Despre funeraliile naționale

Când am citit o carte despre Giuseppe VERDI am aflat că acesta a lăsat scris ca să fie dus spre locul de veci cu mare discreție, ceea ce s-a și întâmplat. Anul acesta a trecut spre cele veșnice Mihail GORBACIOV, cel care a rescris istoria și chiar dacă a fost președintele al URSS, a avut parte de o înmormântare asemeni unui muritor de rând.
Funeraliile naționale înseamnă:
- zile de doliu național,
- organizarea procesiunii,
- mulțimi de oameni în mișcare,
- transmisii la televizor,
- omagierea persoanei dispărute,
- adaptarea programelor tv,

- voci joase ale crainicilor,

- folosirea de haine cernite,

- utilizarea de banderole negre,

- tristețe și se plânge în colectiv, 
- coborârea drapelelor în bernă,
- atribuirea numelui persoanei dispărute unor orașe, străzi și instituții, 
- depuneri de coroane,
- organizarea de gărzi la catafalcul marelui dispărut.
Îmi amintesc de funeraliile lui Leonid BREJNEV, transmise la televizor. Îmi amintesc de funeraliile lui Gheorghe GHEORGHIU DEJ. Îmi amintesc de funeraliile Regelui MIHAI I. Îmi amintesc de funeraliile lui KIM IR SEN. Îmi amintesc de funeraliile Reginei ELISABETA a II a Marii Britanii. Toate au avut parte de organizare perfectă și de îndelungi comentarii și transmisii la televizor. Se organizează funeralii naționale, de regulă, pentru persoanele aflate în funcție, care decedează sau care prin ceea ce au făcut în viața lor au căpătat o astfel de recunoaștere încât contemporanii lor consideră că o formă de recunoaștere a meritelor este aceea de a le organiza funeralii naționale.

Deși atunci când Maria TĂNASE a plecat dintre noi, nu i s-au organizat funeralii naționale, în mod spontan tot Bucureștiul a inundat străzile care duceau spre Cimitirul Belu și au condus-o pe marea artistă spre locul său de veci, ceea ce a echivalat unor funeralii naționale sau chiar mai mult decât atât pentru că tot ceea ce s-a întâmplat atunci a fost spontan, din dragoste și respect pentru artistă.

(18 decembrie 2022)

Reminiscențe totalitariste

HITLER a dorit cu ardoare să se țină Jocurile Olimpice la Berlin în vara anului 1936, căci astfel își legitima regimul său dictatorial. După al II-lea Război Mondial au apărut țările comuniste și a fost extraordinar de important pentru ele să fie legitimate internațional. De aceea în Republica Democrată Germană - RDG, s-a dezvoltat sportul extraordinar de mult. Fiecare medalie obținută de sportivii din RDG, a însemnat:
- să se vorbească despre RDG,
- să fie arborat drapelul RDG,
- să fie intonat imnul RDG,
- sportivii să se înfășoare cu drapelul RDG.

Și celelalte țări comuniste, unde totalitarismul era crâncen, au dezvoltat sportul ca modalitate sigură de a fi promovate țările respective. Așa au apărut gimnastele din România. Așa au apărut boxerii cubanezi. Observăm și acum eforturile pe care le depun țări totalitariste de a se promova prin sport și un exemplu este Republica Populară Democrată Coreană. 

Reminiscențele totalitariste specifice dictaturilor sângeroase și dictaturilor comuniste, reverberează și acum după ce au trecut 33 de ani de la prăbușirea comunismului în țările Europei de Est, căci sportul a rămas pentru aceste țări, principala emblemă a lor, din moment ce cu productivitatea stau rău, cu nivelul de trai stau rău, cu industria stau nu prea bine și cu știința cu atât mai puțin din lipsă de performanță în universități și în laboratoarele de cercetare.

Intrarea în normalitate va fi atunci când:

- pentru toate ramurile sportive se va dezvolta sport de mase,

- dintre zecile de mii de tineri din competițiile de masă vor fi selectate câteva sute,

- din cele câteva sute vor fi selectate câteva zeci de sportivi, campioni, vicecampioni naționali,

- cele câteva zei de sportivi de excepție vor fi pregătiți cei ce vor merge la competiții internaționale.

Până atunci, sportul este un lux, pe bani mulți, un scop în sine, fără vreo legătură cu sănătatea națiunii, fără a stimula participarea maselor la activități dătătoare de sănătate, putere de muncă și longevitate. În țările spălate, marii sportivi sunt oameni normali, iar stimulentele pe care le primesc sunt cu mult mai modeste decât în țările bananiere. Acolo campionii olimpici nu primesc rente viagere și muncesc după ce încheie sportul exact cum arată că face Nadia COMĂNECI care este stabilită în USA.

Existența unor filtre valorice are menirea să schimbe obiectivele celor care practică sportul și a celor care se ocupă de sport. Nu spun că sportul este un business așa cum confundă unii fotbalul, dar trebuie mers și pe ideea de eficiență. În opinia mea, așa cum au fost construite sălile de sport pe lângă școli, tot așa trebuie construite bazine de înot la care să aibă acces toți elevii. Este o rușine națională să ai tineri care nu știu să înoate, din cauză că în mahalaua lor nu există un bazin de înot. Sunt sporturi care nu necesită o bază materială extraordinară, așa cum este săritura în lungime. Trebuie promovate sporturile puțin costisitoare, dar despre sport de masă trebuie să fie vorba. Nici nu trebuie un minister al sportului. Ministerul educației trebuie să se ocupe de sport. Elevii fac sport de masă de toate felurile. Elevii de liceu trebuie să practice sport. Studenții trebuie să practice sport. Pentru tinerii și pentru  maturi sau bătrâni, inițiativa privată trebuie să vină cu cluburi, săli de fitness, terenuri de fotbal. 

Campionatele naționale trebuie să aibă loc după ce s-au derulat campionate județene. Campionatele județene au loc după ce s-au derulat campionatele din orașe. Campionatele din orașe se derulează după ce au avut loc campionate în școli și  în licee. Sportul de masă trebuie să fie baza. Așa-zisul sport de performanță, dacă nu are în spate selecții de la sportul de masă este un moft nenecesar  și costisitor.


(16 august 2022)

Stânjenei