Vasile PETROVICI: De vorbă cu Marcel CHIRNOAGĂ

Vasile PETROVICI este colecționar de artă și istoric de artă. El este autorul mai multor lucrări publicate de-a lungul anilor.
Marcel CHIRNOAGĂ este pictor cu operă vastă, recunoscut pentru tablourile realizate.

Este o acțiune temerară din partea istoricului de artă Vasile PETROVICI de a realiza un astfel de demers, care constă în a pune întrebări unui artist și prin răspunsurile sale artistul să dezvăluie acele laturi ale vieții și muncii sale de creație, astfel încât cititorul să înțeleagă sensul operei acestuia. Pentru a duce la bun sfârșit acest demers, istoricul de artă Vasile PETROVICI trebuia:

- să cunoască personalitatea artistului,

- să știe care sunt tablourile pictate de artist,

- să cerceteze etapele vieții artistului,

- să înțeleagă firea artistului.

Cartea are 192 de pagini, dintre care 175 de pagini conțin întrebări adresate de Vasile PETROVICI și răspunsurile date de Marcel CHIRNOAGĂ.

Se știe că există întrebări foarte luni la care se răspunde prin da sau nu, cum tot atât de bine, sunt întrebări foarte scurte, prin care se răspunde cu multe fraze, care au darul să lămurească toate aspectele.

Cartea este referită prin:

Vasile PETROVICI - De vorbă cu Marcel CHIRNOAGĂ, Editura Corint, București, 2012, 192 pag, ISBN: 978-973-135-720-1

Pentru a înțelege epoca în care a trăit și creat Marcel CHIRNOAGĂ, trebuie citită această carte pentru că:

- opera lui Marcel CHIRNOAGĂ reflectă direct viața și locurile unde a trăit artistul,

- oamenii pe care i-a întâlnit artistul făceau parte integrantă din acea lume,

- atitudinea sa față de tot ceea ce-l înconjura, a reflectat un mod de a înțelege lumea.

Întrebările pe care le adresează Vasile PETROVICI graficianului Marcel CHIRNOAGĂ vizează familia artistului, educația acestuia, perioada de armată, dar cele mai multe, de la pagina 37 până la pagina 89, se referă la opiniile artistului față de opera sa. Sunt date elemente care clarifică contextul în care a lucrat, oamenii pe care i-a întâlnit, influențele care au apărut în viața sa. La paginile 176 la 190 sunt fotografii în care apare graficianul Marcel CHIRNOAGĂ alături de familie sau în atelierele sale, dar și artistul împreună cu personalități din viața publică a vremurilor în care și-a desfășurat activitatea.

Întrebările puse de Vasile PETROVICI sunt directe, iar răspunsurile sunt pe măsură, ceea ce face ca întregul demers să lămurească toate aspectele pe care Vasile PETROVICI și-a propus să le urmărească. Trebuie să spun aici că graficianul Marcel CHIRNOAGĂ este un om de mare cultură, ceea ce i-a permis ca răspunsurile sale să fie dinamice, să aibă culoare și să fie concise, strict pe problema definită de întrebare. Graficianul își cunoaște valoarea și de aceea, prin răspunsurile sale pune accent pe descrierea realităților din vremurile pe care le-a traversat, iar aprecierile muncii sale sunt lăsate la altitudinea cititorului cărții, căci prezența lucrărilor sale în muzee și colecții particulare arată că era un pictor căutat . Faptul că a făcut și ilustrație de carte și chiar de mai multe ori, dovedește că poeții și prozatorii știau la cine să apeleze și aveau certitudinea că dacă vor colabora cu Marcel CHIRNOAGĂ lucrările lui de grafică vor potența valoarea cărții care se va publica. 

Am văzut la TVR o emisiune unde moderatoarea punea astfel de întrebări încât răspunsul era sugerat, ceea ce în cartea în care Vasile PETROVICI pune întrebările, nu se întâmplă. Graficianul Marcel CHIRNOAGĂ este liber să-și exprime punctele de vedere, să caracterizeze personajele pe care le-a întâlnit, situațiile în care s-a aflat, scoțând în evidență un anumit tip de relații inter-umane, specifice vremurilor de atunci.

Am fost plăcut impresionat că foarte multe dintre caracterizările pe care le face graficianul unor personaje despre care știam și eu destul de multe, coincid cu ceea ce gândeam și eu despre acele ființe, fie că erau scriitori, fie că erau oameni politici, fie că erau decidenți de ocazie, care își făceau simțită prezența prin puterea pixului cu care semnau acte care însemnau mult pentru evoluția unui artist care trebuie să trăiască din munca lui nu numai el, ci și familia lui, iar tablourile trebuie să circule, să fie văzute și admirate.

Când am citit cartea aceasta, am căutat să fac și analiză pe text. Sunt bucuros să constat că atât Vasile PETROVICI, cât și graficianul Marcel CHIRNOAGĂ au respectat regulile echilibrului și proporțiile cu care graficianul este obișnuit, iar lucrarea în ansamblul ei este un întreg armonios.




(11 decembrie 2022)

Revistele de pe vremea mea

 Revistele de pe vremea mea erau specifice propagandei comuniste, căci eu mă ocup de perioada 1947 -1967, ca să se justifice sintagma de pe vremea mea, pe care o așez la toate temele de care mă ocup o perioadă de timp. În acele vremuri se credea că presa este instrumentul principal pentru formarea omului nou, care să construiască noua orânduire în România. Revistele aveau un alt statut, căci cu oamenii de artă sau de știință nu te joci sau dacă joci, jocul este foarte periculos și politrucii partidului nu-i fac față, căci sunt foarte slabi. Revistele care apăreau la chioșcurile amplasate în locuri circulate erau:

• ROMÂNIA LITERARĂ ziarul Uniunii Scriitorilor din R.S.R. era cuvântul partidului pentru oamenii de litere din țară, poeți, prozatori, dramaturgi și critici literari. Am fost abonat pe când eram elev de liceu la această revistă. Aici am găsit versuri ale unor poeți cât de cât moderni, dar care veneau tot din cultura comunistă, fără însă versuri despre tractoare, CAP și despre muncitori fruntași. Erau metafore, gândire profundă, idei mărețe, frumos ambalate.
• CONTEMPORANUL era un ziar de cultură, care avea rolul de a propaga în forme ceva mai sofisticate ideile socialismului, astfel încât oamenii care aveau preocupări intelectuale, să fie la curent și cu idei din vest dar combătute cu argumente cât de cât credibile. Am găsit acolo o zicere a unui filosof care zicea că la matematică nu există elev rău, ci profesor rău. Când i-am arătat-o profesorului meu de matematică, mi-a dat o notă de doi, măgarul. În acestă revistă George CĂLINESCU publica o Cronică a optimistului, foarte interesantă. Acolo am aflat de eroarea din Scrisoarea a III-a că lupta de la Nicopole a fost după lupta de la Rovine și CĂLINESCU mulțumea unei eleve că l-a atenționat asupra acestui detaliu.
• LUCEAFĂRUL era un ziar tot al Uniunii Scriitorilor din RSR care se adresa tinerilor poeți, prozatori și dramaturgi și care venea cu un suflu nou. Am fost abonat pe când eram elev de liceu la această revistă. Acolo am citit versuri frumoase cu rimă albă și ceva proză modernă, care mai scăpa cenzurii draconice, căci la un moment dat Eugen BARBU era membru al cc al pcr și-și permitea unele libertăți. În luceafărul am văzut o poză a lui Lucian BLAGA din spital, ținându-se cu mâinile de drugii tăbliei de la pat, poză care m-a marcat datorită privirii poetului.
• CINEMA era o revistă ternă la început, dar cu format mare și colorată ceva mai târziu, căci Ecaterina OPROIU era soția lui Costin MURGESCU, omul căruia îi erau deschise multe uși la nivel înalt în partid. Ea fiind o femeie foarte deșteaptă, adunase acolo în redacție creiere deosebite și avea colaboratori cu totul speciali. Era o plăcere să citești articole scrise de I.D. SUCHIANU, Ana Maria NARTI, dar și de alții foarte numi.
• URZICA era o revistă de umor, care era cumpărată destul de mult, căci românului îi place să fie vesel. Erau acolo glumite cuminți, căci nu se ridiculizau racilele societății, ci doar minusuri ale unor indivizi. Era o caricatură cu un bătrânel cu o tinerică în brațe și sub caricatură scria că a înFIAT-o, FIAT fiind marca unei mașini și în vremea aceea cine avea mașină era cineva. Sau mai era o caricatură cu un leu frumos desenat ca tablou la o frizerie și sub tablou scria: nu primim bacșiș, iar cititorul înțelegea că frizerul de acolo nu primea bacșiș sub un leu.

Copii aveau și ei revista lor. Exista și revista FLACĂRA, exista și revista FEMEIA. Nu scriu despre ele, pentru că nu le-am citit și nu aveam bani să cumpăr reviste. Între a da 1,5 lei pe o revistă și a da 2 lei pe un plic de timbre filatelice, preferam să cumpăr plicul cu timbre.

(02 iunie 2022)

365 împotriva României: Eugen BARBU și marea productivitate

Dacă Eugen BARBU rămânea doar scriitor, ar fi ajuns un mare scriitor. Așa, Eugen BARBU s-a băgat în politică, ajungând în tot felul de dregătorii și chiar și membru supleant al CC al PCR, într-o perioadă absolut nefastă pentru cultura română.

El a scris romane bune, dar a și fost acuzat de plagiat. Ceea ce i se reproșează lui Eugen BARBU și-i reporșez și eu este faptul că nu a fost un om al construcției, ci un fel de BĂSESCU al literaturii acelor vremuri, care căuta conflictele cu lumânarea. El avea o productivitate extrem de mare în a scrie, pentru că folosea mână de lucru la negru în a face ceea ce un singur om face, adică scrie pentru sine. Se pare că un plagiat celebru din PAUSTOVKI a fost rezultatul unei astfel de inginerii.

S-a vorbit mult și despre romanul Principele. Cine citește romanul și nu se uită nici la bârfe și nici la analizele docte din jurul lui, va aprecia opera ca atare, ca fiind de valoare. Dacă scriitorul mai zăbovea o secundă în plus, cu siguranță Principele era o capodoperă.

L-am inclus aici pe Eugen BARBU doar pentru faptul că el de pe poziția importantă pe care a avut-o în plan politic nu a făcut niciun efort de a pune literatura română valoroasă pe linie, asemeni unei garnituri de tren deraiate, pe care acesta doar a privităo și a plecat mai departe. Deși se considera cititorul rafinat al unor scrieri contemporane, dar și al unor scrieri vechi, Eugen BARBU nu a văzut boabele fine de aur ale grâului și a lăsat neghina să se strecoare, promovând și multe dintre nonvalorile unui proletcultism ceva mai rafinat, dar tot proletcultism numindu-se.

Am așteptat și am citit lucrarea sa O istorie polemică și antologică a literaturii române, dar am fost dezamăgit. Am regăsit în paginile ei un Eugen BARBU subiectiv, aproximativ și mai ales făcând judecăți de valoare ca și cum dai cu barda, văzându-se amiciții și inamiciții cu ochiul liber. Oricum cartea fiind una dintre acele istorii care nu se vor mai publica vreodată, căci nu selectează, nu ierarhizează și nici nu clarifică, ci, exact cum reiese din titlu, polemizează, adică mahalagește.

(29 iulie 2018)