Cercetătorul științific solitar și autodidact

Există probleme celebre nerezolvate și unele dintre ele chiar au premii în cazul în care va exista cineva care va oferi soluția ce va revoluționa știința. Motorul care funcționează cu apă chioară, este una dintre provocările care stau în fața celor ce vor să câștige un milion de dolari, cât este premiul oferit.
De aceea, peste tot în lume, există inventatori solitari, cum tot așa există cercetători științifici solitari.
Cercetătorul științific solitar este o persoană care:

- este dedicat muncii de unul singur,

- are un obiectiv bine definit,

- își definește o problemă de rezolvat,

- nu precupețește niciun efort,

- studiază fără întrerupere,

- are un nivel de exigență ridicat, 

- își pune mii și mii de întrebări,

- face sacrificii pentru rezolvarea problemei,

- are încredere că soluția este aproape,

- nu discută cu nimeni despre preocupările lui,

- ia măsuri în securizarea rezultatelor,

- își crează o lume a lui în care el e totul,

- nu crede în eșec și pentru succes sacrifică totul.

Nu este de mirare căci cercetătorul științific solitar este autodidact, pentru că el crede că problema asupra căreia se concentrează este problema lui și numai a lui, iar cei din jur dacă vor să discute ceva, el consideră că sunt rău intenționați și vor să-l demobilizeze și să-l abată din drumul său. Sunt foarte rare situațiile în care acest om găsește cu cale să discute despre munca lui și din start el se consideră a fi un neînțeles, miar cei din jur cu toții nu au alt obiectiv decât să-i saboteze munca și eforturile de a obține soluția la problema pe care doar el o cunoaște și pe care doar el a ajuns s-o înțeleagă. Am cunoscut un astfel de cercetător științific solitar și autodidact, care mi-a zis că a scris totul pe câteva pagini, le-a legalizat la un notar și le-a pus într-un plic, pe care și l-a trimis lui însuși, iar cei care vor deschide plicul peste ani și ani își vor da seama că el este cel care a făcut marea descoperire. Nu am aflat nici despre ce problemă era vorba, nici despre natura soluției și nici care ar fi beneficiarii acesteia.


(28 august 2025)

Introducerea (IV)

 01. Introducere

Mie nu mi-a plăcut niciodată istoria, din cauza profesorilor de istorie, care mă obligau să memorez tot felul de date, tot felul de nume și tot fellul de localități.

Bătălia de la Posada s-a desfășurat între 9 - 12 noiembrie 1330.

Vlad Dracul a domnit între anii 1436 - 1442 și 1443 - 1447.

Ștefan cel Mare a domnit între anii 1457 și 1504.

Bătălia de la Podul Înal a avut loc pe 10 ianuarie 1475.

Bătălia de la Călugăreni a avut loc pe 23/13 august 1595.

Și în facultate, deși am luat notă foarte bună la Istoria Economiei Naționale, disciplina nu mi-a plăcut că trebuia să rețin tot felul de cifre, care mai de care mai diferite și mai încurcate, ca să înțeleg cum s-a dezvoltat țărișoara mea.

Eu mi-a propus să scriu despre istoria poporului românesc, așa cum consider eu, fără a mă da istoric, pentru că eu nu sunt istoric, ci informatician, om care scrie programe și care 42 de ani a predat fie limbaje de programare, fie structuri de date, fie programe aplicative, fie despre calitatea software.

M-am apucat să scriu o carte de istorie, căci sunt de-a dreptul stresat. Cum se schimbă regimul, cum se rescrie istoria României. Fiecare vrea să arate cât de bun este el, arătând cât de rău este cel de dinaintea sa.

Având în vedere că nu am interese de niciun fel, cele câteva pagini pe care le voi scrie, vreau să nu sufere modificări vreodată, căci m-am plictisit să citesc despre  idilizări și despre împroșcări cu noroi, în numele unor metode științifice de cercetare, care numai științifice nu sunt, care numai cercetare nu se numesc.

În mintea mea, aia câtă mi-a mai rămas acum la 75 de ani ai mei, o carte de istorie trebuie să fie scurtă. Cel care o citește să n-o lase din mână până nu ajunge la ultima pagină. Cititorul să înțeleagă de unde vine și încotro se îndreaptă, căci neamurile lui nu sunt nici mai frumoase, nici mai urâte de cât le-a lăsat Dumnezeu. cartea de istorie trebuie să-i șlefuiască personalitatea, în așa fel încât cunoscând trecutul poporului său, să parcurgă prezentul și să se gândească la viitor, asigurându-și continuitatea, ca om liber, pe picioarele lui.

Nu trebuie să plec de la idei preconcepute. Eu rebuie să iau lucrurile exact așa cum sunt, căci faptele sunt cele care vorbesc și în niciun caz vorbele.

Pe noi ne caracterizează:

• lipsa de anvergură,
• lipsa de strategie,
• lipsa de continuitate,
• lipsa de criterii.

Dacă suntem unde suntem, adică printre ultimele țări din UE în ceea ce privește nenumărați indicatori de clasificare, o analiză ceva mai atentă va scoate la iveală că vorbim prea mult, facem prea puțin și risipim resursele fără rost, crezând că facem, ceea ce alții n-au fost îîn stare să facă vreo dată.

Noi vorbim frumos despre toate la viitor, că vom face, că vom drege, dar în realitate batem pasul pe loc și găsim scuze la orice, căci suntem maeștri în a crede că-i păcălim pe ceilalți, când de fapt ne păcălim singuri.

Suntem singurii care avem proverbul: capul plecat, sabia nu-l taie, pentru că avem credința că dacă cedăm, ne umilim sau fugim, scăpăm de greutăți și de furia dușmanului, când în realitate ne punem singuri în situația de a fi slugile altora. Nu vreau să pedalez prea mult pe zicerea lui HERODOT, deloc măgulitoare la adresa vechilor daci, cei mai viteji dintre traci, care aveau apucături puțin onorante, pe care evit să le numesc aici, căci nici mie nu-mi plac hoțiile. Vrem să credem că istoria lumii a început aici și ne minunăm dacă vreun arheolog descoperă niște tăblițe de lut cu un scris necunoscut sau niște bijuterii cu totul speciale, gata să fie vândute pe bani frumoși în Occident sau să fie împărțite cu dalta și ciocanul, aproape frățește ca platoul din tezaurul de la Pietroasa.

Mi-am propus ca demersul meu să fie unul curgător, lin, lejer, acceptabil, simplu și mai ales, convingător, căci nu vreau să fac revoluție în gândirea cuiva, nu vreau să atrag tunete și fulgere din partea unor tipi puși pe harță și nici nu vreau să intru în polemică cu cineva, căci nu vreau să fiu contrazis, blamat, arătat cu degetul sau înjurat ca la ușa cortului.

Nu voi considera etapizarea arhicunoscută, căci nu mi se pare potrivită, drept care voi analiza numai perioade delimitate vag, căci multe lucruri nu mi se par deloc clare.

Lucrarea mea de licență are soluții proprii?

Fiecare dintre noi face lucrarea de licență care să-l definească și pentru care obține o notă pe care și-o dorește cât mai mare. Există situații în care lucrarea de licență conține soluții proprii. Este vorba de o problemă enunțată și bine definită de studentul care-și scrie lucrarea de licență, problemă la care el oferă o soluție proprie. Soluția proprie constă în:
- construirea unui model, altul decât cele existente în literatură,
- construirea sau modificarea unui algoritm de rezolvare a problemei,
- realizarea unei generalizări pentru soluțiile deja existente,
- implementarea de modele existente și analiza lor comparată,
- schimbarea criterului de performanță și interpretarea rezultatelor,
- definirea unei arhitecturi care soluționează mult mai performant,
- includerea unei interfețe cu mult mai prietenoase,
- atașarea de noi funcționalități la o aplicație existentă,
- schimbarea ipotezelor de lucru în procedurile de execuție,
- creșterea flexibilității în orientarea utilizatorului,
- eliminarea unor erori deja identificate în literatură.
Există nenumărate locuri unde cel care elaborează o lucrare de licență are posibilitatea să intervină cu contribuții proprii și să crească valoarea lucrării pe care o elaborează. Este deosebit de important ca entuziasmul și frenezia de a introduce elemente proprii să fie dublată de perseverența de a verifica faptul că tot ceea ce este realizat are fundamente reale, că rezultatele sunt corecte și nu există nicio fisură care să dea peste cap întreg demersul. Uneori lucrurile sunt prea frumoase pentru a fi adevărate și numai perseverența noastră ne permite să identificăm eroarea făcută involuntar, care ducea la un rezultat perfect, dar fals, rezultat pe care dacă nu-l reverificam, conducea la compromiterea soluției, deși cu o mică modificare totul se aducea pe făgașul normal, cel de succes. Numai că noi înșine trebuie să fim cei care fac verificările și care numai după multă muncă de control și verificare vom conchide că rezultatul muncii noastre este bun. Și dacă am pus o virgulă acolo unde trebuie, virgulă care lipsea, este o contribuție la ceva realizat și care crește valoarea acelui text, care fără acea virgulă era ambiguu, adică nevaloros.

Nu există domeniu de activitate care să nu permită identificarea de soluții proprii, mai ales în cazul lucrărilor de licență, unde documentarea în condițiile digitalizării scoate la iveală mii și mii de elemente care dacă sunt analizate și puse cap la cap, permit interpretări.

Vreau să amintesc aici un text din Cronica optimistului al lui George CĂLINESCU, în care marele critic și istoric literar recunoștea faptul că nu a văzut că bătălia de la Nicopole nu precedase bătălia de la Rovine și o elevă de clasa a VIII-a a semnalat acest lucru, iar Scrisoarea a III-a a lui Mihail EMINESCU arăta cu totul altceva când Baiazid zice: La Nicopole văzut-ai..., iar domnitorul scrie: De din vale de Rovine, grăim Doamnă către tine... Bine a zis Napoleon BONAPARTE că în ranița fiecărui soldat se află bastonul de mareșal. Și în tastatura fiecărui student se află o mare descoperire care se lasă așteptată.

(10 octombrie 2023)

Cercetarea științifică în democrația cea originală, de cumetrie

Cercetarea științifică  în România zilelor noastre este sublimă, dar aproape lipsește cu desăvârșire, deși există Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării.
Cercetarea științifică în democrația cea originală și  de cumetrie se realizează în:
- institute de cercetare specializate,

- institute ale Academiei Române,
- departamentele din universități,
- centre de excelență,
- locuințele unor pasionați,

- centre pilot din întreprinderi.

Finanțarea cercetării științifice românești se realizează prin:

- fonduri insuficiente de la buget,

- bani europeni în cadrul unor proiecte,

- sponsorizări sporadice, 

- programe de cercetare independente.

Cei care fac cercetare științifică sunt:

- profesori din universități,

- doctoranzi,

- studenți, 

- puținii cercetători științifici care au mai rămas,

- figuranți închipuiți care  mimează cercetarea, 

- tot felul de mediocrii care n-au ce face,

- oameni fără calificare ce cred în perpetuum mobile sau în racheta care merge în cosmos cu apă.

În aceste vremuri triste, credeam că cercetarea fundamentală care necesită doar creier și doar creier va înflori, dar n-a fost să fie, dovadă este penuria de rezultate spectaculoase în zona teoriilor științifice revoluționare, în descoperirea de fenomene, de principii și de teorii.

Când nu era voie să se meargă la conferințe internaționale, când erau ceva probleme cu publicatul în reviste și edituri renumite, tot poporul avea idei, dar sistemul nu le dădea voie să se producă. Acum când nu mai sunt aceste bariere, se vede că împăratul este gol. Lipsa de calități autentice îi face pe mulți nici să nu îndrăznească să propună proiecte spre a obține finanțare din fonduri europene, dar toată lumea așteaptă pomană de la buget, căci banii de la buget nu sunt supuși controalelor dure așa cum sunt supuși banii europeni. Acum lumea se vaită că nu sunt bani. Bani pentru cercetarea științifică  sunt, numai că nimeni nu pune sacii de bani în drum, să vină oricine să se înfrupte din ei. Banii trebuie căutați și mai ales, trebuie făcută dovada că dacă sunt obținuți, nu există riscuri majore să se evapore ca un fum pe horn.

(20 decembrie 2022)