Criteriile valorice

Există o profesie W definită prin activitățile A1, A2, A3, ...., Ai, ...., An pentru care se știe cu precizie când sunt executate bine și când sunt executate rău. O persoană Y care exercită profesia W execută activitățile A1, A2, A3, ...., Ai, ...., An , respectiv, cu frecvențele F1, F2, F3, ...., Fi, ...., Fn și se contorizează de câte ori acestea au fost bine executate Bi, respectiv, au fost rău executate Ri, i=1,2,3, .., n cu Bi + Ri = Fi.

Ideia de bază este legată de faptul că toată lumea acceptă diferențierea unei activități Ai bine executate de o execuție prost executată pentru aceeași activitate.

Dintr-o analiză statistică a rezultat că un indicator normat I, dacă are valoare cuprinsă între (0,92; 1] se apreciază că nu se greșește câtuși de puțin dacă persoana pentru care s-a calculat acel indicator este pusă în corespondență cu calificativul foarte bine, adică persoana respectivă este o valoare, adică este foarte bună din punct de vedere profesional. În cel puțin 92% din cazuri execută oricare dintre activitățile A1, A2, A3, ...., Ai, ...., An bine, cel puțin.

este foarte important să existe criterii valorice, dar tot atât de important este de a găsi modalități clare de a măsura totul și de a pune valori numerice, măsurate obiectiv, în corespondență cu niveluri calitative și abia după aceea să se concluzioneze că persoana este o valoare. orice abordare este nerealistă, subiectivă, trivială, conjuncturală, descurajatoare și deformată.

Exemplul unui atlet săritor la înălțime. Activitatea este unică: săritura în înălțime. În competiții el sare 215 cm cel puțin. A participat la 200 de competiții și în 190 din cazuri a obținut un loc pe podium, adică a avut sărituri bune. I = 190/200 = 0,95 > 0,92 deci sportivul este foarte bun, adică este o valoare.

Un programator a scris 100 de module, dintre care i-au fost recepționate ca fiind bune 45. Rezultă I=45/100 = 0,45 < 0,92 programatorul nu este foarte bun, nici chiar bun nu este, deci el nu este o valoare în echipa din care face parte.

(21 aprilie 2018)

Valori și nonvalori

Societatea modernă are cu totul alte modalități de a ierarhiza oamenii. În primul rând, judecîțile de valoare se concretizează prin:

- sondaje,

- voturi,

- opinii,

- note,

agregările fiind făcute publice ori de câte ori acest lucru se impune.

Spunem că un om este o valoare, că o bijuterie este o valoare, că o clădire este o valoare, că un film este o valoare, că un cântec este o valoare, dacă și numai dacă acestea îndeplinesc niște criterii simple de apreciere din partea altor persoane. Tot atât de bine, ceea ce este  de oameni, reprezintă nonvaloare pentru un alt grup, dacă acesta din urmă are definite alte criterii de apreciere.

Există manele în care se spun multe despre valoarea mea, valoarea mea, concept definit în raport cu reperele culturale ale celor care compun manele și ale celor ce le ascultă. Uneori, valoarea se rezumă la succes, la bani și la schimbarea poziției sociale, prin ieșirea din anonimat datorită unor calități speciale, care-l fac pe individ să se distanțeze de masele din care el a făcut parte cândva.

Întotdeauna se va vorbi despre:

- o scară a valorilor,

- citerii valorice,

- ierarhii valorice,

- valori materiale,

- valori spirituale,

- valori în sine,

- valori intrinseci,

- valori absolute,

- valori relative.

Ceea ce este sigur în legătură cu valorile, acestea ies în evidență cu prilejuri foarte exacte, acolo unde comparațiile sunt evidente, iar rezultatul plasării pe o anumită scară ierarhică este fără niciun dubiu. Un român care devine campion olimpic, este în mod cert o valoare. Calitățile sale excepționale îl diferențiază de ceilalți semeni ai lui, iar recunoașterea are la bază o performanță exact măsurată, fără drept de a fi contestată, actul sportiv desfășurându-se sub ochii a milioane de privitări.

Un tânăr care începe vreo zece facultăți fără a termina vreuna, dar pe cea de-a XI-a o termină cu chiu cu vai și susține și un doctorat care se dovedește 100% plagiat, evident este o nonvaloare, dacă prin teză de doctorat valoroasă se înțelege una care aduce soluții noi, originale și validate experimental pentru o problemă nouă. Autorul unei astfel de teze este un om valoros. Opusul ei, etza plagiată, are în spate un personaj căci autor nu se numește, care este în mod real o nonvaloare.

Deci, fiecare dintre noi identifică destul de ușor dacă are în față un om valoros sau dacă persoana din fața sa este o nonvaloare. Un om care este tinichigiu auto și este șomer este o nonvaloare pentru că nu știe meserie și pe deasupra este bețiv sau hoț. Un electrician auto care repară excelent instalațiile de la mașinile cu care vin clienții este o valoare, căci știe meserie și om face și foarte bine.

(19 aprilie 2018)

Arta de a recunoaște oamenii de valoare

Din start trebuie spus că oamenii de valoare au o privire vie, strălucitoare și fața lor iradiază lumină. Nu este greu de văzut așa ceva, pentru că aceștia nu sunt la tot pasul și dintr-o mulțime ei ies în evidență într-o clipă.

Oamenii de valoare când încep să vorbească abordează problemele cu care fiecare dintre noi suntem familiarizați și nicio clipă nu dau senzația că fac un efort pentru a-l face să se simtă foarte bine pe cel cu care stau de vorbă. Ei nu au cuvinte grele, nu aproximează și ceea ce este cel mai important, nu dau cu bâta-n baltă.

Niciodată un om valoros nu se va lăuda cu rezultatele sale, ci va puncta exact la momentul potrivit, dacă și numai dacă este călcat pe coadă. El în două cuvinte restabilește ordinea faptelor, redefinește ierarhiile dacă acestea au fost deteriorate și face pârtie numai prin două vorbe clare și spuse când trebuie.

Niciodată omul valoros nu face paradă de titlurile pe care le-a obținut chiar și cu sudoarea frunții sau cu forța brațului, pentru că el își știe valoarea și vorba, gesturile sunt suficiente, fără acele lucruri specifice unui ceremonial găunos, care nu spune prea multe, dar care forțează lumea să se poarte convențional.

Șansa mea a fost că am trăit peste 95% din situații numai în compania unor oameni de foarte mare valoare, de la care am învățat enorm și pe care am știut să-i prețuiesc pentru ceea ce erau ei și nu pentru țoalele de pe ei și nici pentru banii lor din pungă. Această vastă experiență mi-a permis să deprind să-mi dau seama că un om are sau nu valoare numai dacă-l privesc în ochi și dacă dau noroc cu el. Că așa stau lucrurile, stă mărturie faptul că toți tinerii cu care am colaborat, fără excepție, au fost selectați după aceste două criterii și n-am dat greș niciodată, ba mai mult, am făcut experimente extreme, care au arătat că într-adevăr alegerea mea de fiecare dată a fost de succes. Între foarte bine și excepțional, în toate cazurile, ei au ales să facă lucruri la acel nivel pe care eu l-am socotit a fi excepțional.

Omul valoros are un calm al lui, nu se aruncă fără să judece și când face ceva, spune răspicat din capul lucrurilor cum va lucra, ce pași va parcurge și care va fi rezultatul.

Omul valoros nu lucrează la voia-ntâmplării, ci are proceduri. dacă nu are proceduri, pe baza experienței acumulate construiește noi proceduri, logice, sigure și de succes, ca să ducă problema la bun sfârșit.

Merită efortul de a învăța să deosebim oamenii de valoare de ceilalți. Este ca și cum s-ar separa grâul de neghină, fără trior, ci din ochi, cu mișcări sigure ale degetelor de la o mână.

(15 aprilie 2017)

CSIE'50 - autoselecția în cascadă

Facultatea de Cibernetică, Informatică și Statistică Economică - CSIE este acolo unde este, adică foarte sus, pentru că tot ce mișcă aici este rezultatul unor autoselecții permanente pe care toți cei care interacționează în CSIE și le impun de bună voie și nesiliți de nimeni.

• Manea Mănescu a fost cel care a definit nivelul de exigență al noii facultăți prin prima secție de Mecanizarea și Automatizarea  Calculului Economic în 1965, aducând profesori de mare prestigiu  din Politehnică, Universitate și de la Academia RSR și impunând ca probe de admitere matematica și fizica. Punând lângă Catedra de Cibernetică Economică un Centru de Calcul, a reușit să reproducă o structură de învățământ universitar unde învățământul superior era cuplat la cercetarea științifică autentică și la producția efectivă, exact la în marile universități americane.
• Programa de admitere și modul în care au fost definit planurile de învățământ, au impus ca în lumea candidaților care veneau în ASE, să apară o autoselecție generată de complexitatea examenului de admitere cu trei probe distincte, algebră, analiză matematică, respectiv, fizică.
• Numărul de locuri restrâns, comparativ cu toate celelalte secții din ASE, ceea ce genera riscuri imense, căci în vremea comunismului ideia de a glisa după medie nu exista, iar limitările de mișcare în ASE pentru cei respinși la Cibernetică pentru a reveni tot în ASE la a doua sesiune de admitere în septembrie erau dure pentru că peste tot în ASE se dădea o matematică și economie politică sau geografie, nu fizică. Cei ce veneau spre Cibernetică erau de la profilul real, nu prea învățați să memoreze chestii, așa cum era mult prea multe noțiuni din manualele de economie politică bolșevice.
• Știindu-se calitatea foarte bună a candidaților, deci proaspeți boboci la Facultatea de Cibernetică, spiritul lor analitic, pătrunzător și seriozitatea cu care aceștea și-au luat haina de student, chiar profesorii au început procese de autoselecție pentru că dacă veneau să predea discipline specifice ASE, ei conștientizau că aveau în față niște tineri cu totul diferiți de ceilalți studenți din ASE. Spun că am fost martorul unor momente când colegi de-ai mei ceva mai îndrăzneți puneau întrebări la care numai niște profesori documentați, de mare cultură, lipsiți de dogmatism aveau resurse și mobilitate de a se descurca și de a nu ieși șifonați. Au fost și situații în care unii profesori au încetat, din cauza lor să mai continue colaborarea cu Facultatea de Cibernetică. Nu rezistau criteriilor de exigență împusă de facultate în ansamblul ei.
• Implicarea în activitățile de seminarii și de cursuri a computerului, a adus o notă aparte desfășurării proceselor didactice din Facultatea de Cibernetică Economică și a generat acel nivel de autoexigență specific realizărăă de activități fie de succes, fie sub forma unor eșecuri totale și răsunătoare. Și studenții dar mai ales profesorii care doreau implecare totală au mers mai departe, în comparație cu cei care se pierdeau pe parcurs, deși flexibilitatea nu era caracteristica învățământului universitar din țara noastră în vremurile de demult.
• Toate etapele specifice învățământului de cibernetică au fost, sunt și vor fi caracterizate printr-un nivel maxim de transparență, ceea ce a ferit de riscuri inutile calitatea cursurilor, calitatea evaluărilor și calitatea intrării tinerilor absolvenți în catedre pentru a deveni colegii foștilor lor profesori cu câteva luni în urmă. Îmi aduc aminte cu mare plăcere cum se derulau probele  de concurs pentru intrarea în Catedra de Informatică Economică, unde cei admiși considerau că furcile caudine din antichitate, erau mici glumițe pentru adormit puștimea, comparativ cu mitralierele care scoteau întrebări mai dureroase decât adevăratele gloanțe, pentru a verifica performanța veritabilă a celor ce băteau la porți. Mulți dintre cei refuzați de noi, erau considerați excelenți la alte împărății.
• Cercetarea științifică studențească din Cibernetică era total diferită de cercetarea științifică care se desfășura în ASE pentru că exista Centrul de Calcul unde studenții erau integrați în echipele de cercetători care își desfășurau activitatea pe bază de contracte pentru rezolvarea de probleme concrete ale platformelor indiustriale din București sau din țară. Lucrările de cercetare  prezentate de  studenții ciberneticieni erau total diferite și le permiteau acestora să participe cot la cot cu studenții de la alte universități prestigioase din țară și să se întoarcă în Facultate a de Cibernetică Economică cu cununi de lauri ale învingătorilor. Așa s-a întimplat în 1980 cu pat la Conferința Națională a Cercurilor Științifice Studențești de la Iași.
• Meseriile de informatician, cibernetician și de statistician, prin conținutul lor presupuneau niveluri de dificiultate și de implicare deosebite, ceea ce-i făcea pe tinerii absolvenți de liceu să se gândească de șapte ori înainte de a face pasul spre facultatea de Cibernetică. Niciodată nu au fost la admitere 15 candidați pe un loc la această facultate. Ceea ce era extrem de interesant apărea la ultima medie de admitere care era destul de sus, deși la admitere aici se susțineau trei proble, toate ca la facultatea de Computer Science din Politehnică, facultate pe care eu o consider etalon ca performanță și ca tot ce trebuie pentru ceva special. Absolvenții de la Cibernetică, pe lângă o carte de vizită aparte, veneau și cu un bagaj de cunoștințe practice foarte bogat, dat de faptul că mulți dintre profesorii lor proveneau din rândurile celor mai buni specialiști din industrie și din centrele de calcul. Efortul lor de a se acomoda cu cerințele producției, ale băncilor sau din institutele de cercetare erau rezonabile, ceea ce-i făcea să fie extrem de competitivi pe piața muncii, chiar dacă până în 1989 absolvenții erau repartizați în producție, nu plecau de izbeliște ca azi, să nu zic de bejenie prin străini, deși și acolo le merge foarte bine și n-am de ce să-i vait eu pe soft-iștii din West-Europe sau din USA veniți din Cib.A.

Autoselecția este benevolă și nu trebuie tratată ca o discriminare pozitivă, ci ca pe un act conștient prin care absolventul de liceu sau absolventul de facultate îl trăiște și care îi permite să stabilească poziția in și de  out în raport cu apartenența la colectivitatea studenților de la Facultatea de Cibernetică, respectiv, la colectivitatea cadrelor didactice vare predau în Facultatea de Cibernetică. Cunoscându-se exigențele , este clar că alegerea nu este ușoară și nici nedureroasă, iar riscurile devin majore dacă resursele de care dispune cel ceface alegerea nu sunt suficiente. Nu există decât o opțiune, aceea de a fi foarte bun în meserie. Altceva nu există. Nu se vorbește de programator slab. Nu se vorbește de cibernetician slab. Este exact ca în chirurgie, unde nu există chirurg slab. Ca și acolo, în zona ciberneticii există numai high level, ca rezultat al proceselor de autoselecție în cascadă. Judecând la rece, Facultatea de Ciberbetică, CSIE mai prescurtat, este unde este pentru că aici operează nenumărate criterii și pârghii de autoselecție. Planurile de învățămând conțin discipline foarte dificile. Profesorii care predau au un nivel aparte de disciplină generat de complexitatea conceptelor pe care le predau. Locurile de muncă obținute după absolvire, deși sunt foarte bine plătite, conțin sarcini pe care numai niște specialiști adevărați vor fi în stare să le ducă la bun sfîrșit.

(18 martie 2017)

Criterii valorice

Sunt persoana care apreciază valorile autentice în raport cu criteriile mele care sunt stabile și pe care nu le voi schimba niciodată. La mine un om ori este om, ori este un gunoi, adică ori are valoare, ori este un nimic. Nu am stadii intermediare.

Sunt stabilite mereu criterii și se observă că legile sunt date încât criteriile să avantajeze clar pe unii și să-i dezavantajeze pe alții.

Așa-zisul juriu de specialitate de la Eurovision de la noi avea darul să răstoarne opțiunile publicului. Bine că s-a terminat circăraia aia, că se plăteau niște bani pentru a fi în afara oricărui clasament la 20 de milioane de locuitori mioritici.

Criteriile valorice trebuie să fie construite cu adevărat pe baze valorice, de oameni onești, cu onoare și cu mândrie. Nu au ce căuta să predomine criteriile cantitative. Criteriile valorice sunt criterii calitative, în care apar aprecieri de exceptional, foarte bine, bine, mediocru, rău și foarte rău. Acestea se pun în corespondență cu subintervale de pe o scară definită pentru aprecieri cantitative, eventual.

dacă criteriile sunt cu elemente de graniță, este clar că apar chestiuni proaste în care nu se mai face diferența între nimic și nimic.

• Pentru a-l scoate pe cel mai bun, se dau puncte și există un sistem definit încât între punctajul normal și cel maxim există un interval, uneori mai mic, alteori mai mare (1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,12) lipsește 11 sau (4,5,6,7,8,9,10,15), lipsesc 11, 12, 13, 14.
• Pentru stadii intermediare bine definite punctele acordate ai lipsa mai multe valori (1,2,3,7,8,9,13,14,15).
• Se stabilește subintervalul (0,78; 0,92) unde se află calificativul bine, și în dreapta este calificativul foarte bine, în stanga este calificativul rău.

Important este ca aceste criterii o dată stabilite să nu se mai modifice mulți ani pentru a asigura continuitate și comparabilitate.

(18 mai 2016)