Salariul și calitatea muncii

Normal ar fi ca salariul să depindă de:

- calitatea muncii,

- cantitatea de produse,

- de timpul lucrat,

- relațiile interumane,

- disciplina lucrătorului.

În realitate sunt alți parametri care dau dimensiunea salariilor precum:

- neimplicare,

- nemunca,

- bârfa,

- intrigăreala,

- hoția,

- lingușeala,

- lingăreala,

- cedările,

- bancurile,

- bețiile,

- peșcheșurile,

- chefurile.

Numai așa se explică lipsa de autostrăzi, calitatea proastă a produselor și serviciilor pe care le întâlnim la tot pasul, dar și dezinteresul pentru creșterea calificării. Salariul și calitatea muncii ar trebui să meargă mână-n mână, dar lucrurile nu stau deloc așa, din moment ce sporurile joacă nu rol de a-i diferenția pe cei ce lucrează mai bine decât alții, ci sunt factorul egalizator, ca să fie bine și să nu fie rău.
Decât mult și fără rost,
Mai bine puțin și prost.

(28 martie 2018)

Salariul și creșterile lui

Este o lege nescrisă a firii prin care salariile trebuie să crească. Cine se atinge de salariu și-l micșorează iese din istorie. Niciodată Traian BĂSESCU și ai lui nu vor fi iertați că în 2010, fără un motiv serios a tăiat salariile cu 25%.

Salariile cresc pentru că:

- se reduc timpii neproductivi;

- crește productivitatea;

- calitatea produselor crește și ea;

- randamentele utilajelor se schimbă;

- mersul istoriei este dezvoltarea;

- experiența oamenilor își spune cuvântul;

- managementul este mai bun;

- se obțin calificări superioare;

- se reduc cheltuielile cu pierderile.

Salariile cresc și datorită faptului că cei ce le încasează devin pe an ce trece mai buni, mai eficienți, mai dornici de autodepășire. Principiile care stau la baza producției se schimbă și de fiecare dată se înregistrează progrese notabile care se reflectă și la nivelul salariilor nu numai la nivelul profiturilor. La noi tehnologii apar noi meserii și noi niveluri de calificare și de complexitate a muncii, toate reclamând salarii substanțial mai mari comparativ cu alte munci cu mult mai simple și mai de rutină. La noi se observă ideia bizară, retrogradă și vulgară conform căreia musai pentru a crește salariile ritmul de creștere al productivității trebuie să fie mai mare decât ritmul de creștere al salariilor. Este aceeași gândire de cacao a economiștilor submarxiști, în care productivitatea se calculează ca raport între bumărul de produse supra numărul de muncitori și unde nu se suflă nicio vorbă despre calitate, robotizare și alte nimicuri, care sunt esențiale în dezvoltarea societății. În plus, economiștii aceștia fraieri, subdezvoltați și cretinoizi nu iau în calcul ideia că motorul dezvoltării este forța de muncă stimulată, cu perspectivă optimistă și cu strategie evolutivă, în niciun caz stagnantă. Faptul că acum toți indivizii pedalează pe sustenabilitate când se caută să se stopeze migrarea medicilor prin creșteri masive de salarii, este nu numai antieconomic, dar și antisocial. salariile sunt o convenție și cu numai productivitatea calculată vulgar trebuie luată în considerare, ci calitatea este determinantă. Încă din 1961 Nicolae CEAUȘESCU vorbea despre calitate ca sursă de creștere a comunismului la noi. Chestia a rămas de aceeași actualitate și în ziua de azi. Deci, în opinia mea, salariul minim dacă mâine ar fi fixat la 3.000 de lei nu ar fi o exagerare, căci de 25 de ani productivitatea cu luarea în calcul a calității ar fi reflectată corect prin salariu pornind de la acest nivel. Nu se va vorbi în niciun caz că un muncitor zugrav de acum 20 de ani face meserie acum ca atunci, ci cred că are de cel puțin 10 ori calitate mai bună, iar salariul său nu a crescut de 8 ori, săzicem. Despre toate meseriile tot așa se va spune, căci nimeni nu are o explicație științifică, economică de ce un muncitor romând în Franța are salariu la jumătate ca un francez, exact pentru aceeași muncă, dacă tot este să fim pudici, corecți, orientați, logici și măreți, cum le place unora să se creadă, chiar dacă nu au  înțeles nimic despre cum stau lucrurile cu economia modernă, unde legitățile sunt cu totul altele, nu ca acum o sută de ani.

(10 februarie 2017)

Salariul ca o peltea

Su se numesc nesimțite pentru că:

- sunt foarte mari;

- nu reflectă nimic;

- nu necesită savantlâcuri;

- nu incumbă riscuri;

- sunt ca o pleacă picată din cer.

Nu despre aceste salarii vreau să scriu, ci despre salariile mici, de care bieții oameni trag din greu să le ajungă de pe o lună pe alta, căci alte surse de a face rost de bani suplimentari nu au și nici produse agricole nu au dă unde să aducă. Oamenii aceștia care trăiesc numai din salariu sau numai din salarii știu să chibzuiască cheltuielile și reușesc să se încadreze. Salariul ca pelteaua se referă la cei care nu dimensionează bine cheltuielile să fac cheltuieli mai mari decât veniturile, ceea ce înseamnă că se împrumută, fac credite. Când vine scadența plătesc ratele, dar se împrumută în continuare și intră într-un carusel al nefericirii totale. Și totul se datorează proastei gestionări a banilor, pe termen lung mai ales, căci bucuria cheltuirii de azi are efecte nefericite pe viitor, căci banii luați cu credit trebuie returnați însoțiți de dobânzi. Salariul nu este o peltea, ci este rigid, deci nimeni nu ar trebui să cheltuiască mai mult decât are. dacă apar situații excepționale, trebuie mare chibzuială. Din credite nu se cumpără acadele și nici nu se merge la distracții.

(09 februarie 2018)

Salariul și tăiatul frunzei la câini

Am văzut oameni care la serviciu nu fac nimic, parcă taie frunză la câini. Nu fac nimic nu pentru că ar ști să facă ceva, ci pentru că:

- nu știu să facă nimic;

- nu vor să învețe să facă ceva;

- sunt protejați;

- le place să piardă timpul;

- se mulțumesc în bălăceală.

În vremurile de demult am fost la o bibliotecă destul de bună din București pentru vreo 10 zile înainte de crăciun. Am văzut acolo o doamnă care era vizitată de alte doamne care timp de 10 zile de la 9,00 la 15,00 au discutat despre:

- cât de mult muncesc ele;

- cât de puțin muncesc altele;

- nedreptatea privind salariul lor;

- dietele pe care le urmează;

- cât de nesimțiți sunt soții lor;

- meniul de Crăciun;

- porcul abia sacrificat;

- rețete de tobă;

- faptul că a crscut cozonacul.

Eu le incomodam la început, dar apoi m-au ignorat și spuneau tot ceea ce aveau de spus, inclusiv despre șei care erau aroganți, părtinitori, nepregătiți, vulgari, banali, drept care nu le înțelegeau pe nevestele lor cum îi mai țin la ușa apartamentului.

Am văzut li alți tăietori de frunze la câini, bărbați cât muntele fiind care ședeau la umbra nevestelor, angajate la aceeai instituție și care se vânturau de colo-colo fără să facă nimic, încât aveam senzația că sunt cei care vin să vadă ce și cum și să toarne mai departe. Realitatea a fost că la ieșirea lor la pensie nu i-a regretat nimeni, ba mai mult, postul a disporut din stratul de funcții, ceea ce arăta clar că viața curgea în continuare și fără ei. Mai erau și alții care fuseseră parașutați pe posturi de tăiat frunza la câini, după ce ori ei, ori neamurile lor fluieraseră în biserică. Veneau, semnau condica. Luau o foaue de hârtie ăe care o priveau fix timp de 8 ore, după care semnau condica de placare.

(09 februarie 2018)

Salariul nevăzut

Un bărbat muncește.

Nevasta bărbatului muncește.

Ei muncesc din greu.

Împreună câștigă 4.500 lei.

Din banii ăștia:

- plătesc mâncarea;

- plătesc utilitățile;

- plătesc impozite;

- cumpără țoale;

- cumpără ceva medicamente;

- merg la socrii;

- merg la părinții ei;

- el bea câteva beri;

- plătesc telefoanele mobile.

Ei au două salarii la vedere, pe card, cu fluturași în plic. În medie 2.250 lei.

Un bărbat este la pârnaie și:

- are mâncarea asigurată cu calorii calculate;

- are acoperișul asigurat;

- are medicamente asigurate;

- nu muncește nimic;

- nu merge niciunde;

- nu ar drept să aibă telefon mobil;

- nu cumpără țoale.

Toate puse unele lângă altele, înseamnă cheltuieli ale statului de 2.500 lei în medie.

Nu trebuie considerațica salariu acești bani, căci nu intră pe card, că nu vine și un fluturaș. Ei tot bani sunt pentru mâncare, utilități și pentru asigurarea securității individuale. Bărbatul din pușcărie are un singur minus: nu este liber. Dar și el are salariul lui, în natură. Dacă muncește primește și bani.

(09 februarie 2018)

Salariul și nemunca

Nemunca se plătește la noi. Sunt oameni care nu fac nimic și primesc salarii barosane. Ar trebui să se facă o analiză ceva mai atentă pentru a vedea ce înseamnă nemunca și pentru a vedea de ce ea este plătită. 

Nemuncă este atunci când:

- omul vine la muncă, are de treabă și nu face nimic și primește salariu;

- omul nu vine deloc la muncă și primește totuși salariu;

- omul pleacă de la muncă și-și rezolvă probleme private pentru care primește totuși salariu;

- omul vine la muncă dar rezolvă probleme private, încasează bani și mai primește și salariu;

- omul vine la muncă, nu muncește și doarme, încasând salariu pentru somnul adânc;

- omul vine la muncă beat, face scandal și primește salariu.

Lucrurile sunt astfel alcătuite încât nemunca nu este sancționată drastic pentru a le piere cheful chiulangiilor să se facă că au serviciu, dar de fapt să încaseze bani nemunciți. Atât timp cât nu sunt lucrurile clar precizate cu ce este voie și cu ce nu este voie, cu ce înseamnă sarcini de serviciu corect executate și cu ce înseamnă abateri de la disciplina muncii, nemunca va fi ridicată la rang de principiu pentru cine este descurcăreț, căci stăm degeaba, leafa merge, noi cu drag chiulim. Nemunca are la bază o serie de slăbiciuni din sistem, căci nu există responsabilități și nici onoare la mulți dintre șefii care au în subordine executanți, pe care nu știu să-i încarce adecvat su sarcini și pe care să-i verifice mereu și nu din când în când sau uneori. Comunismul a întronat nemunca pentru că politicul era deasupra economicului și morala comunistă n-a făcut niciodată casă bună cu performanța autentică, întrucât majoritari erau mediocrii, neîndemănaticii, puturosii și leneșii, dar toți buni propagandiști, lozincarzi și turnători. Acum să nu credem că aceștia au dispărut. Nu, ei s-au perpetuat, căci în firea omului este să profite de pe urma slăbiciunilor unor șefi care ei înșiși au o doză de mediocritate, lâncezeală, suficiență și egalitarism ieftin. Legea salarizării nu conține niciun element care să penalizeze nemunca, mai ales în zonele unde normarea pare imposibilă, adică în zona birocratică, unde tendința de a-i umili pe oameni este puternică, perenă și imuabilă.

(08 februarie 2018)

Salariul și trimisul la specializări

Salariatul este o specie de animal care urmărește numai și numai avantajele pentru el. Este o naivitate să creadă cineva că un salariat își dă sufletul pentru locul de muncă, iar societatea obligatoriu îi va ridica o statuie.

Sunt companii care lucrează onest, adică:

- oferă un salariu bun;

- țin seama de nivelul de calificare existent;

- urmăresc calitatea muncii depuse;

- stimulează pe cei ce muncesc foarte bine;

- dau o perspectivă pe termen lung carierei;

- trimit salariații la specializări.

Eu nu am prea auzit că în Ro să existe așa ceva, dar știu că pe colo și pe colo, adică prin țări spălate și peste ocean se procedează astfel.

Salariul ar trebui să reflecte foarte clar nivelul de calificare de dinaintea angajării, dar și pe cel de la fiecare specializare făcută pe banii angajatorului, adică salariul să crească semnificativ. Numai că trimiterea la specializare nu trebuie să se facă oricum, ci în niște condiții care să evidențieze că s-a făcut muncă de calitate și certificatul e obținut pe bune, nu este doar o hârtie, așa cum se obțin la noi mai toate chestiile aducătoare de bani nemunciți. Adică nu se admite ca să plece la o specializare în Germania a persoanelor care nu vorbesc germana, nu dovedit cu acte, ci prin concurs de limba germană cu public pentru a nu se truca nimic.
Salariul și trimisul la specializări trebuie să fie obiect de reflecție pentru totți, mai ales pentru cei unde uzura morală a cunoștințelor este ceva mai accelerată sau unde este nevoie de noi calificări. este mai bine să recalifici pe unul al cărui comportament este cunoscut și corespunde exigențelor, decât să angajezi un necunoscut riscând.

(08 februarie 2018)

Salariul și statul degeaba

Se zice că la stat se stă, căci de la stat se iau banii. La noi, verbul a sta și substantyivul stat generează extrem de multe jocuri de cuvinte, mai ceva ca acel je parie que Paris n'a pas de riz du Paris sau Napoleon cendant Sedan ceda ses dents.

Este cunoscut că statul este un prost administrator pentru că se dorește acest lucru, la toate nivelurile. Nonperformanța bântuie pe toată lumea. Funcționarul de la ghișeu, angajay cu pile de către șeful său, angajat și el la rândul său cu pile, facee ceea ce știe și cum vrea că el este conștient că are protecție. Asta e decând lumea.

Dacă în mediul privat salariile ar fi atractive în ideia că s-ar lua salarii mari pe stat degeaba, este clar că toată lumea ar migra spre privați. Dar la stat  se iau salarii și pe stat degeaba sau pe făcut lucruri mărunte, banale și foarte rar, sub protecția unui șef care admiră sâni, picioare sau altceva și mai și.

la stat sunt locuri de muncă unde nu se măsoară productivitatea și unde corelația între volumul de muncă și numărul de persoane nu există.

Voi lua cazul institutelor de cercetare. Mulți dintre cercetători se cred a fi din zona cercetării fundamentale, unde nici timpul nu contează, nici când vin rezultatele. Este nrmal să fie așa, căci teoriile nu se descoperă peste noapte, teoremele nu se inventează bătând din palme. Așa că despre cercetarea fundamentală trebuie făcute lte abordări, nefiind rezonabilă existența unor structuri fixe, ci dezvoltări bazate pe proiecte cu durată limitată. Despre celelalte modalități de analiză a activității este mult de vorbit, numai că acolo unde se chiulește și se câștigă bani fără muncă, lumea se înghesuie de numa-numa. Unde este de tras din greu, chiar dacă vine banu, nu apar mușterii. Salariul trebuie să includă peste tot o reflectare a muncii și disciplinei. Adică:

- punctualitatea cu care se vine la serviciu,

- promptitudinea cu care sunt abordate problemele,

- rezultate date problemelor,

- soluții găsite la problemele primite,

- calitate în relația cu ceilalți,

- rapiditatea cu care sunt îndeplinite sarcinile,

- acoperirea cu activități concrete a fișei de posturi.

Salariul trebuie să fie astfel calculat încât să existe un minim, la care se adaugă multe sume rezultate din evaluări care să privească modul în care omul lucrează, căci nimeni nu lucrează în același mod cu un altul care face aceeași muncă dar o face mult mai bine. Salariul trebuie să sancționeze statul degeaba, în ideia că dacă cineva are 100 de cereri primite și a rezolvat 30 dar normele spuneau că trebuia să soluționeze 120, este clar că salariul trebuie să includă penalizări. Adică la salariul minim se va adăuga 1/4 din suma care reprezintă îndeplinirea sarcinilor de serviciu pe rezolvarea acelor cereri. Și tot așa. Numai cei care muncesc foarte bine și fac tot ce trebuie să facă, fără a pune oamenii pe drumuri, așa cum mi s-a întâmplat mie cu un loc de parcare, numai acei salariați trebuie să primească salariu cât mai aproape de maximum.
Salariul și statul degeaba nu prea fac casă bună. Statul degeaba este o chestiune care se produce la multe locuri de muncă unde activități temporare nu sunt externalizate. O modalitate de lucru atentă va permite cunoașterea specificului fiecărui post de lucru și stabilirea sarcinilor ce trebuie îndeplinite. Corespunzător se va vedea și cum se calculează salariul pe componente. Oricum, societatea nu mai are cum să suporte pe cei ce stau degeaba pe banii poporului, căci statul este un fel de popor diluat.

(08 februarie 2018)

Salariul și productivitatea

Se vorbește de faptul că la români salariul minim pe economie este foarte mic. Toată lumea uită că salariul este o convenție din moment ce profitul companiilor este arbitrar și prețurile nu au nicio legătură nici cu valoarea, nici cu cheltuielile și cu atât mai puțin cu productivitatea, ci cu setea nebună a unora de a se îmbogăți peste noapte, cu lăcomia prot-crescuților. Am nenumărate exemple de hoție pe față și dacă dau numai un exemplu, lucrurile sunt clare. la un hotel pe litoral era un automat jegos de cafea de 1 leu, ca peste tot. Acolo, mergeai la recepție, plătteai 5 lei, primeai un jeton, îl introduceai în aparat și în final obțineai un pipi de un leu, la un preț de 5 lei. Am spus tot.

În acest context, salariul nu are nicio legătură cu productivitatea muncii. Este adevărat că la marii producători se stabilește un salariu W lei pe piesă lucrată și dacă muncitorul face Ț piese,  va primi un salariu S=W*Ț lei. Dar crede cineva că la stabilirea lui W s-a avut în vedere altceva decât profitul de la produsul finit? În niciun caz. Normarea se referă la estimarea unui Țmaxim și muncitorul se va orienta să facă și el un număr de piese care să fie pe aproape de acel nivel maxim.

Mi se pare acum de-a dreptul stupidă văicăreala patronilor români care urlă că nu au cu cine să mai facă ceva că muncitorii noștri au plecat în țările unde se plătește mai bine. Era firesc să se întâmple așa ceva. Singura lor soluție este să militeze la creșterea salariului minim undeva la 2.500 lei cât mai repede și atunci oamenii vor vedea efectele. Mitul inflației este spulberat de ce se întâmplă și în alte țări unde nivelul de producție nu declanșează diferențe flagrante între cerere și ofertă. Nu există nicio explicație decentă prin care preșurile la ouă cresc nebunește de Crăciun și de Paște, alta decât lăcomia și nesimțirea comercianților. Un stat puternic și mai puțin corupt are toate instrumentele pentru a aduce în 3 săptămâni salariul minim la 2.500 lei, fără ca BNR să cârâie cumva, iar Soviani să se tăvălească pe jos în chinurile explicațiilor fără de sfârșit cum că nu. Banii sunt și ei tot o convenție. Dacă muncitorul din țara X are câștigă de 5 ori mai bine decât muncitorul de la noi care face exact aceeași muncă, arată exact ceea ce spun eu, căci salariile se plătesc în aceeași țară, adică în țara X.

(08n februarie 2018)

Salariul și calificarea personalului

Înainte de 1989 se ținea cât de cât legătura dintre calificare și salariu. Acum, din dorința de a oferi salarii cât mai mici, firmele de stat dar și cele private se fac că nu mai țin seama de diplome academice de studii și chipurile, nu mai iau în considerare decât ceea ce știe să facă persoana. În acest fel, chestia cu calificarea certificată cumva trece pe planul al V-lea. Oamenii sunt puși să lucreze după proceduri unde nu trebuie:

- experiență,

- expertiză, 

- diplome,

ci trebuie doar:

- rutină,

- disciplină,

- atenție, 

- autoevaluare,

- ritm,

- randament.

Legea salarizării identifică prea puține niveluri de studii, diferențele fiind făcute la calificații cu studii superioare, acel S din anexe și la cele câteva poziții de studii generale sau liceale, nefiind luate parcă în considerare calificările date de școli profesionale, școli postliceale sau prin certificări internaționale, chiar. Este adevărat că se lasă tot felul de marje celor din zona managementului să facă diferențieri între muncile de diferite niveluri de calitate, dar salarizarea nu include prin lege sâmburele calității cumva. Se produce o diluare a atribuțiilor privind calitatea muncii prin tot felul de acte normative, încât executantul, dar și managerul nu știu nimic clar despre ceea ce înseamnă calitate și cum trebuie ea manageriată prin salariu, ca mod unic de diferențiere a angajaților. Păcat, s-a pierdut o ocazie de a introduce diferențieri de calitatea a muncii prin grila de coeficienți, deși acolo este luat în calcul singurul criteriu, acela al vechimii, insuficient pentru a împinge dezvoltarea societății. Dacă se introduceau trei niveluri de calitate concretizate prin trei procente de reducere a duratelor de la vechime și era ceva! Așa a fost lăsată calitatea muncii pe planul al V-lea și rezultatele se văd cu ochiul liber, adică este nasol.
Salariul trebuie să reflecte  calificarea personalului, iar calificarea este cea care dă calitate muncii. Orice altă abordare duce spre demobilizarea forței de muncă și spre generalizarea celor care privesc cu suficiență cariera lor, orientând-o spre abordări minimaliste. Noroc cu auditările care impun ca în companii să fie personal calificat, iar calificările trebuie dovedite cu acte valabile. Altfel, nu s-ar aloca nici la stat bani pentru perfecționare, pentru creșterea calificării, căci în firmele private asemenea fonduri nu prea există. Cei mai mulți dintre executanți se certifică pe banii lor. Acum că sunt la ananghie, companiile încearcă să atragă forță de muncă promițând plata cursurilor de calificare, fără a avea prea mult succes, din moment ce nu umblă substanțial la nivelul salariului.

(08 februarie 2018)

Salariul și perfecționarea continuă

Legea salarizării nu diferențiază oamenii după criterii enunțate clar. Ar fi trebuit să fie acolo scris ceva de obligativitatea ca salariatul să participe la cursuri de perfecționare. Un asemenea drept se produce  la cinci ani, prin concurs transparent. Ar fi trebuit să rezulte că unul cu un curs de perfecționare serios făcut are 5% mai mult la salariu față de unul care nu are respectivul curs. Cine nu participă la un curs în 3 cicluri consecutive are salariul diminuat cu 5%. Ideia de perfecționare este necesară, căci numai un om ptreocupat de creșterea calificării lui va aduce un spor la locul său de muncă.

Mulți invocă faptul că nu sunt bani. Bani pentru perfecționare sunt, dar trebuie identificați, planificați. 

Și faptul că un salariat contribuie la perfecționarea continuă a colegilor lui sau a celor ce sunt ucenici sau vin pentru stagii de practică, trebuie luat în considerare când se acordă salariul. dacă un salariu este bătut în cuie, este clar că omul nu va vrea nimic, ci doar să treacă timpul pe lângă el și el pe lângă timp. Cine vrea calitate și eficiență trebuie să de depărteze de ideia autodidacticismului ieftin și să accepte ideia de cursuri serioase și certificări care să ateste obținerea unui nou stadiu de calificare.

(07 februarie 2018)

Salariile și egalitarismul

Mă așteptam ca legea salarizării să introducă multe elemente calitative. Trebuie spus că există criterii calitative foarte precise care diferențiază pe unii față de ceilalți. Faptul că toți sunt considerați de-a valma e greșit, căci egalitarismul nu duce la dezvoltarea niciunui sistem, niciunei societăți. Și comunismul s-a prăbușit datorită inechităților bazate pe un egalitarism exagerat.

Nu ar fi fost deloc exagerat dacă în toată legea s-ar fi vorbit despre:

- calitatea muncii;

- calitatea produselor;

- calitatea managementului;

- calitatea rezultatelor;

- calitatea inputurilor;

- calitatea proceselor.

Și în zona calității există niveluri precum, respectiv, excepțional, foarte bun, bun, satisfăcător și nesatisfăcător. Introducerea unor procenteprecum:

- sunt încadrați la excepțional cel mult 3% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la foarte bine cel mult 17% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la bine cel mult 50% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la satisfăcător cel mult 20% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la nesatisfăcător cel mult 7% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

- sunt încadrați la inacceptabil cel mult 3% dintre cei 1.000 de membri ai unei colectivități;

Punându-se niște criterii de calitate autentice se va gestiona dinamica trecerii de la o categorie de calitate la alta, dar și ideia de diferențiere în funcție de calitatea muncii a fiecărui salariat. Comuniștii aveau astfel de criterii, căci artiști erau mulți, dar artiști ai poporului erau câțiva, artiști emeriți erau ceva mai mult, ceilalți rămânând artițti pur și simplu. Și capitalismul avea criterii înainte de răzvoi, căci la teatrul Național erau actori societari pe clase, clasa a III-a, clasa a II-a ți cei mai buni erau cei de clasa a I-a. Numai după Revoluție totul s-a răsturnat și acum legea salarizării consfințește un egalitarism deșănțat, lăsând ca prin chestii subiective precum gradații și premii să se facă diferențierile între cei performanți și cei neperformanți. Trist, dar este foarte adevărat, că a fost aleasă calea cea mai proastă de la începuturile comunismului stalinist de tip stahanovist, în care cel prost, dar care avea trecut politic proletarian în spate decidea și băga pumnul în gură intelectualilor rasați și de excepție. Ce trist că ne-am întors de unde am plecat prin anii'50.

(07 februarie 2018)

Salariul și doctoratul

Avem un talent înăscut de a compromite orice. Și ideia de doctorat a fost compromisă pe vecie în Ro datorită plagiatorilor nesimțiți dovediți în presă. Pe vremea comuniștilor, când doctoratul era doctorat și se făcea serios, cine avea doctoratul primea 15% la salariu. A mers jucăria și după 1990, dar după ce doctoratul s-a banalizat, după ce erau mai umlți doctori decât ăia care știau să se iscălească, totul a căzut în derizoriu și fortuit, a trebuit să se excludă tărășenia din salariu, pentru a nu cădea în pornografie totală procedura cu doctoratul.

Ar trebui să fie reintrodusă, dar prin găsirea unei metode foarte transparente de verificare a originalității tezei și printr-o modalitate coerentă de restricționare a numărului celor care ar trebui să primească cei 15%. Este de dorit ca oamenii să fie supracalificați, dar trebuie ca supracalificarea să fie reală, efectivă și nu o chestiune formală, ridicolă, frauduloasă și vulgară.

Sunt sigur că există modalități eficiente, dar noi în niciun caz nu le vom găsi, pentru că suntem artiști în a fenta onoarea, curajul, cinstea, eroismul și mândria.

(07 februarie 2018)

Salariul și limbile străine

Dacă se definește politica poporului cultivat, orice spor de cuunoaștere trebuie să se regăsească în salariu. Astfel, dacă se dorește ca populația să vorbească limbi străine, este simplu de tot. Se va oferi la salariu un spor de 5% pentru fiecare limbă străină cunoscută. Dovada se va face cu acte doveditoare că persoana a participat la cursuri și a susținut un examen, dar și prin participarea la un concurs public, netrucat unde se vorbește în limba respectivă și se dă și un test pe computer. Adică se obțin cei 5% dar pe bune, nu ca în cazul fufulinelor angajate la primăria sectorului X pe post de translatoare de italiană, ziceau unii, dar care nu știau nimic.

Dacă s-ar da o lege că pentru fiecare limbă străină se dă 5% din salariu, cunoașterea de limbi străine fiind dovedită cu acte, într-o săptămână am fi poporul cu cele mai multe limbi cunoscute, căci imediat ar fi cine să dea certificate false de atestare a cunoașterii limbilor străine. Peste 90% din salariați și-ar tripla salariile din certificatele și din atestatele de limbi străine cunoscute.

În realitate, respectivii nu știu nici limba română ca lumea. Știm că există sate unde sunt declarați nevăzători și primesc ajutor social și chiar și de însoțitor, persoane care conduc autoturisme. Știm că există oameni care-și ridică ajutorul social de la primărie coborând din limuzine de lux. Știm că sunt oameni care vin să-și ia alimente de la cantina săracilor cu taxiul.

dacă se vor găsi forme transparente și eficiente de a evidenția că chiar o persoană știe o limbă străină, ar fi bine să fie diferențiată de ceilalți cu 5% la salariu, dar pe bune, nu prin ș,echerii ieftine. Sunt sigur că legiuitorul ar găsi el o chichiță să fie ocolită corectitudinea și să apară tot felul de situații absurde, aberante și penibile, de râsul curcilor și în această problemuță.

(07 februarue 2018)

Salariul și vechimea

Omul nu este ca vinul, cu cât e mai vechi, cu atât este mai bun. De aceea, existența unor bariere legate de vechime mi se pare aberantă. Eminescu a debutat în poezie la 16 ani. Galois a dezvoltat teoria legată de soluționarea ecuațiilor prin radicali la 21 de ani, Enescu a scris cele două Rapsodii la 20 de ani. Nu spun că toată lumea este genială, dar fiecare are ritmul lui. Trebuie impuse doar criterii calitative și aceste criterii trebuie respectate, nu fușerite.

Am văzut un șef de catedră care și-a promovat amanta ca vântul și ca gândul până la gradul de profesor universitar. Am văzut pe un șef care și-a adus pe fie-sa în catedră și a împins-o cu sârg până la gradul de conferențiar, până când el s-a epuizat.

Dacă un tânăr este:

- ambițios,

- inteligent,

- muncitor,

- eficient,

- sistematic,

- focusat,

muncește și este dedicat meseriei, îndeplinind toate cerințele parcurgerii unui traseu, nimeni și nimic nu trebuie să-i stea în calea evoluției în carieră, iar evoluția lui să fie strict dependentă de el și numai de el. Niciodată nu trebuie puse bariere artificiale în fața evoluției unei persoane. Blocările de posturi, restricțiile impuse fără rost care sunt de fapt piedici în evoluția unui tânăr, toate au efecte negative, căci fiecare om trăiește o singură dată și-și definește strategia vieții sale pe care nimeni nu este moral să i-o perturbe fără rost, doar că așa vrea acea persoană incapabilă să înțeleagă mersul societății. L-am invidiat pe bunul meu prieten Vladimir Bubea că profesorul său Cornel Olariu, chiar în ziua când a ajuns la Universitatea din Timișoara i-a creionat cariera și i-a spus că totul depinde de el. La bucurești, tinerii erau lăsați de șefii de catedră în bătaia vântului.

Vechimea este un număr și atât. Nu trebuie ignorat, dar nu trebuie uitat că de multe ori se zice: ăsta a făcut umbră pământului degeaba.

(07 februarie 2018)

Salariul și grila de salarizare

Sunt unele rețete de felul următor: 

- se iau 0,0000002 mg din substanța X;

- se iau 0,000000000000005 mg din substanța Y;

- se iau 0,2001 ml din substanța Z;

- se amestecă foarte bine 32 secunde;

- se pune 23 minute la temperatura de 3,12345682 grade;

- se pune substanța W câtă înghite;

- se amestecă până se simte la mână fără cocoloașe;

- se ține la soare la uscat cât trebuie.

Tot așa este și cu grila de salarizare. Conține coeficientul 1 pentru profesia considerată cea mai simplă având minim pe economie de 1.900 lei, adică reper și coeficientul  1 și, respectiv,  salariul cel mai mare cu coeficientul 12, al prezidentului, cel cu salariu brut acum de 22.800 lei.

Ca în rețeta de dinainte, se vine cu pașii următori, cei ai sporurilor care adaugă tot felul de sume la salarii, unele sume fiind justificate, altele fiind de un ridicol inimaginabil, cum se mai întâmplă prin primării unde apar sporuri comice și prostești.

Grilele sunt făcute așa, orientative, dar reflectă metalități bolșevice, retrograde, căci a pune coeficientul 2,21 pentru un profesor cu studii superioare și vechime peste 25 de ani, în timp ce un contabil șef de la preuniversitar are coeficientul de 2,49 este exact acest mod de gândire încărcat de un primitivism obscen. Și un muzeograf gr. 1A, tot 2,21 are coeficient. Profesorul universitar cu peste 25 de ani vechime are un coeficient de 4,35 în timp ce

Învățătorul cu grad didactic 1 și cu peste 25 de ani vechime are coeficientul 1,75 mai mic decât al unui referent dintr-o casă de cultură gr. 1A cu coefcient 1,76. Un portar cu studii G de la o ambasadă are coeficientul 1,87 și un îngrijitor tot din acea zonă are coeficientul 1,76.

Medicul primar dintr-o unitate clinică are coeficientul 5, mai mic decât directorul al uneiinstituții de spectacole sau concerte naționale ori de importanță națională care are coeficientul 5,4.

Când s-a vorbit de revoluție fiscală, mă gândeam că și chestia cu salariile va fi inclusă acolo și salariul învățătorului va fi special, căci el este temelia educației. Lui trebuie să i de dea și lui trebuie să i se ceară. Altfel, totul va fi poveste despre cum trebuie să fie societatea și cum trebuie să fie tineretul care să asigure pensiile celor care vor avea nevoie de ele peste 40 de ani.

Totul este perfectibil. Mă așteptam ca începerea perfecționării să înceapă din 2017 dezbărându-ne de tarele comunismului în care numai producătorii de bunuri materiale erau pe primul plan.

(07 februarie 2018)

Salariul dactilografei

Pe timpul lui CEAUȘESCU grila de salarizare pornea de la niște coeficienți supraunitari. Valoarea 1 a coeficientulului era asociată cu meseria de dactilografă. Nu știu de ce era considerat dactilografa drept reper, dar știu că munca de dactilografă nu este nici ușoară, nici simplă, nici laândemâna oricui și nici bine plătită. Am avut nevoie de dactilografă la elaborarea lucrării de diplomă, a tezei de doctorat și a unor articole. Știu ce înseamnă o dactilografă bună și știu ce înseamnă o dactilografă care bate cu 10 degete la mașină. Am văzut 2,3 dactilografe de înaltă clasă.

Eu nu aș fi zis că dactilografa este reper și are coeficientul 1. Aș fi dat un coeficient 1 pentru un salariu din care s-ar lua un coș de alimente bunicel și de acolo aș fi dat dactilografei coeficientul 1,3 dar aș fi dat și altor meserii comparabile același coeficient. După aceea, după principii clare aș fi stabilit coeficientul pentru celelalte profesii. Oricum pentru medici coeficientul ar fi trebuit să fie foarte bun, din moment ce ei se ocupă de viață și nu de chestii care suferă amânare, care suferă corecții și mai ales de chestii care nu sunt așa de importante cum este meseria lor de a stăvili suferința, de a prelungi viața și de a însănătoși pe semenii lor.

Când am dactilografiat lucrarea de licență, doamna STANCIU a făcut acest lucru cu 2 lei pe pagină. Când am dactilografiat teza de doctorat o doamnă a dactilografiat așa prost că am cumpărat mașină de scris din RDG numită ERIKA și mi-am dactilografiat singur teza. Când a fost nevoie să trimit un articol la SIGPLAN NOTICES pe două coloane, Steluța FUNIERU, o artistă în ale dactilografiei a făcut acest lucru impecabil pe o mașină IBM electrică, cu sferă.

Respect pentru dactilografe, băieți!

(07 februarie 2018)