Clasele V - VII de pe vremea mea

Pe vremea mea, trecerea de la orele de clasă cu un singur învățător la cele cu profesori a fost un salt de-a dreptul spectaculos. Norocul meu a fost că am avut profesori care știau carte și despre care și acum, la peste 60 de ani de la terminarea claselor V- VII sunt în stare să spun lucruri foarte bune cu exactitate, argumentând fiecare calificativ cu detalii semnificative, care mi s-au întipărit în memorie, căci erau lucruri de neuitat.

În primul rând, profesorii își făceau datoria, iar materia din manual era parcursă integral.

În al doilea rând, profesorii erau corecți în a acorda note și eu nu am sesizat note acordate pe nedrept.

În al treilea rând,  înțelegeam lecțiile din clasă și doar dacă trebuia să memorez o poezie insistam acasă.

În al patrulea rând, profesorii ne vorbeau frumos, pentru că ei erau distinși, nu gloabe.

În al cincilea rând, tot învățământul se baza pe gândire, nu pe memorare.

În al șaselea rând, nu am avut teme de vacanță. Dacă citeam cărți  așa doream și era pentru mine.

În al șaptelea rând, temele de acasă includeau câteva exerciții, nu cu zecile, urmărind calitate.

În al optulea rând, disciplina la clasă era dată de modul în care decurgeau lecțiile și de profesor.

În al nouălea rând, profesorul știa atât de multă carte încât ne capta atenția și îl admiram.

În al zecelea rând, profesorul știa să aleagă grâul de neghină și judecățile lui de valoare erau perfecte.

În al unsprezecelea rând, profesorii mei au fost cu toții modele pentru mine căci erau speciali.

Acum că există Internet, că există televizor, că există laptop, că există telefon mobil, profesorul trebuie să fie atât de bun încât să aibă capacitatea de a-i atrage atenția elevului prin ceea ce spune, încât acesta să-l admire pe profesor cât de bun este, cât de deștept este și profesorul să devină pentru acest elev, un adevărat model. Cine nu reușește o astfel de abordare, va fi umilit, înjurat, bruscat, căci elevul consideră că resursa lui cea mai importantă, timpul, este folosită abuziv de profesorul care nu se ridică la înălțimea cerințelor lui. Pe vremea mea, profesorul era exact ceea ce eu aveam nevoie, el răspundea întrebărilor mele de atunci și de aceea îl priveam cu admirație, căci mă făcea să mă înțeleg și să mă autodepășesc.


(30 aprilie 2023)

Geometria românească văzută din avion

Geometria românească văzută din avion este frumoasă, dulce, mioritică și originală. Petecele de pămând sunt caracterizate prin:

- hotare șerpuitoare;

- culori extrem de diferite;

- denivelări pronunțate;

- lipsă de culturi;

- părăsire;

- dimensiuni inegale;

- îngustime;

- mărăcinișuri.

dacă înainte de 1989 pământurile erau reunite în cadrul CAP-urilor și din avion ar fi părut parcele imense, regulate ca să fie arate cu tractoare și recoltele culese mecanizat, acum, cu plugul de lemn sau plugul tras de boi sau de un cal, pământul fărâmițat arată exact cum a căsut la măsurătorile date de comisiile de restabilire a drepturilor de proprietate.

Noi avem mintea prea întortocheată. În textele noastre totul este poetic, adică prea pe ocolite. Dacă străzile noastre nu sunt drepte, ele reflectă gândirea noastră strâmbă și urtă. Este clar că și petecele de pământ nu aveau cum să fie pătrate sau dreptunghiuri, ci forme dintre cele mai ciudate și mai obscure, care reflectă micimea fiecăruia dintre noi.

(21 septembrie 2017)

Geometria olandeză văzută din avion

Când avionul începe să coboare pentru că ne apropiem de Amsterdam Airport Schiphol se văd ogoarele olandezilor care au forme regulate de:

- dreptunghi;

- pătrat;

- trapez.

Contururile sunt perfecte și culorile sunt de un verde intens atuci când culturile sunt în primele stadii, iar culoarea devine galbenă când culturile sunt gata de recoltat.

Noaptea, din avion se văd solariile luminate artificial pentru că acolo este stimulată creșterea plantelor. Olandezii sunt un popor disciplinat și dârz. Numai un astfel de popor are curajul de a porni pe pări și oceane pentru a cucerii teritorii. Istoria imperiilor coloniale are nenumărate pagini în care Olanda este prezentă, trecutul Companiei Indiilor de Vest este deosebit de zbuciumat, iar acum în insula St. Marteen există o parte care aparține Olandei și locuitorii ei o duc foarte bine, asemeni părții care aparține de Franța.
Un popor care și-a construit țara scoțând pământul din apele mării nu are cum să fie decât un popor perfect, care duce totul spre perfecțiune, iar laleaua este simbolul acestei trăsături a olandezilor.

(20 septembrie 2017)

Cerul în arta fotografică

Nenumăratele albume cu fotografii tipărite de marile edituri specializate prezintă latura artistică a acestei arte, prin contururi, lumini, străluciri și prin încadrări. Fotografia alb-negru realizată cu aparatele de demult în care parametri erau fixați manual, în care toate reglajele se făceau manual a însemnat prima manifestare artistică recunoscută ca atare.
Acum au apărut aparatele foto digitale, supercomputerizate și toate restricțiile legate de stocarea dar și de prezentare a pozelor au dispărut. Pe orice telefon mobil se stochează fără nicio dificultate 100 de poze. Acum există carduri care stochează în aparate foto de mare rezoluție cel puțin 1000 de poze.
Ceea ce trebuie să existe care să transforme o fotografie în operă de artă este talentul fotografului.
Sunt convins că folosind o tehnică sofisticată nu dispare actul de creație, așa cum nu a dispărut și nici nu va dispare în cinematografie, deși acolo există linii de producție și cinematografia este recunoscută de mulți ani ca fiind o adevărată industrie.
Zilele acestea mi-au atras atenția cinci fotografii color în care artistul a intervenit și a modificat anumite elemente de colorit, făcând din aceste poze expresia unei stări sufletești în care tristețea este dominantă.
Artistul a reușit să construiască și mai ales să transmită această încărcătură a tristeții prin modul în care a adus transformări cerului. Mi-am adus aminte de cerul cu nori al Irlandei, unde se glumea spunându-se că acolo vara este într-o joi între orele 10,00 și 12,00.
In acele fotografii sunt cladiri monumentale dintr-un oras vechi transilvan și contururile clare cu fine nuanțe de alb ce le separă de cerul întunecat parcă delimitează două lumi. Este vorba de o lume a materialului, rămasă în aceleași coordonate pentru totdeauna și lumea celor în mișcare simbolizată de norii care sunt atât de schimbători în haosul lor.
Între tristețe și singurătate, în acele fotografii, ele însele opere de artă, este dominantă tristețea artistului, ca sentiment măreț, într-o lume împietrită în care verticalele zidurilor, oblicele acoperișurilor și paralelele firelor separă prin geometriile lor exacte o lume de alta.
Este impresionant acest set de fotografii, care definesc o stare dar și un artist autentic.
(3 martie 2016)