcat borcanele. Se zice că dacă ai un borcan cu niere, bagi mai întâi un deget și îl lingi. Apoi bagi în borcan mai multe degete și le lingi. Urnează băgatul mâinii până la cot în miere și linsul de rigoare. Și tot așa. Nicolae PĂUN săa aflat și el în fața unui borcan cu miere numit milioanele de euro din fonduri UE destinate calificării prin cursuri a tinerilor de etnie rromă. Nicolae PĂUN a făcut cu totul altceva și a luat semnături în fals dar tinerii nu au fost calificați. El știa că se fac verificări, dar a ignorat procedurile și s-a împotmolit.

A fost prins și ce a urmat se știe. Eu am avut proiecte cu bani europeni. Nu e de joacă. Acolo nu ai voie să faci niciun matrapazlâc pentru că la UE există proceduri de verificare ăncrucișate și totul iese la iveală, mai ales dacă sunt porcării. Nicolae PĂUN a ignorat totul, crezându-se el mai deștept decât cei de la comisie de la UE, dar s-a dovedit că nu e așa. Un bărbat tânăr ca el și inteligent s-a afundat în mocirlă de unde nu va mai ieși cuart, uscat.

(31 august 2018)

Iar a început șușa cu cerbul?

Da. Iar a început șușa.

Da. Iar se aruncă banii pe fereastră.

Nu este festival de înaltă ținută.

Este o improvizație.

Juriul? O glumă.

Concurenții? Modești, adică la 25.000 euro nu vin nume.

Recitaluri? Răsuflate.

Prezentarea? Antren de nuntă.

Orchestra? Prăfuită și mare plictis.

Nici nu ar fi posibil altceva atât timp cât criteriile valorice lipsesc.

Este aceeași senzație prin care prea mulți se înghesuie să devină vizibili.

Televiziunea nu are o transmisiune live pe Internet decât în condiții penibile, enervante, mediocre și nestimulative. Acolo chiar crede cineva că omul stă să vadă aiurelile astea de doi bani, când pe youtube sunt mii și mii de clipuri de 1.000 de ori mai tari decât ediția jubiliară, a XVIII-a și mister, semicentenară, căci nu 50 de ediții au fost, ci doar pentru că prima ediție a fost în 1968. Festivalul se zice internațional, dar nu e preluat de nimeni. Nu are nici prezentare într-o limbă de circulație. E ceva local, mioritic, pentru că TVR nu e în stare de mai mult. Ei nu știu că ciorba de burtă nu se reîncălzește?
Prea multe persoane pe scenă care nu ar vinde bilete nici pentru a umple un lift. E ceva dâmbovițean, încropit ca să se bifeze ceva, să nu zică lumea că nu se marchează cei 100 de ani de la Marea Unire și la TVR cu un eveniment, cu un proiect, că despre valoare nu este vorba. Este careva care cântă acolo și umple un stadion de unul singur sau de una singură? Nu. Se intră de-a moaca, că e prea mult public...

(30 august 2018)

365 împotriva României: Dan Amedeo LĂZĂRESCU și ieșirea fără glorie

N-am să înțeleg niciodată cum sunt unii oameni alcătuiți încât să ți se uite în ochi și fără să clipească să te mintă în față. N-am să înțeleg niciodată cum de există oameni care au un secret și pentru a lăsa impresia că ei reprezintă puritatea întruchipată, caută tot felul de căi care mai de care mai ciudate pentru a ieși în față și mai imaculați și mai inocenți. Ba mai mult, unii dintre ei fac ce fac și lovesc în stânga și în dreapta plin de principii, crezând că secretele lor sunt bine păzite, ferecate cu mii de lacăte.

Mi-l amintesc pe Dan Amedeo LĂZĂRESCU care era un bărbat înalt, drept, cu voce tunătoare, plin de principii, care dădea dovadă de intoleranță maximă, cu capacitatea de a pune la punct pe oricine încerca să zică ceva care să iasă din tiparele unei moralități impecabile.

Totul până când s-a dovedit că a fost colaborator al securității ceaușiste. Mie să-mi spună oricine ce-o vrea, dar din punctul meu de vedere, colaboratorii, adică turnătorii au fost oameni:

- slabi,

- imorali,

- egoiști,

- nesocotiți,

- ariviști,

- dogmatici,

- mincinoși,

- duplicitari,

- răi,

- stupizi.

Altfel nu se explică ușurința cu care au cedat în fața organelor de securitate, care dacă încercau și dacă omul îi refuza, a doua oară nu mai reveneau. Ei studiau pe fiecare în parte și dacă vedeau terenul slab, evident în abordau pe ins, îi fluturau oarece avantaje de promovare, casă și plecări în străinătate. Insul accepta să se vând pe trei arginți și credea că situația va fi așa pentru totdeauna, ceea ce nu s-a întâmplat, căci a venit momentul 22 Decembrie 1989, moment neprevizionat de nimeni, care le-a dat planurile tuturor turnătorilor. Unii au crezut că despre trecutul lor de turnători nu se va afla niciodată, drept care ei au ieșit la atac. Surprizele nu au încetat să apară și mulți dintre aventurieri au fost dovediți cu documente ca fiind doar niște turnători nenorociți, de doi bani.

Cu Dan Amedeo LĂZĂRESCU lucrurile nu au stat prea mult diferite, dar bietul om să se trezească la 82 de ani terfelit în mocirlă și să-și recunoască trecutul de turnător, a fost o grea lovitură pe care zic eu, a administrat-o singur, din clipa în care a semnat pactul cu diavolul. Mie să nu-mi zică nimeni că securitatea a exercitat presiuni. Nu, securitatea primea ofertele mușteriilor dornici de avantaje pe care numai ea le oferea și pe deasupra le și garanta. Sunt constatări de-ale mele pe cont propriu, căci unii prea promovau și prea primeau case în vile naționalizate sau pe bd. Victoria Socialismului, în timp ce vulgul plătea rate la ICVL de se spetea pentru un apartament la dracu-n praznic, aproape de porumb.

(30 august 2018)

365 împotriva României: Adrian SÂRBU călare pe un imperiu

Cine crede că Adrian SÂRBU este fiul ploii face greșeala capitală a vieții lui. Cine crede că un regizor oarecare de la Studioul Al. SAHIA se aruncă de capul lui în afaceri înseamnă că are limite foantastice în a judeca evenimentele și mai ales în a le cântări. Adrian SÂRBU este o păpușă și nimic altceva, care a executat cu conștiinciozitate partitura primită de la regizorul său, căci și regizorii au regizorii lor. Sunt numeroase filme în care un mare regizor joacă un rol sub bagheta altcuiva, probabil tot un regizor mare. Luchino VISCONTI a jucat ca actor în multe fime ale altor regizor, ca să dau doar un exemplu.

Ca să arăt că nu este geniul în persoană, Adrian SÂRBU trăiește acum niște momente neplăcute legate de oarece credite neperformante, de niște afaceri încheiate prost, toate s-au lăsat cu zornăit de cătușe și drumuri  pe la DNA, dar și cu încarcerări. Mai nou, Adrian SÂRBU este citat în dosarul mineriadei din 1990. Se întâmplă unele lucruri când actorul mai face improvizații, fără să i le ceară nimeni, ceea ce s-a întâmplat cu Adrian SÂRBU, care s-a visat el însuși dramaturg. Ghinion.

(30 august 2018)

365 împotriva României: László TÖKÉS și oportunitatea ratată

În zilele fierbinți ale Revoluției din Decembrie 1989, numele pastorului László TÖKÉS era rostit cu insistență, respect, mândrie și admirație. Pastorul László TÖKÉS era socotit simbolul Revoluției, omul pentru care și-au dat viața tinerii de la Timișoara în acele zile excepționale în care balanța s-a înclinat în favoarea Revoluției.

La București a continuat lupta începută la Timișoara și se cutremura orașul sub pașii muncitorilor de pe platformele industriale bucureștene, care veneau spre centrul orașului să fie siguri că Revoluția este ireversibilă. Câteva zile mai târziu, când apele s-au limpezit, a avut ocazia să vorbească László TÖKÉS în fața unei mari mulțimi de oameni. Până în clipa în care a deschis gura, László TÖKÉS era idolul meu. Mă uitam la el ca la un simbol. El întruchipa Revoluția însăși, idealul de libertate. A fost de ajuns să rostească vreo câteva fraze pentru a mă lămuri că László TÖKÉS nu este ceea ce eu crezusem a fi. Când a spus că limba română l-a asuprit, deja am înțeles că László TÖKÉS nu este eroul meu, nu este simbolul meu, ci este un om oarecare pe care dacă-l văd pe stradă îl ocolesc.

Sunt sigur că dacă László TÖKÉS ar fi arătat că a luptat împotriva dictaturii, că se identifică cu idealurile celor care i-au fost alături la greu, că ne iubește pe toți, buni sau răi, dar el ca trimis al Domnului are alte repere morale, ar fi fost privit ca marele erou al României. N-a fost să fie. El a luat -o pe un alt drum. Acum este europarlamentar din partea Ungariei. I s-a retras și distincția acordată de statul român. Are viața lui. În mintea mea, László TÖKÉS a ratat o mare oportunitate, aceea de a fi iubit de 20 de milioane de oameni, de a deveni idolul generațiilor de oameni liberi de pretutindeni.
Nu iau în discuție nicio afirmație făcută de László TÖKÉS referitoare la marile momente care au marcat istoria modernă a României și nici nu mai am așteptări de la acesta nici acum și nici în viitor.

(30 august 2018)

365 împotriva României: Daniel FENECHIU și negarea în cascadă

                                                               “A trebuit să moară oameni ca să schimbăm Guvernul ăsta”

                                                                                                              Klaus IOHANNIS, 1 noiembrie 2015

N-am știut până ieri când m-am informat mai atent, că Daniel Cătălin FENECHIU PNList acum, a fost la origini în PP-DD. La el funcționează proverbul: spune-mi cu cine te unești, ca să spun cine ești. Până ieri 29 august 2018 la emisiunea Punctul de întâlnire a lui Radu TUDOR aveam o impresie excelentă despre Daniel Cătălin FENECHIU. Din ântâmplare am văzut câteva fragmente din emisiune pe internet și era subiectul cu pesta porcină. Cu mulți ani în urmă am cunoscut un PRMist care la orice problemă lua cuvântul. Tot așa era un profesor de economie politică parașutat de la Academia Ștefan GHEORGHIU în ASE că-i plecase o rudă și de câte ori era vreo adunare, se simțea obligat să ia cuvântul și să zică și el ceva. Se vorbea despre fier vechi, acela vorbea 10  minute despre fiare vechi. Banalități și generalități, dar vorbea. Altă dată se vorbea despre poezia americană din secolul trecut, el lua cuvâmtul și vorbea 10 minute despre acea poezie, fără a fi concret cu ceva.. Erau stupizenii, dar umpleau cele 10 minute. Mă mira că număram de cel puțin 15 ori când zicea că fenomenul se dezvoltă fie într-un sens, fie în celălalt sens. Aseară, intervențiile aiuritoare ale lui Daniel Cătălin FENECHIU s-au înscris în linia respectivului profesor. Daniel Cătălin FENECHIU tot punea întrebări. Tot găsea cusururi și punea în spinarea guvernanților toate chestiile care vin din istoria seculară a noastră. Românii cresc porcii acum, cum o făceau și acum 50 de ani și acum 100 de ani și tot așa. Este în firea noastră să ne considerăm buricul pământului și mai ales să nu recunoaștem că dacă este acum pestă porcină și dacă sunt focare ale pestei porcine la peste 1.500 ca număr, nu se datorează nici lui DRAGNEA, nici lui DAEA și nici lui DĂNCILĂ. Eu știu cui se datorează, dar îmi rezerv dreptul de a arăta cu degetul la momentul potrivit, căci totul se leagă de o trecere de nivel cu două fire când obligatoriu era să fi fost cu patru, două pe fiecare sens. Un pasaj banal, dar esențial în raport cu pesta porcină.
Stau și mă întreb care va fi fraza memorabilă ce va fi rostită la prăbușirea guvernului DĂNCILĂ?

(30 august 2018)

365 împotriva României: Lavinia ȘANDRU cu coniferele ei

Nu aș fi scris despre Lavinia ȘANDRU în niciun caz ceva legat de rolurile jucate în teatru, căci ea este la bază actriță cu studii făcute la Tg. Mureș. Nu am ce scrie despre Lavinia ȘANDRU nici în zona politicii, căci a fost membră de partid la Cosmin GUȘĂ la PIN, după care a mers la Parlament pe listele PD-PNL și a avut o tentativă de a merge pe listele PSD parcă prin 2012, dar a fost refuzată.

Se zice că este jurnalistă, dar urmărindu-i cândva emisiunile, mi-am dat seama că umblă cu finețuri, iar invitații sunt suficient de modești ca să nu pluseze la inițiativele gazetărești ale lui Lavinia ȘANDRU, deci emisiunile moderate de ea nu au zvâc.

Mai repede o văd pa Lavinia ȘANDRU jucând teatru și aici mă refer la comedii ale lui Ion Luca CARAGIALE, pentru că are:

- debit berbal,

- mimică,

- vioiciune,

- ținută,

- dicție,

- umor,

- spontaneitate,

- mobilitate.

În loc să piardă timpul la Realitatea, unde oricum istoria artei nu va consemna nimic despre activitatea ei, mai bine s-ar dedica teatrului și sunt sigur că ar avea succes. Cu politica nu i-a prea ieșit, pentru că în politică trebuie să ai obrazul gros rău de tot și mai ales, dacă cineva te scuipă pe obrazul drept, politicianul musai, trebuie să-l întoarcă și pe stângul să primească o flegmă, pentru a se simți împlinit, măreț, grațios și profund. Lavinia ȘANDRU este o persoană tânără, iar rolurile caragialiene o așteaptă, căci toate se referă la femei trecute de 40 - 45 de ani și-i sunt mănușă.

(30 august 2018)

365 împotriva României: Constantin NUȚĂ ca produs al comunismului idilic

Nu voi scrie aici  despre rolul nefast din zilele Revoluției de la Timișoara al generalului de miliție Constantin NUȚĂ. Lucrurile sunt cunoscute și ceea ce s-a scris este reprezentativ pentru a înțelege ce a fost acolo. Eu vreau să scriu aici cum a ajuns ca generalul Constantin NUȚĂ să facă ceea ce a făcut. O s-o iau cătinel-cătinel, căci numai așa se va înțelege cum au stat lucrurile. La vârful nomenklaturii comuniste, societatea era privită:

- de sus,

- superficial,

- ca fiind formată din furnicuțe,

- mijloc de a le asigura confortul,

- fără niciun drept la nimic,

- din oameni care nu gândesc,

- din executanți,

- ușor de condus.

Idilismul dus la obscenitate i-a făcut pe cei din primul eșalon, dar și pe cei din eșaloanele doi și trei ale nomenklaturii să nu mai vadă pădurea din cauza copacilor. Numai așa se explică orientarea spre a găsi modalități de a-i pune pe oameni la muncă, așa cum a fost decretul 153, de a-i disciplina, așa cum a fost decretul 4 și de a-i face pe oameni să se înmulțească cum vrea partidul, așa cum a fost decretul 770.

Miliția se ocupa de:

- prinderea hoților,

- ceva turnătorii,

- carnetele de șofer,

- sancțiuni pentru te miri ce,

- soluționarea problemelor proprii,

- legea 18,

- caftirea bețivilor,

- micile afaceri ilegale,

- crearea propriilor avantaje.

Când a apărut lucrarea de 346 pagini Anti-equilibrium : Despre teoriile sistemelor economice şi sarcinile cercetări a lui Janos KORNAI în Editura științifică în anul 1974, lumea academică de la noi, dar și politicienii ar fi trebuit să facă ochii mari. Când a apărut lucrarea profesorului N.N. CONSTANTINESCU în Editura Politică intitulată Problema contradicţiei în economia socialistă, deja lucrurile trebuiau privite cu mare seriozitate, căci socialismul își pierduse deja culoarea rpză și nici perfect nu mai era demult.

Deja profesorul de economie politică Ionel BLAGA vorbea public de faptul că societatea socialistă are condițiile propice pentru a dezvolta contradicții antagoniste și de a apare greve și șomaj, lucruri de neacceptat de către oficialii din întreg lagărul comunist. În acest context, nimeni nu era pregătit să accepte că vor exista mase nemulțumite, că vor exista mișcări de stradă în societatea socialistă mai ales dacă este multilateral dezvoltată. Numai așa se explică faptul că deși în țările vecine se produseseră schimbări majore în tot decursul anului 1989, la București congresul al XIV-lea bătea în cuie același comunism anchilozat, iar nomenklatura nu vedea că este pe buza prăpastiei. Lipsa de preocupare pentru a studia adevăratele probleme sociale au dus la reacții necontrolate ale autorităților, care au tratat mase omogene ieșite pentru a demonstra împotriva regimului drept huligani care atacă cuceririle socialismului. Nomenklatura nu înțelegea mersul firesc al istoriei și se agăța de putere inclusiv cu mijloace violente, folosind muniție de război. Constantin NUȚĂ și ceilalți de-o teapă cu el, erau produse ale unei gândiri, erau instruiți să vadă lucrurile doar prin prisma nomenklaturii, fără să simtă ceea ce vrea poporul. Comportamentul lui atroce are doar o singură explicație: ducerea orbește la îndeplinire a ordinelor paranoice ale celor care erau rupți de realitățile în care trăia propriul lor popor, ei crezând că dețin adevărul absolut și sunt veșnici și de neînlocuit. Minciună.

(30 august 2018)

365 împotriva României: Ion COMAN și plimbarea cu vagonul deținuților

Ion COMAN a fost de toate în regimul comunist, ocupând funcții extrem de importante pe linie militară.

Luna decembrie 1989 l-a găsit pe Ion COMAN pe poziția de secretar al comitetului central și șef al secției militare și juridice, iar la Timișoara în zilele Revoluției el a fost numit comandant unic, avându-i în subordine pe generalii GUȘĂ, STĂNCULESCU, NUȚĂ, CHIȚAC și MIHALCEA.

Îmi aduc aminte că în copilăria mea, se vorbea de ofițeri de paie. Era vorba de ofițeri făcuți bătând din palme, fără o activitate teoretică și mai ales practică de înalt nivel. După război armata comunistă s-a caracterizat prin epurări și prin ridicare în grade rapide, la normă a unor persoane care aveau simplul merit că aveau origine socială sănătoasă și era nevoie de grade militare pentru a ocupa poziții de comandă. Ceea ce se întâmpla în anii deceniului al VI-lea se repetă acum parcă tras la indigo. Eu am făcut armata și am văzut mulți ofițeri care aveau plăcerea de a se asculta vorbind. Ceea ce grupul generalilor sub comanda unică a lui Ion COMAN a făcut, s-a văzut. Zicerea lui Ion COMAN în virtutea căreia  este inadmisibil ca un militar să se teamă de propriul său comandant mai mult decât de prezumtivul dușman de pe câmpul de luptă, arată că una gândea și alta punea în practică. Dacă nu-i țâțâiau nădragii față de ce va zice tovarășul, pe câmpul de luptă timișorean în niciun caz nu era dușmanul, ci niște oameni cu brațele goale, atunci decizia de a se trage cu muniție de război, vine în contradicție cu zicerea. Deci el se temea de șef și pentru a duce la îndeplinire ordinul de înăbușire a protestelor, a făcut ceea ce un ofițer adevărat nu ar fi făcut, ori el era un ofițer de paie, ca și ceilalți de sub comanda lui, care tot ofițeri pe paie erau, unul chiar și-a gipsat gamba lui cea fină, după care arunca avioane de hârtie în sala de judecată de la Târgoviște.

Ion COMAN era nemulțumit că a fost adus la București cu un vagon neadecvat, cu care erau aduși de regulă deținuții. Mai știm noi și alți politicieni care ca deținuți, după 2010 care au arătat că în beciul domnesc sunt condiții inumane, până nu au trecut ei pe acolo. Viața este mult prea complicată și uneori mecanismele nu mai funcționează și roțile dințate se învârtesc haotic, strivindu-i pe neinițiați.

(29 august 2018)

365 împotriva României: Velicu MIHALEA și cele 43 cadavre de la Timișoara

Am mai zis-o: când merg să tocmesc lăutarii pentru nuntă nu stau să le  ascult repertoriul în stradă. Mă uit cum pun arcușul pe vioară și asta este. Îi angajez sau nu-i angajez. Și în cazul lui Velicu MIHALEA tot așa stau lucrurile. Nici nu mă interesează:

- de unde provine,

- ce școli a făcut,

- câte grade a primit,

- dacă a fost familist,

- cum îi era sufletul,

- care i-a fost sfârșitul.

Știu doar atât: Velicu MIHALEA a fost unul dintre cei ce s-au ocupat de cele 43 de cadavre ale revoluționarilor din Timișoara, executând ordinul de a li se șterge urma. De pe poziția sa de general, a avut atâta putere acumulată încât nimic nu i-a stat în cale, s-a ajuns până la arderea acelor cadavre la crematoriul Cenușa din București și li s-au pierdut urma în apele Dânboviței, exact cum au procedat naziștii în lagărele de concentrare, dar după 50 de ani. Nu stau eu acum să judec ceea ce s-a întâmplat cu elicopterul, căci alții au avut misiune să se ocupe. Dar ceea ce n-am cum să trec cu vederea este cruzimea unui milițian aflat într-un moment decisiv, care a făcut exact ceea ce știa să facă: să execute cele mai cumplite ordine fără să stea pe gânduri. Așa fusese educat, căci miliția ca organ represiv nu a acceptat niciodată existența răzvrătiților și știa să nimicească orice tentativă de exprimare a nemulțumirilor populare. Velicu MIHALEA nu era străin nici de nemulțumirile din Valea Jiului și nici a celor din Brașov. Despre fabricarea de bâte pentru ciomăgirea timișorenilor și partidul și miliția aveau fiecare partea sa, iar Velicu MIHALEA era la Timișoara nu pentru a bea o bere sau a spune bancuri, ci pentru a reprima demonstrațiile unor oameni pașnici. Pentru ceea ce el a făcut în noaptea dintre 17/18 decembrie 1989 istoria nu-l va ierta pe Velicu MIHALEA.

(29 august 2018)

365 împotriva României: Adrian MUTU de colo până colo

Pe mine nu mă interesează că Adrian MUTU a lăsat să-i cadă prosopul pe balcon, fix să fie pozat.

Pe mine nu mă interesează că Adrian MUTU are 4 copii cu 3 neveste.

Pe mine nu mă interesează că Adrian MUTU a schimbat echipele ca pe șosete.

Pe mine nu mă interesează că Adrian MUTU a fost director pe la Dinamo.

Pe mine nu mă interesează că Adrian MUTU a antrenat câteva săptămâni o echipă.

Pe mine nu mă interesează că Adrian MUTU a este plecat peste hotare să muncească.

Pe mine m-a interesat doar că la un meci România - Olanda, suporterii olandezi suflau niște prafuri albe, amintindu-i lui Adrian MUTU episodul Chelsea FC din 2004. Chiar dacă este piteștean de-al meu, îl găsesc măreț pe Nicolae DOBRIN. Am avut și am un respect deosebit pentru Cristian CHIVU, pentru Gheorghe HAGI și pentru Gheorghe POPESCU. Numele lui HAGI era cunoscut ți în Australia în Surfers Paradise în Queensland's Gold Coast.

Un singur minut din cariera lui Adrian MUTU am văzut. Este minutul în care la un campionat a ratat un șut spre poartă, dând drum liber echipei Italiei să meargă mai departe. Nici nu avea cum să facă altfel, căci el juca atunci la o echipă de club din Italia și sunt sigur că l-ar fi sfâșiat cei de acolo când ar fi revenit la club, dacă golul lui ar fi eliminat echipa Italiei. Nici nu știu de ce taman el a fost pus să bată acea minge. Oricum, Cristian CHIVU, pentru Gheorghe HAGI și pentru Gheorghe POPESCU au făcut fotbal adevărat și sunt adevărații fotbaliști care au scris istorie cu fapte pozitive fără aiureli.

(29 august 2018)

365 împotriva României: Ioan TOTU și aproape mai nimic

O doamnă profesoară de matematică de la o școală generală din Berb=ceni mi-a zis:

- Noi machedonii avem un proverb: dacă într-o oală de ciorbă pui o lingură de c-c-t, totul c-c-t se numește.

Avea dreptate acea doamnă profesoară și de fiecare dată când am evaluat ceva, am căutat să văd dacă în oala de ciorbă a fost vârâtă și limgura de c-c-t. Dacă da, indiferent de ingredientele puse în oală, consideram că nu are nicio valoare acel conținut. Tot așa, când analizez personalitatea lui Ioan TOTU, mă gândesc la ce și cum.

N-am știut de existența lui Ioan TOTU până când am cumpărat cele două volume ale cărții Tratat de economie contemporană, unde o cohortă de persoane de care aveam cunoștință, au scris capitole, care prefigurau o construcție unitară și care puneau în valoare cunoștințe moderne din domeniul economic. Faptul că Ioan TOTU pentru a realiza acel Tratat de economie contemporană apelase la profesori și cercetători renumiți prin rezultatele lor tehnice, evidențiază tentația sa de a obține un lucru de calitate. Am citi ceea ce mă interesa pe mine din volumele masive și cu coperți albe cartonate și am avut o impresie bună, căci mi-am dat seama că Ioan TOTU știa ce vrea și se înconjurase de tipi și de tipe de calitate. Chestia cu oala și cu lingura nu aici intervin, ci ăn 1992 când Ioan TOTU și-a încheiat socotelile, arătând că este un om slab care nu știe să-și asume nimic și se consideră un nedreptățit perpetuu.

Cine va sta să analizeze ceea ce a făcut el ca ministru de externe sau ca președinte la CSP va vedea că a dat dovadă de realism și mai ales de abordări moderne, greu de imaginat într-un regim totalitar, în care lupta pentru putere din interior este cu mult mai puternică decât realizarea idealurilor comuniste clamate de toți dei aflați pe baricade ca oameni politici, fără o meserie solidă în spate.

(29 august 2018)

365 împotriva României: Emil BOBU un mediocru exaltat

Emil BOBU este exponentul tipic al proletariatului provenit dintr-o familie săracă, dornic să evolueze și care știe să se orienteze. Prin presă au apărut elemente ce punctează evoluția acestuia. De regulă, un om care se dorește realizat în plan intelectual, face:

- școala generală, la vremea ei,

- liceul, la vremea lui, adică imediat după terminarea școlii generale,

- facultatea, la vremea ei, adică imediat după terminarea liceului,

- masterat, la vremea lui, adică după terminarea facultății,

- doctorat, după terminarea masteratului sau cel mult la vreo 5 ani pauză, fără a fi demnitar.

Emil BOBU a fost la bază strungar. Apoi a făcut liceul cumva, apoi a făcut facultatea de Drept la FF, pe care a terminat-o în 1956, adică la vârsta de 29 de ani. Între 1973 și 1975 Emil BOBU a fost ministru de interne. Un procuror la ministerul de interne spune foarte mult, căci prin definiție, procurorul nu este o zână care se poartă mieros, ci tăios cu cei din jur și este pisicos numai atunci când are un interes. Faptul că a fost secretar al cc al pcr din 1982 până la Revoluția din Decembrie 1989 spune foarte multe. 

El era omul agreat de soții CEAUȘESCU.

El era omul care intuia gândurile soților CEAUȘESCU.

El era omul care executa ceea ce-i cereau soții CEAUȘESCU.

El era omul eficient în raport cu exigențele soților CEAUȘESCU.

Acestea sunt calități greu de întâlnit la un om, dar cine le are, știe că succesul îi este asigurat, cu toate riscurile care decurg după ce persoana sau persoanele slujite cu devotament ies din piesa de teatru cu mai mult sau mai puțin zgomot. Când unui om i se dorește creionarea unui portret negativ, evident sunt căutate toate defectele și la un moment dat și calitățile sunt descrise în așa fel încât să fie considerate tot defecte. În legătură cu Emil BOBU trebuie studiate acele elemente care l-au menținut în preajma Elenei CEAUȘESCU ca secretar al cc al pcr pe probleme de cadre. Acolo, ori ești bun, ori nu ești bun. Căci a o da-n bară este elementul cel mai simplu prin care se pierde acea funcție. A o da-n bară însemna a promova pe cineva care se dovedea a nu fi demn de poziția acordată prin ineficiență, prin atitudini sau prin comportament imoral. Faptul că Emil BOBU a stat pe funcție 7 ani spune că avea ochiul format și meseria de procuror l-a ajutat foarte mult. Eu îl consider un mediocru exaltat pentru că în perioada la care el a fost pe poziția de șef de cadre nu am văzut:

- să fi fost promovat sus de tot în ierarhie careva cu o sclipire,

- să fi fost trimis la școlarizare în USA careva sclipitor,

- să se fi realizat vreun salt spectaculos al cuiva.

Totul a fost o băltire și o rotire de cadre, lucru păgubos, mai ales că acele cadre aveau un grad de uzură morală foarte accentuat și acel suflu al înnoirii le lipsea cu desăvârșire. Totul era bazat la Emil BOBU pe elementul de siguranță, pe absența oricărui risc, drept care lucra numai și numai cu oameni verificați în timp, pe care sugera să fie rotiți de colo-colo. Riscurile oferite de oamenii sclipitori îi erau străine, căci mediocritatea era reperul fundamental al selecțiilor, iar exaltarea venea din entuziasmul găsirii acelor mediocri care se potriveau mănușă pe poziții vacante care necesitau, de asemenea, soluții mediocre, căci socalismul multilateral dezvoltat era un concept de o mediocritate funciară desăvârșită, idealistă și imobilă. La 62 de ani Emil BOBU a intrat la pușcărie, ducând acolo cu el cele mai teribile decizii ale unei perioade pe care istoricii nu au răbdare s-o aprofundeze.

(29 august 2018)

365 împotriva României: Mihai CHIȚAC chimistul amator

Din ceea ce sc rie pe Internet rezultă că generalul Mihai CHIȚAC nu avea studii de chimie. El avea studii militare și chiar un doctorat tot în științe militare. Mihai CHIȚAC a ocupat funcții importante în armată pe linia folosirii armelor chimice. Așa cum apărea în public imediat după Revoluția din 1989, nu a fost creată nicio clipă că Mihai CHIȚAC ar fi făcut lucruri groaznice în timpul zilelor de dinainte de 22 Decembrie 1989, dar ceva mai târziu, au apărut lucruri la iveală care l-au adus în fața justiției. Mie mi s-a părut ciudat faptul că Mihai CHIȚAC era extrem de voluntar și preZent în puncte fierbinți în timpul ce a urmat fugii lui CEAUȘESCU. În epocă se vorbea că Mihai CHIȚAC a participat la reprimarea demonstrațiilor anticeaușiste de la Timișoara. Lucrurile sunt extrem de grave știindu-se ocupația lui Mihai CHIȚAC, chimia, armele chimice. Nu am ideie care să fi fost rolul șefului unui comandament al trupelor chimice, când pe străzi erau oameni neînarmați, nemulțumiți de regimul comunist și nicidecum niște teroriști care erau posesori ai unor dispozitive de atac chimic, ce trebuiau contracarați. Probabil piesele de dosar au cântărit enorm din moment ce în final lui Mihai CHIȚAC i-a fost aplicată pedeapsa de 15 ani privativă de libertate. Se vede că fiecare om are exact evoluția pe care și-o dorește prin modul în care se implică. Mihai CHIȚAC nu și-a pus piciorul în ghips și s-a dus în primele rânduri așa cum i-o cerea partidul. Fiecare soldat crede ceea ce a zis NAPOLEON, în ideia că are în raniță bastonul de mareșal. Așa s-a făcut că Mihai CHIȚAC s-a aflat în primele rânduri ale represiunii. Este trist că un om inteligent, căci așa era el caracterizat, a luat o decizie greșită la un moment dat și nu a știut să aibă una dintre trăsăturile oricărui conducător, mă refer la capacitatea de a previziona. Când totul se ducea la vale și în aer plutea o stare generală a schimbării iminente, mai ales că în jurul nostru totul se schimbase, definirea unei strategii proprii pe termen foarte scurt i-ar fi servit lui Mihai CHIȚAC în luarea deciziilor care să nu-l ducă la o sentință privativă de libertate la 61 de ani. Mulți oameni rămân cantonați într-un trecut și nu au energia de a accepta și ceea ce este greu de acceptat: schimbarea radicală a crezurilor care definesc viața.

(28 aprilie 2018)

365 împotriva României: Dan TEODORESCU de la un TAXI aiuritor

Am auzit un cântec despre faptul că Dumnezeu iubește bisericuțele mici din lemn, cântec compus și interpretat de formația TAXI. Este vorba de tematica despre smerenie, unde au colaborat cu mult mai mulți ainterpreți precum Dan Bittman, Cornel Ilie, Monica Anghel, Virgil Ianţu, Andi Vasluianu, Dorina Chiriac, Ştefan Bănică, Robin Proca, Andi Moisescu, Dani Oţil, Paula Chirilă, Horia Moculescu, Toni Grecu, Irina-Margareta Nistor, Dan Byron, Teo Trandafir, Oreste Teodorescu, Pavel Bartoş, Ada Milea, Călin Goia, Mircea Cărtărescu, Horia Vîrlan, Guess Who, Laura Lavric, Andreea Esca, Răzvan Simion, Alexandru Andrieş, Emilia Popescu, Grigore Leşe, Mircea Baniciu, Alexandra Ungureanu, Oana Pellea și Victor Rebengiuc.
Am reascultat acel cântec pe youtube de mai multe ori. Nu este o capodoperă, nici ca versuri , nici ca muzică și nici ca interpretare. Pe mine formația TAXI nu m-a dat pe spate, mai ales că a făcut și muzică dedicată, că a cântat în concerte plătite de partide.

După 30 de ani de stagnare, poporul român are nevoie de o construcție măreață care să-l definească. S-a încept construirea catedralei Mântuirii Neamului. Este o construcție impunătoare, foarte înaltă, care va fi acel simbol pe care națiunea îl așteaptă. Ceea ce m-a nedumerit se leagă de faptul că guvernele care s-au perindat nu au dat banii ca ritmul de construire să fie cu mult mai alert. Această catedrală trebuie să fie terminată cât mai rapid cu toate finisajele. Poporul acesta merită un simbol, merită ca la măreția sa să se afle și o construcție de asemenea, măreață. Așa că Dan TEODORESCU să-și vadă de muzica lui că nu mă interesează opinia sa, căci nu el este acela care a vorbit cu Dumnezeu, căci Dumnezeu nu se arată oricui, oricând și pentru orice.

(28 august 2018)

365 împotriva României: Virgil MĂGUREANU deținătorul de chei

Deși a jucat un rol cu totul special în societatea românească postrevoluționară, Virgil MĂGUREANU s-a dovedit a fi o persoană discretă, care după ce a încheiat relația cu SRI a știut să se retragă și să facă acel lucru extraordinar pentru un personaj de anvergura sa, adică să tacă.

Îmi aduc aminte că în ziua alegerilor prezidențiale, când se luptau Emil CONSTANTINESCU și Ion ILIESCU, așa, ca din întâmplare, un reporter l-a întrebat pe Virgil MĂGUREANU ce și cum, iar acesta a răspuns clar, că a votat schimbarea. Era parcă duminica pe la prânz, ceea ce zic și eu în sinea mea cea interioară, că această zicere a avut o influență oareșcare în electorat.

Ceea ce m-a șocat pe mine și nu am răspuns la cestiune, se leagă de faptul că profilul candidatului Emil CONSTANTINESCU era clar definit și nu știu de ce a trebuit ca acesta să preia patru ani din viața unei națiuni, într-un context în care oricare altul ar fi realizat lucruri net superioare. Să se fi făcut o supraevaluare a lui Emil CONSTANTINESCU mi se pare o ipoteză greu de acceptat. Totuși nu am explicație cum un om de talia lui Virgil MĂGUREANU a mers pe o asemenea variantă, ca în final Emil CONSTANTINESCU să concluzioneze că l-a învins sistemul. Aici consider că a fost marea eroare a lui Virgil MĂGUREANU, căci de pe poziția sa, schimbarea era cu totul altceva, ori nici ILIESCU și nici CONSTANTINESCU nu corespundeau 100% ideilor sale, fiecare având plusurile și minusurile lor. Pentru a se ajunge în anul 2000 la schimbarea schimbării, au trebuit pierduți cei patru ani, în care minciunile cu cheia e la tine, cu nepoții lui D. și cu nenumărații specialiști inexistenți de fapt, au ținut țara pe loc, căci guvernele încropite nu au fost în stare să aducă prosperitate și progres.

Acum Virgil MĂGUREANU stă departe de lume și foarte rar se mai aude câte ceva despre el. Un om de 77 de ani, retras în Giurtelecu Hododului, cel mult își scrie memoriile, care sunt sigur că dacă includ ceea ce el știe, vor deveni publicabile abia peste 300 de ani, cu indulgență. Numai dacă ar scrie doar 10% despre mineriade, despre atitudinea față de rege, despre privatizări și despre Tg Mureș, memoriile ar depăși 3.000 de pagini.

Față de cei din ziua de azi care obțin doctorate la bătrânețe și când sunt pe funcții, deci știe toată lumea ce valoare au acele teze, Virgil MĂGUREANU a obținut doctoratul la vârsta de 37 de ani prin trudă autentică și cercetare asiduă. 

Oricum ar fi luat lucrurile, Virgil MĂGUREANU este omul care are un trecut și nivelul lui de inteligență sunt sigur că într-un alt context istoric i-ar fi permis să realizeze lucruri cu mult mai valoroase decât acele inițiative de politică, pe care le consider minore și nesemnificative.

(28 august 2018)

365 împotriva României: Maria BOBU activista de la justiție

Sunt foarte puțini managerii care-și aleg colaboratori cu mult peste nivelul lor, pentru simplul motiv că nu vor să fie nici eclipsați și nici complexați. Așa se face că în 1987 a devenit ministreasă la justiție tovarășa Maria BOBU. Ea era un vechi activist, care a știut să țină linia și să nu supere. Ca absolventă de drept la Universitatea București, Maria BOBU nu prea cred că a exercitat meseria fie de avocat, fie de judecător, fie de procuror, ani buni, din moment ce soțul său Emil BOBU tot a fost pe funcții importante și toată lumea era temătoare să se apropie de nevasta șefului, atribuindu-i funcții de execuție. Țin minte alte situații, în care nevasta unui super-șef deși era pe o funcție minusculă într-o întreprindere:

- se perindau pe la biroul său numai șefi,

- i se organizase un birou foarte special,

- avea un tratament absolut preferențial,

- respectul care i se arăta era exagerat,

- în orice problemă era consultată,

- toți vorbeau despre ea în șoaptă,

- nu semna nimic, dar decidea cu sârg.

O astfel de prezență perturbă foarte mult activitatea dintr-o organizație, căci de regulă, nu era nici pe departe un specialist în domeniu și construcția din jurul său, un adevărat mit, era artificială, fără sens și vremelnică. Am văzut că atunci când soțul nu a mai fost ce era:

- nici cafeluța nu i se mai aducea,

- nici șefii nu se mai perindau în birou,

- au dispărut perdelele plușate,

- mobila somptuasă s-a împuținat,

- telefonul cu fir scurt s-a evaporat,

- lumea a început să vorbească tare.

În cazul lui Maria BOBU nu aș spune că lucrurile au stat așa, căci Maria BOBU a tot urcat, căci la mare preț era promovarea femei comuniste, iar Maria BOBU fusese o activistă din fragedă tinerețe, deci un om de nădejde pe care partidul se baza și a făcut-o, promovând-o până la rangul de ministru. Așa a prins-o revoluția. Pe mandatul de ministru al lui Maria BOBU nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Nu s-a produs nicio reformă în justiția și așa anchilozată a regimului. 

(28 august 2018)

365 împotriva României: Iulian RĂDULESCU și ridicolul împărăției

Eu am avut un doctorand cu numele Iulian RĂDULESCU și de fiecare dată când îl întâlneam aș fi avut tentația să mă adresez cu apelativul împărate. Numai că îmi aduc aminte că la restaurantul Doina de pe strada Doamnei, am asustat la o scenă în care un barosan care făcea comerț cu fiare vechi a băut și mâncat și chelnerii i se adresau cu împărate, iar la final, împăratul le-a dat un teanc de bani. Meritau la cât roiseră în jurul burtosului. În realitate, era vorba despre Împăratul Iulian de la Sibiu. Înălțimea sa Împăratul Iulian a fost doar o unealtă extrem de utilă în mâna politicienilor care aveau nevoie de a crea o confuzie teribilă aducând în prim plan regi, împărați și alte false titluri nobiliare, astfel încât adevăratul rege să treacă în planul al V-lea. Nu s-a reușit din varii motive.

Când spun regele CIOABĂ mă gândesc la întreaga dinastie.

Împăratul Iulian nu a fost atât de necesar ca regele CIOABĂ.

Împăratul Iulian nu a fost atât de important ca regele CIOABĂ.

Împăratul Iulian nu a fost suficient de orientat spre manipulare ca regele CIOABĂ.

Împăratul Iulian nu a fost cu impactul scontat în colectivități care regele CIOABĂ.

Ceea ce era interesant, se lega de faptul că ambele case, casa regală și casa imperială erau localizate în Sibiu. Nu am auzit nici de războaie între cele două regate, nici de tensiuni și nici declarații belicoase nu și-au adresat regele CIOABĂ și împăratul IULIAN. A fost liniște în anii lor de glorie și liniște a rămas până în ianuarie 2017.

(27 august 2018)

365 împotriva României: Constantin PÂRVULESCU vocea fără microfon

Un bătrân de 84 de ani, pe numele său Constantin PÂRVULESCU, a luat cuvântul la Congresul al XII-lea al PCR și a încercat să-l tragă de urechi pe Nicolae CEAUȘESCU. I s-a tăiat microfonul. Există totuși un clip pe youtube cu sonor, căci existența sunetului se datorează unei defecțiuni de funcționare a transmisiei.

Constantin PÂRVULESCU nu era unul oarecare. Fusese cândva chiar președinte al unei comisii centrale de revizie a partidului. Viața lui Constantin PÂRVULESCU este extrem de plină de tot felul de peripeții și cine ar vrea să se ocupe de a scrie un roman, chiar ar avea materie primă și acel roman, dacă ar fi scris cu nerv, ar fi citit cu sufletul la gură. Așa de palpitantă a fost viața acestui tovarăș. Trecerea sa pe linia moartă s-a făcut pe nesimțite, cum nici multele lui peregrinări , dar el își număra anii de detenție în plan politic și-și vedea merite pe care cei tineri nu i le recunoșteau. Constantin PÂRVULESCU se vedea cumva un fel de membru imaginal al unui sfat tot imaginar al bătrânilor, la care tinerii precum Nicolae CEAUȘESCU dar și mulții alții, să vină să primească ziceri înțelepte, de parcă socialismul real mai avea vreo legătură cu ceea ce scriseseră MARX, ENGELS și LENIN în cărțile lor.

Eu nu consider că la congres a luat cuvântul să evidențieze carențele sistemului, căci în anii când a condus Marea Adunare Națională a ridicat și el mânuța lui proprietate personală la votarea legilor care aveau să ducă țara în direcția conform căreia dacă ploua la Moscova, la București lumea desfăcea umbrela. Grosul procesului de colectivizare s-a făcut sub nasul lui Constantin PÂRVULESCU și nu-mi amintesc să fi avut vreo poziție, cum nici multele lui peregrinări pe la Morscova, nu-mi amintesc să le fi negat. În timpul său Tudor ARGHEZI era scos din literatură și vindea cireșe la Mărțișor. 

Lumea a interpretat eronat izbucnirea lui Constantin PÂRVULESCU la congresul din 1979. Cine ascultă zicera acestuia se lămurește din prima că la 84 de ani omul nu mai are nici ce pierde și nici ce câștiga, deci joacă o carte, indiferent de rezultat. Era strigătul de revoltă al unui nemuțumit că nu mai este băgat în seamă și că dacă ar fi fost băgat în seamă altfel ar fi stat lucrurile. Numai că la o casă, temelia contează. 365 împotriva României: Constantin PÂRVULESCU vocea fără microfon a lucrat la acea temelie și a făcut-o strâmbă, deci tot edificiul a luat-o razna.

(17 august 2018)

365 împotriva României: Mircea BĂSESCU mezinul durduliu

Născut la doi ani distanță de frățiorul Traian, Mircea BĂSESCU a fost tot timpul mezinul familiei, cel alintat, cel bucălat, cel frumos, cel deștept, cel năzdrăvan, cel mai cel. De aceea, Mircea BĂSESCU nici nu a fost crescut ca un luptător, pentru că toate i s-au servit de la sine, fără nicun efort din partea sa. El a avut deja căile bătătorite de fratele mai mare. A urmat cam aceleași școli ca fratele Traian. Numai că în final, după terminarea facultății succesul nu l-a urmărit așa cum i s-a întâmplat fratelui Traian. Faptul că a nășit, faptul că a acceptat tot felul de favoruri, dar mai ales faptul că s-a implicat în tot felul de rahaturi made Mirciulică, cum au fost chestiile cu acea firmă de armament sau cum au fost promisiunile deșarte că-l scoate de la pârnaie pe finulețul cel Mondialul, toate arată lipsa de orientare a  acestui băiat și mai ales riscurile la care s-a supus nu numai el dar și familia lui. Și ca tacâmul să fie complet, acest Mircea BĂSESCU avea niște texte în discuțiile cu unul și cu altul de te luai cu mâinile de cap. Îmi aduc aminte de zicerea către Mugur CIUVICĂ, zicere care în niciun caz nu era de bine, așa pe la vreo doi metri sub pământ.

Faptul că era cam lacom și cam lipsit de orientare, l-a dus spre pierzanie, căci să faci pușcărie la bătrânețe, ori e semn de lipsă de înțelepciune, ori cineva și-a bătut joc de el și el nu și-a dat seama de capcanele care i-au fost întinse de băieții cu creierul la ei.

Mi s-a părut interesant că de multe ori i s-a aprobat eliberarea condiționată. Nu știu cum se face, dar toți pârnăiașii în libertate zburdă ca paserile ceriului, iar ajunși în celulă, își găsesc tot felul de boli, de zici că instantaneu își vor da obștescul sfârșit. După ce ies de la mititica, își reiau vechile năravuri, distracții, șunci pe burtă și chiolhanuri fără număr.

Oricum, Mircea BĂSESCU a trăit o mare rușine și dacă a crezut că de el nu se lipește ghinionul, proverbul cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă i-a arătat că este de mare actualitate, spărgându-se în figuri și în pagubă.

Mie mi s-a făcut milă de Mircea BĂSESCU, căci bătrânel fiind, în loc să-și trăiască zilele cu nepoții, a stat să-și miroase pârțurile în cei câțiva metri pătrați și să privească cerul printre gratii. Dacă Mircea BĂSESCU va avea curajul să-și scrie memoriile cu obiectivitate, vom afla câtă mizerie s-a țesut în jurul lui, căci toți au vrut să profite de el, căci el avea ușa deschisă la prezidentul-frate ca nimeni altul, iar borfașii caută să folosească orice prilej pentru a obține un favor oricât de mic sau chiar numai să se creadă că și ei sunt în anturaje de cel mai înalt nivel.

Îmi aduc aminte cum un portar prostea pe unii dintre părinții veniți cu odraslele să dea admitere la facultate, spunând că are acces la rector. Faptul că dimineața se apropia de rector, îl saluta ceremonios și-i deschidea ușa schimbând câteva amabilități ca de la slugă la stăpân, crea contextul de a spune părinților că s-a aranjat. Așa și în cazul așa-zișilor oameni de afaceri care n-au un sfanț în cont. Caută chilipiruri. Mircea BĂSESCU era șansa lor, căci omul nu avea putere să-i refuze și mai ales, tentat fiind de tot felul de vorbe mieroase, promitea și uneori mai și soluționa. De multe ori a dat-o-n bară, așa cum a fost și cu finuțul ăl bătrân. Nu mai reiau povestea că se știe.

(27 august 2018)

365 împotriva României: Ioan CIOABĂ regele fără regat și fără supuși

Autoproclamatul rege internațional al rromilor de pretutindeni, Ioan CIOABĂ, începând cu 5 mai 1992 deja joacă un rol special în piesa numită democrație originală mioritică. Cine crede că Ioan CIOABĂ, adică regele CIOABĂ este doar un personaj de decor va avea o mare dezamăgire, pentru că la momentul potrivit acesta a reușit să capteze atenția populară spre o zonă în care exista regele MIHAI I care dorea să revină în țară. Nu este întâmplător faptul că în zilele de 25-27 aprilie 1992 ale vizitei regelui MIHAI I s-au adunat sute de mii de bucureșteni să-l aclame și ziua în care s-a provlamat rege Ion CIOABĂ. Politicienii acelor vremuri aveau nevoie de un personaj surogat care să umbrească notorietatea regelui autentic și să facă în așa fel încât cel inventat să capteze atenția prin senzațional. Regele CIOABĂ I nu avea nici regat, nici supuși și nici sânge albastru. El însă juca într-o piesă și s-a văzut cum toată lumea i-a acordat atenție, întrucât el era reprezentantul unei uriașe mase de manevră, mai ales în zilele în care se vota pentru parlamentare.

Din punctul meu de vedere, regele CIOABĂ era un element deosebit de important dacă fostul meu doctorand M.P.C. sibian fiind, reușea să mă impună consilier la Casa Regală de la Sibiu. Atunci aș fi fost în ASE o persoană specială, numai prin faptul că m-aș fi recomandat nu profesorul X de la Departamentul Y, ci consilierul regal Ion IVAN, ceea mi-ar fi creat mari avantaje, iar drumurile mele la Sibiu m-ar fi făcut o persoană cu mult mai importantă decât ceea ce eram eu cu structurile mele de date și cu managementul calității software. N-a fost să fie și am regretat comicul situației, căci merita o mică aventură în spațiul acesta de neînțeles al politicii mult prea de mahala a Bucureștiului.

(27 august 2018)

365 împotriva României: Gheorghe CIOARĂ un fel de Marița bună la toate

Comuniștii și numai ei, foloseau rotirea cadrelor, ceea ce se face și acum prin guvernele noastre, ceea ce denotă:

- neseriozitate,

- superficialitate,

- limitări,

- inconștiență,

- arivism,

- vulgaritate.

Studiind câte ceva din ceea ce s-a întâmplat de-a lungul celor 50 de ani de comunism, am găsit un personaj care s-a găsit constant în guverne în intervalul 1954 - 1981. Voi enumera câteva poziții de ministru ocupate de Gheorghe CIOARĂ, după cum urmează:

- ministrul energiei electrice și industriei electrotehnice,

- ministrul comerțului exterior,

- ministrul construcțiilor industriale ad-interim,

- ministrul energiei electrice

- președintele CNST,

- ministru secretar de stat la CNST,

- viceprim-ministru al Guvernului.

În folclorul care încă mai circula și în acele vremuri, se zicea că lui Gheorghe CIOARĂ i se potrivește orice pereche de pantofi, fie mică, fie mare, căci el nu schițează niciun semn cum că încălțările l-ar strânge groaznic, ci fașa sa nu exprimă decât bonomie. Oricum, pe unde a trecut, Gheorghe CIOARĂ nu a lăsat urme nici adânci și nici nu a făcut restructurări spre modernizare, căci nici nu avea cum, sistemul nepermițându-i decât să păstreze economia în starea de anchilozare a comunismului primitiv. Cine a încercat altceva s-a prăjit nasol. Faptul că a trecut sub 6 prim-miniștri diferiți, dar prin 10 guverne, arată că acest Gheorghe CIOARĂ era agreat de toți, că știa să cadă tot timpul în picioare, ceea ce era mare lucru întru rotirea de cadre comuniste.

(26 august 2018)

365 împotriva României: Alexandru DRĂGHICI cu mâinile mânjite

Pe vremuri, pereții claselor erau plini de portretele conducătorilor. Într-o noapte au dispărut. Au apărut numai portretele lui MARX, ENGELS și LENIN. Și acestea au dispărut și a rămas să troneze portretul lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, ca după moartea acestuia să apară portretul lui Nicolae CEAUȘESCU purtând o cravată cu placheuri, că cismar fusese acesta în tinerețe.

Și portretul lui Alexandru DRĂGHICI a fost cândva pe pereții claselor. Numai că la un moment dat s-a considerat c el, Ana și Teohari au greșit și au fost maziliți. Lui Alexandru DRĂGHICI i s-au atribuit multe nedreptăți și crime comise din vârful peniței, căci el de pe pozițiile avute a influențat cursul anchetelor și mai ales concluziile finale. Așa se explică execuția lui Lucrețiu PĂTRĂȘCANU. După mulți ani s-a concluzionat că Alexandru DRĂGHICI se face vinovat alături de DEJ de  ceea ce s-a întâmplat cu PĂTRĂȘCANU. După 1989, Alexandru DRĂGHICI a făcut ceea ce face un politician viteaz, demn de admirația conaționalilor săi, adică s-a cărat din țară, în Ungaria, așa cum azi se fuge în Costa Rica sau în Madagascar. Omul s-a considerat:

- nevinovat,

- victimă,

- nedreptățit,

- curat,

- blând,

- binefăcător,

- drept.

Chiar dacă a trecut de la gradul de general la cel de simplu soldat, mai știm noi și în zilele noastre cazuri, căci vorba unul bărbat de stat, un deget are diferite aspecte ce depind de unghiul din care este privit. Și Alexandru DRĂGHICI se aștepta să fie lăsat în pace, dar a venit decembrie 1989 și foaia s-a schimbat, drept care și-a luat tălpășița, dându-și obștescul sfârșit departe de țara pe care el a crezut că chiar a slujit-o, căci un om ca el nu ar fi acceptat nici în ruptul capului că tot ceea ce a făcut nu a fost întru slujirea cauzei poporului proletar. Securitatea din vremea lui Alexandru DRĂGHICI a avut culmi ale cruzimilor, el fiind ministru securității în intervalul 20 septembrie 1952 – 19 martie 1957, poziție din care în niciun caz nu a cântat la vioară sau să fi îngrijit mușcatele din balcon. Când eram copil, venea la noi un om care scăpase din pușcărie prin 1956, un schelet ambulant, care era plin de bube și tata l-a pansat până s-a făcut bine, dar semnele sub formă de linii drepte arătau că nu erau nici furunculi și nici răni din accidente de muncă, ci erau semnele bătăilor primite.

(26 august 2018)

365 împotriva României: Mihai FLORESCU ezitatnt în a răspunde drept care

Mihai FLORESCU a fost ministrul chimiei din 1952 și până în 1980 cu oarece întreruperi. În vremea lui chimia în general și petrochimia au luat un avânt cu totul remarcabil, exact ca urmașii dacilor de după 1989 să aibă ce:

- distruge,

- pune pe butuci,

- dezmembra,

- fura,

- prădui,

- falimenta.

Nu despre acestea vreau să scriu, ci despre o zicere din folclor.

Se zice că Mihai FLORESCU avea apetit spre a scrie. El era și membru corespondent al  Academiei RSR, așa cum năzuia orice politican, ca să nu zic politruc, dornic și de oareșcare împopoțonări academice. Se zice că a publicat o lucrare de peste 750 pagini cu titlul CIBERNETICĂ, AUTOMATICĂ, INFORMATICĂ în industria chimică, apărută în Editura Tehnică din București în anul 1979. Probabil, țanțoș, Mihai FLORESCU s-a dus la tovarășa, adică la Elena CEAUȘESCU, chimista celebră cu codoi, să-i prezinte lucrarea. Femeia, a luat cartea și legenda zice că ar fi întrebat:

- Ia, zi, FLORESCULE, ce sunt alea cibernetică și informatică?

Se zice cp Mihai FLORESCU s-a fâsticit, crezând că e apostrofat. În realitate ea nu știa nici cu ce se mănâncă cibernetica și nici cu ce se bea informatica. Asta a fost totul. Concluzia trasă de treepădușerimea care-l însoțea pe Mihai FLORESCU a fost că Elena CEAUȘESCU nu a agreat nici cibernetica și nici informatica. Drept care, editurile fugeau ca dracul de tămâie de cărțile în care apăreau aceste două cuvinte cheie. Dacă autorul unei cărți de informatică găsea un titlu care să nu conțină cuvântul interzis, cartea i se publica un-doi. Dacă nu, intra într-un fir și i se publica la Sfântul Așteaptă. Acum nu stau să-i caut meritele lui Mihai FLORESCU, dar cartea aceea cu nenumărați autori face dovada că el avea capacitatea de a:

- structura o lucrare monumentală,

- alcătui un colectiv de autori de calitate,

- gestiona conținutul pentru omogenitate,

- face o construcție utilă specialiștilo.

Și acum, dacă sunt unii dornici să facă o analiză, va vedea că în lucrarea de care fac vorbire sunt lucruri interesante și acum. Pe unii dintre autorii capitolelor i-am cunoscut foarte bine și ei erau garanția că acolo sunt lucruri trudite, documentate și interesante, cu abordări originale. Doi dintre cei angrenați mi-au fost fie în comisia de susținere a tezei și aici îl numesc pe profesorul Eugeniu NICULESCU-MIZIL și un altul, profesorul Paul CONSTANTINESCU a fost într-o comisie la un examen din planul meu individual de pregătire. Amândoi erau oameni de mare calibru intelectual și extraordinar de exigenți.

(26 august 2018)

365 împotriva României: Mihai LUPOI un ofițer catre a încercat marea cu degetul

În studioul 4 al TVR unde era mare vânzoleală și-a făcut apariția un personaj insolit. Era vorba despre un tânăr ofițer de 36 de ani, care parcă se eliberase din chingile comunismului, deși armata ar fi trebuit să fie apolitică,  dacă îmi aduc bine aminte își rupsese epoleții. Eu am făcut armata. Când am intrat în armată am depus jurământul de credință față de țară și nu numai. Erau enumerați acolo partidul și secretarul său general, comunismul și idealurile și încă. Nu știu dacă Mihai LUPOI când a intrat în armată a depus jurământul sau nu, dar gestul acela al apariției sale mi s-a părut de-a dreptul șocant. Oricum, el a avut un discurs cam încâlcit și nu sunt sigur că a fost ceva spontan sau dacă Mihai LUPOI juca un rol. Mai degrabă juca un rol, iar textul îl memorase bine.

Apăreau mii de întrebări, că totuși în armată erao ierarhie și chiar dacă era revoluție, armata e armată și nu face nimeni ce-i bubuie prin cap, inclusiv să plece de la unitatea de care aparține, căci bănuiesc că Mihai LUPOI nu era în concediu pe o plajă la Copacabana și s-a trezit el așa de pe nisip să vină la Revoluție, ca să fie mai lejer și-a rupt epoleții. Precis, făcea parte din regie, căci în primele minute ale transmisiei de peTV din studioul 4, Un actor îi zice poetului disident:

- Mircea, fă-te că lucrezi!

Așa stând lucrurile, Mihai LUPOI și-a urmat drumul fără ca nimeni să-l întrebe, băgându-se singur în seamă, căci tinerețea era de partea lui și toate comentariile ziceau că tinerii au făcut Revoluția, că la baricada de la Inter au murit numai tineri și la Sala Dalles  tot numai tinerii au fost împușcați. A fost membru FSN ca tot revoluționarul imparția, după care s-a făcut ministru și în două legislaturi a fost senator de PRM. În mintea mea, aia câtă mi-a mai rămas, știu că armata e armata și înseamnă:

- ordine,

- disciplină,

- sacrificiu,

- eroism,

- subordonare,

- execuție,

- am înțeles,

- ordonați,

- să trăiți.

Nu prea am eu ideie câte dintre toate le-a făcut Mihai LUPOI în spontaneitatea sa, dar faptul că nimeni nu l-a tras de mânecă, nu i-a dat un brânci, arată că acolo au fost nenumărate complicități și probabil dacă cineva va vrea să vadă cum au stat cu adevărat lucrurile, misterul va fi descifrat și ne vom minuna cu toții ți în legătură cu prezența intempestivă a lui Mihai LUPOI în studioul 4.

(26 augusy 2018)

365 împotriva României: Alexandru BÂRLĂDEANU un vicepremier și semnatar al unei scrisori

Despre Alexandru BÂRLĂDEANU nu se mai vorbea deloc. El fusese în timpul lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ o piesă destul de importantă. Cum Nicolae CEAUȘESCU dorea să se debaraseze de greii fostului regim al lui DEJ, l-a dat ușor-ușor laoparte pe Alexandru BÂRLĂDEANU, deși nu în mod spectaculos, căci el știa să și piardă, minimizându-și pagubele, fără prea mult zgomot și fără gesturi dramatice, ample ca la teatru.

La Revoluția din 1989 a scos capul și Alexandru BÂRLĂDEANU, căci se considera marele opozant al regimului ceaușist, deși nu cedase nimic din avantajele pe care regimul i le servise cu generozitate. Eu știam despre Scrisoarea celor 6, de la Europa Liberă, dar i-am tratat pe rspectivii doar ca pe niște frustrați că nu mai erau la masa bogaților și nu mai aveau deciziile în pix.

Ca să arăt că omul umbla după funcții, la bătrânețe la cei 79 de ani ai săi tot s-a dorit la vârful puterii și a fost și senator. Mie să nu-mi zică nimeni că lupul își schimbă năravul. Și mie mi se întâmăplă, ca oricui, ca atunci când avem oftică pe cineva să-i găsim numai și numai defectele. Așa că, Alexandru BÂRLĂDEANU, supărat fiind pe Nicolae CEAUȘESCU că l-a uitat definitiv, i-a căutat și i-a găsit mii și mii de defecte. Scrisoarea semnată de el nu a avut în niciun caz efectul pe care l-a avut activitatea lui Vaclav HAVEL în Cesoslovacia și nici efectul lui Lech WALESA și a  sindicatului Solidaritatea. A fost nici măcar ca o ciupitură de purice pe pielea unui elefant. Așa sunt oamenii, care cred că au puterea de a schimba lumea doar strănutând. Nu este deloc așa.

Ca fapt divers, Alexandru BÂRLĂDEANU, ca soldat al partidului, a condus și Federația de Fotbal, de a adus fotbalul mioritic în colaps, exact cum este și acum, după oarece momente de glorie din deceniul nouă al secolului trecut.
Ca să fie tacâmul complet, a fost și academician și chiar a ocupat o oarece funcție acolo, căci după Elena CEAUȘESCU savatna, trebuia musai să se doteze Academia Română și cu alți savanți fără operă vizibilă sub formă de teorii și tratate care să se învețe în școli superioare de economie, zic.

(26 august 2018)

365 împotriva României: Mihai TATULICI pălmuitorul de serviciu

Pe Mihai TATULICI nu-l dau afară talentele.

Pe Mihai TATULICI nu-l dă afară conștiința.

Pe Mihai TATULICI nu-l dau afară regretele.

Pe Mihai TATULICI nu-l dau afară ideile.

Pe Mihai TATULICI nu-l dă afară prezența. 

Mihai TATULICI este omul care se orientează.

Mihai TATULICI este omul care știe ce vrea.

Mihai TATULICI este omul care intuiește momentul prielnic.

Mihai TATULICI este omul care crede despre el că este important.

Mihai TATULICI este omul care s-a dat drept mare manager de emisiuni tv de anvergură.

Mihai TATULICI este omul care a încercat să schimbe ierarhii valorice.

Ceea ce m-a impresionat neplăcut se leagă de o întâmplare din Studioul 4 al TVR în care era introdus Niciu CEAUȘESCU cel înjunghiat, căci predispozițiile spre crimă, cruzime și răzbunare sunt unele din trăsăturile mioritice ale noastre, ce coboară din baladă și nu numai. Ei bine, atunci, Mihai TATULICI, căci și el trebuia să fie prezent pe platoul Revoluției Române, s-a dus glonț spre fostul său protector și l-a pălmuit, ca un gest al separării apelor, ca simbol al ruperii cu trecutul și la gest sigur la detașării de ceea ce se numise epoca de aur pe care Mihai TATULICI o slujise și el după puterile lui. Am auzit atunci printre vecini aprecieri referitoare la palma aceea, dar cine știa exact cum stătea treaba, ar fi trebuit să aibă rețineri. Eu nu spun că Nicu CEAUȘESCU trebuia tratat cu acadele și onoruri. Dar spun că Revoluția din Decembrie nu a avut nimic din ceea ce Revoluția Franceză de la 1789 a avut, ca pe ruinele feudalismului și prin ghilotinări fără noimă să construiască o nouă Franță. Revoluția din Decembrie 1989 de la noi a avut un grad de violență nemaiîntîlnit, dar totul a fost ghidonat spre direcția care să dea legitimitate celor din planurile  al II-lea și al III-lea al nomenklaturii pcr să se cațere la cârma statului. Așa că fără ghilotinările de la Revoluția Franceză a celor din vârful puterii comuniste și nu numai, pălmuirea lui Nicu CEAUȘESCU era ridicolă, stupidă și plănuită pentru a fi de efect și nu de disciplinare.

Acum Mihai TATULICI este un bătrânel retras în cochilia sa și stă la pândă să găsească un alt moment al lui, care să-l propulseze, căci actuala putere are nevoie de o cu totul altă tipologie de slujbași, puterea de azi având alte principii și cu totul alte reguli, căci vremurile s-au schimbat.

(26 august 2018)

365 împotriva României: Cosmin PRELIPCEANU jurnalist direct și fără efort

Cosmin PRELIPCEANU este un jurnalist care îngroașă cohorta de jurnaliști din televiziunile de știri. El dă senzația de băiat cuminte, așezat la locul lui. Nu face niciun efort spre a da senzația că este calm, pe picioarele lui.

La un moment dat îmi convenea acest tip de om, căci mie nici la teatru nu-mi plac actorii zbuciumați, care nădușesc fără rost și se screm să pară dramatici, când de fapt sunt doar niște inși care doar mimează trăiri intense, ei fiind în lumea lor, de baruri, chiolhanuri și de femei ușoare.

Nu aș spune că mă dau în vânt după DIGI 24, dar în anumite momente ale zilei acest post nu are reclame în timp ce toți ceilalți ne năpădesc cu tot felul de prostii neinteresante, plate, repetitive și găunoase. L-am regăsit pe Cosmin PRELIPCEANU în câteva astfel de momente, probabil la ei la DIGI 24 fiind ore de maximă audiență, având niște interlocutori sau ținând solo un discurs despre o anumită problemă.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut degajat.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut previzibil.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut ușor tendențios.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut fără argumente.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut prea politicos.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut cu introduceri lungi.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut cu voce mieroară.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut că joacă un rol.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut că nu este incisiv.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut static.

Cosmin PRELIPCEANU mi s-a părut neincitant.

Probabil că invitații lui nu sunt oameni interesanți sau probabil că nu prea au ce spune pentru a mă lăsa cu gura căscată. O emisiune este sau nu interesantă dacă și numai dacă are un subiect nou, invitați cu puncte de vedere speciale și dacă moderatorul are o doză de mister. Dacă dai drumul la televizor și prevezi ce și cum din primele fraze, iei comanda și comuți pe un post cu hituri și slavă Domnului, sunt foarte multe. Nimeni nu are timp de pierdut. Nu mi-au pălăcut în câteva rânduri la Cosmin PRELIPCEANU că încerca să facă vin select din apă chioară, ceea ce nu se merită. L-am trecut aici pe Cosmin PRELIPCEANU pentru că și acum consider că are mari rezerve de dezvoltare, doar că trebuie să se concentreze ceva mai mult pe o singură direcție și să încerce să-și pună în valoare talentul acela de om cumpătat, care știe să aducă liniștea oriunde apare.

(26 august 2018)

365 împotriva României: Ion Mihai PACEPA interpretat diferit de diferiți

Pentru unii,Ion Mihai PACEPA este un trădător.  Eu am altă opinie.

Pentru alții, Ion Mihai PACEPA este un erou. Eu am altă opinie.

Pentru puțini, Ion Mihai PACEPA nu reprezintă nimic. Eu am altă opinie.

Pentru și mai puțini, Ion Mihai PACEPA este scriitorul. Eu am altă opinie.

Eu mă niumăr printre cei foarte puțini care știam despre cartea scrisp de Ion Mihai PACEPA, Orizonturi roșii, publicată prin 1987 și citită la Europa Liberă, post pe care îl ascultam. În acele vremuri mi se părea ceva cu totul special că un român are ideia să critice sistemul, undeva din interior, căci Ion Mihai PACEPA s-a aflat la butoanele comunismului, cunoscând anatomia acestu sistem în cele mai mici detalii.

După 1989 cartea Orizonturi roșii s-a publicat și la noi la Editura Humanitas, în traducerea lui Horia GĂNESCU și Aurel ȘTEFĂNESCU.

la vremea când am citit-o, tot timpul am avut în memorie cartea Regii blestemați a lui Maurice DRUON, apărută în 3 volume cu mult înainte de 1989. Nu am o motivație, dar eu am trăit vremurile comunismului și mă așteptam să întâlnesc în paginile cărții lui Ion Mihai PACEPA lucruri care să mă facă să citesc pe nărăsuflate paginile cărții. Este adevărat că lucrarea este document și are la bază informații din mijlocul fenomenului căci autorul a fost acolo, unde se luau deciziile și se puneau la punct marile întâmplăriș El știa multe lucruri de culise, dar cartea scrisă de Ion Mihai PACEPA nu este ceea ce eu mă așteptam. Nu este o capodoperă, deși autorul avea toate ingredientele pentru a scie marea lucrare a vieții lui. Ion Mihai PACEPA este de formație inginer și ofițer de informații. El nu are studii literare și nu am cunoștință ca în liceu să fi activat în zona literelor. Nu știu să fi scris poezii. Măcar Traian BĂSESCU a scrist și citit o poezie despre mămica lui care murise, dar biata femeie trăia. Era o chestie imaginară care l-a făcut pe TRăienel să verse la televizor câteva lacrimi prezidențiale. Ion Mihai PACEPA are materie primă, dar nu este scriitor și de aceea cartea Orizonturi roșii este doar cartea unei singure lecturi și este cartea care nu se povestește după ce a fost citită.

El este scriitor, dar mai are de trudit pe manuscris până a-l aduce la nivelul unei capodopere.

(25 august 2018)

365 împotriva României: Gheorghe FUNAR un primar de provincie

Despre Gheorghe FUNAR nu am a spune lucruri speciale. În vremea când el era primar a înflorit jocul piramidal CARITAS care a nenorocit multă lume. Am vizitat Clujul în vremurile de glorie ale CARITASului. Nimeni nu era pe lumea acesta cum erau clujenii. Toți se visau milionari din nimic sau din prea puțin. Era ca și cum jucau 100 la LOTO, băgau 300 lei, dat în ziua tragerii toți 100 câștigau marele premiu de 1.000.000 de dolari, căci cei 300 lei peste noapte se făceau sunta de milioane. Noi avem în basme chestia cu Făt-Frumos care crește în 3 zile cât alții în 30 de ani.

Niște profesori din Universitatea Babeș-Bolyai îi reproșau că a făcut din Cluj un oraș închis investitorilor, căci naționalistul din el îi alunga pe cei cu bani indiferent de unde ar fi venit. Mie nu mi-a plăcut textele lui căci erau:

- bolovănoase,

- prăpăstioase,

- alarmiste,

- stângace,

- fanteziste.

Gheorghe FUNAR  acea aerul unui certăreț, care nu tolera și alte opinii. El era dintr-un  partid, după care a venit la România Mare și a început un scandal care a ajuns și prin justiție, contestându-l pe tribun. 

L-am inclus aici pe Gheorghe FUNAR pentru faptul că în mandatul lui a fost realizată acea statuie a lui Ilie BERINDEI în 1993. Consider că în fața Catedralei Ortodoxe trebuia să se afle o cu totul altă statuie a Crăișorului, o capodoperă, exact așa ca valoare cum este cea din fața Atheneului Tomân dedicată lui Mihail EMINESCU. Să fie o sinteză a tot ceea ce înseamnă Avram IANCU, adică eroism, valoare, iubire de neam și de țară, luptă, eroism, și jertfă.  Sunt sigur că un concurs corect organizat pentru a fi realizată o statuie simbol a Crăișorului va duce la cu totul altceva și sunt sigur că acea statuie va fi loc de perelinaj.

Am fost de mai multe ori la Cluj. Am stat ăn fața statui aceleia foarte înaltă și am căutat să înțeleg rosturile, simbolurile și mai ales să descifrez adevărata semnificație. Am stat de vorbă cu profesori ce proveneau din Țara Moților și nici ei nu m-au luminat, pentru că obiectul amplasat în fața Catedralei Ortodoxe trebuia să fie în opinia lor, altfel, ceva măreț, sublim și înălțător.

Cred că dacă era consiliat corect, Gheorghe FUNAR făcea alegerea cea mai bună.

(25 august 2018)

365 împotriva României: Leonte RĂUTU rectorul de la Fane BABANU

Prin mafie am aflat că Leonte RĂUTU a avut și el niște favoriți, pe care i-a propulsat cu viteza luminii. Unul pe care l-am cunoscut și eu a devenit profesor universitar la 28 de ani, căci publicase niște cărți înțesate cu citate din Gheorghe GEORGHIU-DEJ în care făcea praf pe niște tipi reprezentanți ai culturii burgheze decadente, în putrefacție. I-am arătat peste ani opera și s-a șocat. Se rușinase deja de prostiile pe care le scrisese.

Dar să revin la Leonte RĂUTU, care era rector la Academia Ștefan GHEORGHIU, care avea sediul la LEU, adică la o statuie cu un leu, animal nu monedă.

Scriu despre acest Leonte RĂUTU pentru că la Academia Ștefan GHEORGHIU s-au cultivat politrucii care și după Revoluția din 1989 au ocupat locurile din față., dar niciunul nu recunoaște să fi făcut cursurile pe acolo.
Când am fost la un examen de ocupare a unui post de asistent universitar la facultatea de Jurnalism care era taman în clădirea defunctei Academii Ștefan GHEORGHIU, era scoase pe holuri producțiile absolvenților, printre care am regăsit tot felul de gunoaie care se dau azi exponenții democrației pure. În lucrările lor practicau prostituția rafinată, dusă la cele mai abjecte extreme, căci în acele lucrări erau peste 50% citate din tovarășul, textele de completare erau cele care arătau declarativ cât de grozave sunt tezele enunțate în niște fraze stupide, ale cârmaciului.

Toată decăderea s-a datorat lui Leonte RĂUTU căci el ținea frâiele foarte strâns în mâini și pentru nimic în lume nu ar fi lăsat să scape nici cea mai mică undă de liberalism sau de preluare de idei din politologia modernă, nedogmatică din spațiul nostru cel mioritic.

Era și un banc despre un student care a căzut la Academia Ștefan GHEORGHIU. Era întrebarea care dădea spre examene. Dar de fapt se recunoștea că acolo căzuse un student la cantină cu tava căci se împiedicase. În rest, acolo ploua cu note de 9 și de 10. Dar notele de 9 erau flori rare, căci politrucii erau mai mult ca perfecți, aveau note de 10. Rețin că l-am întâlnit pe un tip care terminase penultimul în seria lui. Mi-a râs în nas căci era deja doctor în științe politice la Ștegan GHEORGHIU. Eu trudeam de vreo 5 ani într-un stagiu doctoral. M-am rușinat și m-am declarat învins.

Fane BABANU i se zicea lui  Ștefan GHEORGHIU, nu știu de ce, dar așa i se zicea.

(25 august 2018)

365 împotriva României: Radu PĂTRARU vede starea nației așa cum crede el

Noi aveam înainte de 1989 bancurile cu BULĂ, iar despre pamflete nici pomeneală. Radu PĂTRARU e păloieștean și am zice că are ceva din moștenirea lui Ion Luca cARAGIALE, căci Haimanale este nu departe de Ploieștii lui Radu PĂTRARU.

Acum este o modă, în a face pamplete. 

Cristian Tudor POPESCU scrie pamplete.

Radu BANCIU face și el pamflete.

Mircea BADEA zice că emisiunea lui este un pamflet.

Și cei cu emisiunea Cârcotașii tot pamflete fac.

Suntem o țară de pamfletari. Adică noi râdem de alții și dracul râde de noi.

Eu nu agreez deloc nici pamfletele și nici pe pamfletari. Eu știu că au fost pamfletari mari și aici numesc pe Tudor ARGHEZI și N. D. COCEA. Restul, sunt glumeți, săltăreți și demolatori, când fac niște construcții bizare, superficiale și perisabile.

Eu am avut impresia că Radu PĂTRARU este la bază actor. Episoadele cu Starea nației am avut impresia că este interpretat de un actor, care-și scrie singur textele. Ceva mai târziu am am aflat cp Radu PĂTRARU este la bază jurnalist. Este interesant în tot ceea ce face. Numai că deși el abordează o paletă largă de probleme, ironizează și chiar atacă. Unele lucruri sunt interesante și chiar se brodesc. Cred foarte tare că Radu PĂTRARU are motive importante să continue acest drum legat de Starea nației, dar mi s-ar părea mai important dacă el ar folosi texte scrise de alți autori sau dacă sunt scrise și de alți  autori, neapărat trebuie să-i schimbe, căci el are nevoie de texte cu mult mai bune. Cred că Radu PĂTRARU ar trebui să aibă 2 emisiuni pe săptămână, că tot ce-i mult nu-i bun. Încă nu mi-a pierdut răbdarea și aștept ca Radu PĂTRARU să se reinventeze și să ridice pe un plan superior întregul său demers. Altfel, se va întâmpla ceea ce se întâmplă și acum, adică plimbarea de la o televiziune la alta, căci televiziunile au politicile lor și uneor vor altceva, decât ceea ce face Radu PĂTRARU și acesta este  obligat să-și ia bocceluța.

(24 august 2018)

365 împotriva României: Mihai ANTONESCU a stat tot timpul în umbra mareșalului

Am avut întotdeauna admirație pentru persoanele care-și știu locul, îl ocupă și niciodată nu lasă impresia că și-ar dori ceva cu mult mai important și pozează în frustrați. Miha ANTONESCU mi-a creat senzația insului care a stat în banca lui și și-a văzut lungul nasului.

Nu a jucat rolul de primadonă, căci acel rol era deja rezervat altcuiva. Nu a jucat nici rolul amorezului nefericit, că nu-i ședea bine. El a stat în umbra mareșalului Ion ANTONESCU și a lucrat atât cât a avut el resursele și mai ales a lucrat în concordanță cu opțiunile majore ale mareșalului. Am văzut filmul Străinul în care jucau Ștefan IORDACHE, Șerban CANTACUZINO și George CALBOREANU. Acesta din urmă, juca rolul unui bunic, al cărui nepot a făcut un accident și a trecut în lumea celor drepți. George CALBOREANU a avut o frază memorabilă: 

- A trăit ca un  prost, a murit ca un prost.

Istoria este uneori nedreaptă, mai ales atuci când din devotament, nu ai puterea să spui nu și din aproape în aproape te ia valul și te rostogolești în hău, din atașament și din credința că faci bine ceea ce faci. Cred că și Miha ANTONESCU a fost îmn aceeași situație. Nu am citi atât de mult despre Ion ANTONESCU și nici nu-mi propun acum să mai citesc, pentru că un militar care s-a aliat cu un personaj ce provenea dintr-o zonă care pierduse deja un război la nici 25 de ani distanță, deja are probleme elementare de strategie și de prognoză militară. Nu mă refer la lupte izolate, nici la războaie mărunte, ci la un război adevărat. Pasărea PHOENIX renaște din propria-i cenușă, dar una-i una, alata-i alta și mareșalul nu trebuia să încurce borcanele. Mama că nu făcuse politică la viața ei, găsea în vremurile acelea că a declara război USA de către România era oidioțenie. Mă mir cum Miha ANTONESCU nu a sesizat cascada de greșeli și cum nu a fost adoptată o soluție de avarie la momentul potrivit, căci a invoca acea poziționare este dovadă de lipsă de calcul realist, știind că Polonia nu a stat cu fruntea plecată niciodată, căci la polonezi nu exiată proverbul cu capul plecat sabia nu-l taie, proverb pe care noi îl avem și care ne definește destul de nasol. Stau și mă întreb pentru ce cauză a trăit Miha ANTONESCU și pentru ce ideal a murit acest Miha ANTONESCU și răspunsul mă duce într-o zonă care mă dezarmează și mă pune pe gânduri căci alegerile greșite au consecințe dintre cele mai rele, chiar dacă inițial par altceva.

(24 august 2018)

365 împotriva României: Radu BANCIU se consideră deaupta multora

L-am urmărit nepermis de mult pe Radu BANCIU la postul său tv numit B1. 

Nu spun că nu este interesant. 

Nu spun că nu este documentat.

Nu spun că nu este alert.

Nu spun că nu este captivant.

Nu spun că nu este variat.

Nu spun că nu este apăsat.

Are însă o serie de lungimi nepermise și supărătoare. El are un mic defect: se crede deasupra tuturos, fără să fie chiar deasupra tututro, căci mai rămân câțiba care-i sunt deasupra și el rămâne ceva mai jos.

Face paradă cu șederea lui din Franța. Ar merita să se dea în bărci dacă și numai dacă:

- ar fi tradus din limba franceză în românește niște autori mari cu vreo 10-15 volume,

- ar fi publicat în Franța teza sa de doctorat dacă ar fi fost susținută la Sorbona,

- ar fi câștigat un premiu GONCOURT pentru o oarece lucrare.

Așa că, niciuna dintre condiții nefiind îndeplinită, cred că zicerea cu ciocul mic i s-ar potrivi și lui fără niciun risc de malpraxis pe chestiuni ale existențialismului pur și nedistilat.

De la un timp, nu m-am mai uitat la emisiunile lui Nu spun că nu este  căci a băgat și fotbal, sport pe care nu l-am agreat niciodată din varii motive. Voi aștepta cu interes să citesc niște eseuri scrise de Nu spun că nu este  ca să văd dacă este cu adevărat un tip cu cultură solidp, care are lecturi alese și mai ales, dacă știe să se prezinte și altcumva decât critic la unora care nici nu merită să fie luați în seamă.

(24 august 2018)

365 împotriva României: Codrin ȘTEFĂNESCU este insul mult prea vocal

La mine, toți cei pe care i-am cunoscut și poartă numele de Codrin, sunt niște tipi care se deosebesc de toți ceilalți pentru că sunt:

- activi,

- prezenți,

- zbuciumați,

- grăbiți,

- băgăreți,

- interesanți,

- eficienți.

Au ei și defectele lor, dar așa, per global, sunt în regulă, deci au toate ingredientele de a fi prezențe agreabile, combative și dinamice. Ei dau senzația că au poziții importante în organizații și de ei depind multe dintre soluționările de care ai nevoie. În realitate nu este așa, pentru că nu am auzit ca niciun  Codrin să fi fost premier, prezident sau șef de partid. În ceea ce-l privește pe Codrin ȘTEFĂNESCU am de zis, că el întotdeauna s-a imaginat undeva cu două sau trei trepte deasupra poziției efective ocupată. Mie mi-a plăcut un pic de cum a început să abordeze problemele. La un moment dat, Codrin ȘTEFĂNESCU a luat-o pe arătură și a venit cu prea multe puncte de vedere personale, care nu aveau nicio legătură cu poziția oficială a partidului din care face parte. Tocmai aceste abordări personale, să le zic parazitare, i-au adus șutul în poponel primit la ultimul congres al partidului. Eu am crezut la un moment dat că acest Codrin ȘTEFĂNESCU spune așa, voalat ceea ce partidul nu spune, dar gândește. S-a dus atât de departe încât de la om poștă se vedea că partidul e una și Codrin ȘTEFĂNESCU este cu totul altceva. Deci, trebuiau luate măsuri urgente și s-au luat, astfel încât, Codrin ȘTEFĂNESCU nu a mai avut acces la informații de primă mână, devenind neinteresant pentru televiziuni. O voce, fără informație nu reprezintă mai nimic. Așa cum stau lucrurile, cred că tânărul Codrin ȘTEFĂNESCU nu va face pașii necugetați, căci rolul său este cu totul altul în piesă și dramaturgul nu s-a ostenit încă să-i facă o ieșire spectaculoase sau o ieșire ștearsă, deși el ca personaj în telenovela de Dâmbovița, este un personaj epuizat.

(24 august 2018)

365 împotriva României: Moise GURAN jurnalist de 10 dar pe scara RICHTER

Îl urmăream pe Moise GURAN pe la emisiuni economice. Avea intervenții extrem de interesante. Chiar gândea profund Moise GURAN în zona economică. Nu se ducea spre zone gri cu analiza și insista asupra unor aspecte extrem de actuale pentru acele vremuri. Când însă am aflat că Moise GURAN este singurul jurnalist acceptat de Traian BĂSESCU pentru un interviu, m-am gândit la regele MIDAS care tot ce atingea se transforma în aur, dar și la zicerea românească cum că cine se aseamănă se adună. Deci, cu siguranță ceva special se producea și Moise GURAN era în centrul atenției. Se motiva că acel interviu era cu caracter economic, ceea ce nu era fals, dar nici amfitrionul nu era hăl economist ca să utilizeze acea terminologie care să-l facă pe Moise GURAN indispensabil. Ceea ce a urmat în traiectoria lui Moise GURAN se vede cu ochiul liber, el fiind acum în picaj în ceea ce privește notorietatea, prezența în media și profunzimea abordărilor. Când omul crede că i se potrivește orice, ajunge să cadă în propria capcană și începe să se mocirlească nejustificat, iremediabil și cert.

Acum Moise GURAN nu mai este curtat de televiziuni importante și aparițiile sale sunt:

- banale, 

- previzibile,

- sacadate,

- neinteresante,

- moralizatoare,

- direcționate,

- critice.

Eu când dau drumul la tv vreau să învăț ceva, nu să fiu manipulat sau tras de urechi. Cu atât mai mult nu vreau să aud ceea ce știu deja și chiar mai puțin. Moise GURAN nu posedă toate informațiile și este actor care joacă într-o piesă. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-l știu pe Moise GURAN prezent într-o librărie cu o carte pe o temă de mare actualitate. În economie este o lipsă atât de acută de literatură profesional scrisă încât Moise GURAN ar fi avut un succes fenomenal. Păcat că-și dispersează resursele spre teme neinteresante și totul fără a avea o justificare, așa cum a fost cu aplicația aceea stupădă cu cutremurele. Nu mai zic nimic. Încă-l mai aștept pe Moise GURAN în librării cu o carte mare, căci știu că are resurse s-o facă.

(24 august 2018)