O condiție necesară și suficientă

Există peste tot indivizi care habar nu au pe ce lume se află, dar care doresc să se remarce așteptând răspunsuri după ce pun întrebări universal valabile exact în locurile cu grijă ales, în momentele în care transferul de notorietate către ei este maxim.

Pentru a gestiona astfel de momente, este rezonabil ca persoana care conduce lucrările unei sesiuni științifice sau ale unei adunări tematice, să solicite ca persoanele care adresează întrebări să se recomande și să spună de la ce organizație vin, astfel încât lumea să știe cu cine se stă de vorbă. dacă este necesar, cel ce pune întrebarea este rugat să facă și o scurtă prezentare a sa, pentru a dovedi că este în domeniu, că numai așa dialogul dintre cel ce întreabă și cel ce răspunde este fluent, are un nivel ridicat de profesionalism și nu este un dialog țintit doar pentru a se realiza acel transfer de notorietate, de la o personalitate, către un anonim.

este o condiție necesară și suficientă ca dialogul să se poarte între două persoane care au cam același nivel de pregătire. Îmi aduc aminte că acum mulți ani, un nene, a dorit să mă tragă de urechi în legătură cu un curs și o culegere de probleme de Structuri de date, publicate de mine împreună cu Romică ADAM. Am condiționat acel dialog cu punerea pe masă de către acel nene a două cărți scrise de el, un curs și o culegere de Structuri de date, pentru a face dovada că este profesionist. În plus i-am cerut să vină cu 10 cărți de structuri de date pe care le-a citit, căci vin și eu cu 10 cărți de structuri de date pe care le-am citit. Să discutăm fiecare despre acele cărți și abia după ce și eu am citit cele două cărți scrise de el, să începem dialogul onest despre cărțile scrise de mine. Dacă nu procedăm așa, nu avem ce discuta despre cărțile mele. Nu este normal ca oricine vine de pe stradă, să-și dea cu părerea despre un subiect, fără a face dovada că se pricepe la acel subiect. Dacă un prost aruncă un bolovan în lac, 100 de savanți îl vor căuta și există riscul să nu-l găseasc. De aceea, înainte de a i se da bolovanul, insul, trebuie să facă dovada că-l merită.

(02 octombrie 2024)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Bâță a lu ' Ioana lu ' NELU

Nelu potcovarul și Ioana lui, nu aveau copii. Au  hotărât să înfieze unu copil Nu știu care era numele real al copilului. dacă părinții lui îi ziceau Bâță, Bâță îi ziceam și noi.
Bâță era un băiat cuminte. Învăța bine. Deși părinții lui adoptivi erau cam bătrâni, noi nu băgam de seamă aceste detalii. Nici noțiunea de copil înfiat nu era pe vremea mea elementul de discuție între copii. Nici părinții mei nu discutau  despre copiii adoptat în astfel de termeni. Părinții mei considerau că  părinți  sunt cei care îl cresc pe copil, nu cei care-l fac și-l părăsesc.
Îmi aduc aminte că Ioana, mama adoptivă a lui Bâță a murit și el era destul de mititel. Toți vecinii au zis la unison că uite, bietul copil a rămas orfan de mamă. În ziua de azi, oamenii în răutatea lor ar fi spus cu totul altceva, căci acum se pune pe tapet mama biologică și se trece într-un alt plan mama adoptivă, între ele existând acum diferite abordări, prin prisma copilului pus în postura să aibă două mame. Am văzut că atât timp cât a trăit Ioana, Bâță venea la școală îngrijit, avea pachețel și lua note bune. După ce Ioana a intrat în pământ, Bâță a rămas același copil curat îmbrăcat, cu lecțiile făcute. Nelu se ocupa de el după ce termina munca la potcovărie și-l învățase pe Bâță să-și facă lecțiile singur. Nelu nu avea carte prea multă și nu-l ajuta că nu știa cum. De fiecare dată îi spunea copilului să învețe carte ca să-i fie cu mult mai bine decât îi este lui, căci deși îi era bine, câștiga banii cu trudă, iar Bâță vedea pe alții din mahala care făceau  banii muncind cu capul la spital, la miliție, la tribunal, la școală sau la birou.

M-a impresionat Nelu că niciodată nu a ridicat tonul la băiatul lui și nici nu l-a cârpit vreodată, așa cum făceau  mulți dintre tații de băieți cu fiii lor năzdrăvani.

(01 aprilie 2023)

Mitocanii tot mitocani rămân

A fost o vreme când ăia de la Dialog, mai nou Orange, nă bombardau de ziua mea cu niște plicuri de culoare neagră de parcă murisem, nu-mi aniversam ziua de naștere. Tot ei mă bombardau fie cu

telefoane, fie cu pliante cu reclame dintre cele mai bizare știindu-i cât de incorecți au fost pentru o chestie care au recunoscut-o și mi-au returnat o sumă semnificativă, trecând-o de fapt ca plată în avans. Au luat ființă în 12 aprilie 1997, iar în 24 iunie 1997 am făcut eu abonament la ei.

Când au făcut 10 ani au adus o cântăreață, Patricia KAAS care avea bluza ruptă sub braț și tot concertul cât s-a transmis la tv numai la găurica de sub braț m-am uitat, așa cum la balerini mă uitam la ștrampii rupți sau cârpiți și la balerine la fustele lor jegoase în loc de alb imaculat sau la șunci.

Acum că Orange a făcut 20 de ani și mi-am adus aminte că și eu cam tot 20 de ani am făcut de când am abonament la ei, mă așteptam să-mi zică ceva despre fidelitatea mea. N-a fost să fie. Am primit un sms cum că dacă fac și dacă dreg îmi dau ei bla bla bla. Câh.

Să creadă cineva o clipă că cei ce fac comerț se gândesc o clipă la clienții lor? Avizi numai după câștiguri ei nu fac altceva decât să găsească formule prin care doar să câștige. Să nu mai spun că în anii trecuți se purtau cu o brutalitate ieșită din comun când sunau pentru a primi confirmări că s-a vorbit de o anumită sumă, deși niciodată nu fuseseră amânați cu plata. Să nu reamintesc că tot ei mi-au blocat telefonul căci aveau niște hibe și nu găseau plățile efectuate pe e-banking, dar niciodată nu și-au cerut scuze. Aveau și ei când se numeau Dialog un card așa-zis de fidelitate care oferea oarece avantaje, așa de ochii lumii, ceea ce nu mai practică acum de nicio sămânță. Trist.

(13 septembrie 2017)