În comunism bancurile erau fructul interzis, mai ales dacă se refereau la Ceaușescu și la muierea lui sau la prințișor. Și în vremea lui Dej existau bancuri, dar nu atât de multe ca în epoca de aur. Spusul bancurilor era un sport, un act de curaj, ăentru că turnătorii care erau peste tot avea cu bancumă pentru materialele lor cele epice.
Și eu am spus bancuri, dar și colegii mei spuneau bancuri politice. Faptul că nu ni s-a întâmplat nimic arată că:
- nu eram noi interesanți;
- bancurile noastre era proaste;
- nu atingeam masa critică;
- se distrau și cei ce le auzeau;
- nu aveam talent să le zicem;
- nu transmiteam nimic cu ele.
Aveam prieteni pe la Liceul de informatică zicători de bancuri și mi-au zis că securistul liceului le-a zis de la obraz să o lase mai moale că s-a săturat să tot citească aceleași rapoarte cu aceleași bancuri mediocre. Ori se lăsau de spus bancuri, ori să caute să afle bancuri mai ca lumea. Nu știu cum era în alte locuri dar în centrul de Calcul al ASE și în Catedra de Cibernetică Economică, chiar dacă era patronată de Manea Mănescu, nu era zi să nu aud barem un banc de foarte bună calitate. Un prieten al meu avea chiar un carnetțel și de la el aflam cele mai tari chestii. Acum în democrație când fructul nu mai este oprit, nu mai are niciun gust. Așa că se spun bancuri excelente, dar nu le mai gust ca în vremurile comuniste când mă riscam și să le aud și să le spun. Niciodată nu i-am crezut pe cei care spuneau bancuri politice ca fiind provocatori sau turnători, pentru că și provocatorii și turnătorii erau prea tâmpiți și prea netalentați să spună bancuri adevărate ca să mă tăvălesc de râs. Ei erau cei care uitau poanta sau nu aveau niciun haz. Faptul că bancurile nu-mi mai aduc bucuria din vremurile comuniste mă fac să regret pentru 13 de secunde acele vremuri.
(20 mai 2017)
