Treceți la următorul nivel!

Pornesc de la o situație hilară a unei profesoare de la Iași care a adus o stație de bruiaj ca studenții ei să nu mai folosească telefoanele la examene. Primitivismul abordării m-a cutremurat, căci mi-a arătat că școala a rămas împietrită în secolul al XIX-lea când se lucra cu bețișoarele și elevii făceau calcule pe degete. Acum există dispozitive inteligente, pe care școala trebuie să le integreze. După ce s-a inventat ciocanul, nu mai este cazul să batem un cui folosind un pietroi. După ce s-a inventat bormașina rotopercutoare, nu mai trebuie să facem găuri în pereții de beton folosind ciocanul și dalta. Așa și școala. Avem telefoane inteligente. Avem tot felul de produse software. Avem produse de Inteligență Artificială și ne lăudăm că omul este creativ și cu această trăsătură este deasupra Inteligenței artificiale, dar fugim de Inteligența Artificială ca dracul de tămâie. În loc profesoara din Iași să formuleze subiecte prin care studentul să-și pună mintea la contribuție și să folosească telefonul mobil în mod creativ, ea a interzis folosirea telefonului mobil Evident că atunci când tu ca profesor ai limitări și-ți pui pe nefericiții studenți să repete în delir ceea ce ai scris tu în curs sau ai glăsuit în amfiteatru, telefonum mobil prn copy-paste rezolvă așa-zisul subiect de examen, care nu este altceva decât un c-c-t urât mirositopr, nedemn de un examen la nivel universitar. Trecerea la pasul următor, în care Inteligența Artificială și telefonul mobil fac casă bună cu sala de examen și nu mai sunt interzise, vor duce la transformarea mediului universitar în ceea ce el trebuie să fie, adică, izvor permanent de creativitate. Numai că acest stadiu nu este specific celor mediocri, fără un nivel de aprofundare a profesiei și fără calități de creatori de conținut științific original.


(20 august 2025)

Doctoratul ca gâdilătură la orgoliu

Românii, prin excelență sunt un popor de oameni extrem de orgolioși. Proverbul prin care ne dorim să moară capra vecinului este expresia orgoliului la nivel maxim, căci dacă moare capra vecinului, chiar dacă este o capră râioasă, numai piele și os, în mahala rămânem doar noi cu capra noastră și ne-am satisfăcut orgoliul de a fi singurii cu capră de acolo.

Deși în sinea noastră știm fiecare dintre noi cât valorăm, ne dăm în fața celorlalți armăsari pur sânge șiși în sufletele noastre știm că suntem doar niște mârțoage oarecare. Când ne scriem CV-ul punem acolo tot felul de școli absolvite, deși acele școli figurează în ierarhizări pe poziții jenante sau nici nu apar, punem titluri academice care nu au nicio acoperire în acumulări științifice, ci sunt expresia unor relații financiare obscure, punem participări la manifestări științifice de hol de bloc, dar și la cursuri de scurtă durată de care nu a auzit nimeni. Enumerăm acolo Ț domenii în care avem expertiză, deși de unele nici în stația de tramvai nu am auzit măcar. Oricum, ne acoperim de penibil dacă ortografiem greșit nume de universități, de masterate, de doctorate sau de diplome și de certificate.

Diplomele de licență care curg pe bandă rulantă nu mai impresionează pe nimeni, asemeni diplomelor de mastere, făcut la vârste când alții își plimbă nepoțeii în parcuri. Doar diplomele de doctor în oarece domenii sunt interesante, căci doar ele ne mai gâdilă la orgoliu, mai ales în fața celor care nu știu ce înseamnă a fi doctor și a profesa în orice alt domeniu decât în domeniul în care, chipurile, s-ar fi derulat stagiul de cercetare științifică, dacă s-a derulat cumva, pe durata stagiului doctoral, care la unii nici n-a existat din lipsă de timp, lipsă demonstrată cu creionul pe hârtie. Tinerii valoroși stau departe de doctorat ca dracul de tămâie, pentru că spun cu voce tare și de la obraz, că doctoratul s-a demonetizat și pari un bizar și jumătate dacă spui că ai făcut un doctorat după anul 2000.

Mai nou, unii dețin mai multe titluri de doctor și-și scriu pe cărțile de vizită dr. dr. dr. DOREL și știm precis că va penetra la perfecție o țeavă de apă sau de gaz, producând un dezastru seducător.

(21 octombrie 2024) 

Prostia de la catedră

Am fost de toate. Am fost elev, am fost student, am fost profesor, deci dacă vorbesc despre prostia de la catedră, știu despre ce vorbesc.

În opinia mea, învățătorul prost este acela care:

- bate copiii,

- părtinește,

- nu are criterii morale de evaluare,

- acceptă favoruri,

- urlă la copii,

- le vorbește urât copiilor,

- dă note pe nedrept,

- nu are empatie,

- este împrăștiat,

- se coboară la mintea copiilor,

- nu are dragoste de meserie.

În opinia mea, profesorul elevilor este prost, dacă și numai dacă:

- a fost în studenție un student mediocru,

- habar nu are de materia pe care o predă,

- predă texte memorate, fără să înțeleagă ce spune,

- vine la clasă ca la o corvoadă,

- spune bancuri deșucheate elevilor,

- face ochi dulci elevelor, dacă el e un bărbat,

- stochează răutăți și plătește polițe,

- nu-și tratează în același fel elevii,

- nu are cultură și e troglodit,

- face pe profesorul că nu e bun de nimic.

În opinia mea, profesorul studenților este prost dacă:

- este prost pur și simplu,

- miroase a prost,

- vorbește ca un prost,

- se comportă ca un prost,

- nu are nicio treabă cu meseria lui,

- face pe deșteptul, dar e prost de bubuie,

- nu are valoare, dar se crede valoros,

- este bântuit de suficiență,

- crede că tot. ce zboară se mănâncă,

- îi fuge ochii după prospăturile din sala de curs.

Faptul că dascălii au salarii de mizerie, a determinat ca învățământul să fie ocolit de cei mai buni absolvenți de facultate, care în niciun caz nu doresc să fie jerpeliți, neapreciați, flămânzi, bătaia de joc a politicienilor sub-mediocri, bătăuși și cu ciocate. Să vorbești despre pereții de pepsiglas, nu este semn al unei inteligențe debordante, cum nici să spui că ai făcut cursuri la Universitatea Standford nu arată inteligență ieșită din comun, iar calități de cadru didactic, în niciun caz.



(01 iunie 2024) 

Adevărul creditelor universale

Pe vremea studenției mele, lucrurile erau simple. Dădeai admitere la o facultate. Urmai cursurile. Dădeai examene. Dacă le promovai pe toate, treceai în anul următor, dacă nu, repetai anul. Nu era posibil să repeți anul la nesfârșit. După anul 2000 au apărut creditele transferabile și a fost scos examenul de admitere.
Ansolventul de liceu cu bacalaureat se înscrie la facultate. Urmează cursurile. Dă examene. Dacă nu promovează, el merge mai departe în alul al II-lea sau al III-lea și ca să susțină examenul de licență trebuie să aibă promovate toate examenele restante din anii I, II sau III. Există ideea de credite transferabile.
Acum, o dată cu existența Internetului și cu examinarea online se definesc credite universale.
Elevul absolvent de liceu cu examen de bacalaureat intră pe Internet și vede liste de discipline pe la universități și la fiecare disciplină vede numărul de puncte de credit asociat. El alege discipline de la diverse universități astfel încât suma punctelor de credit să dea o valoare K de puncte care echivalează cu absolvirea programului de licentă. El își va alege și tipul de lucrare de licență cu numărul de puncte de credit și în acest fel își definește singur care este pregătirea lui din facultate.
Se observă marea flexibilitate pe care o generează existența Internetului, a campusurilor virtuale și a digitalizării. Fiecare tânăr își definește programul său de pregătire profesională în concordanță cu calitățile lui, cu obiectivele lui și mai ales cu cerințele pieței muncii.
Universitatea își pierde dramatic din rolul său de formator, devenind prestator de servicii, la dispoziția tinerilor care știu exact ceea ce vor și ceea ce vor să facă cu viața lor, nu ca pe vremea mea când decizia a ceea ce eu trebuia să fac și să devin aparținea integral altora, eu trebuind doar să mă supun și să execut. Acum lucrurile s-au schimbat și viața fiecărui tânăr va fi în mâinile lui. Nu vor trece 20 de ani și creditele universale vor fi o realitate. Acum flexibilitatea de programe se găsește în fiecare universitate  disciplinele opționale  și cele facultative, arată că începutul s-a declanșat. Mai urmează alegerea de părți de program din diferite universități din diferite părți ale lumii și derularea proceselor de instruire și evaluare integral în mediul online. faptul că a scăzut natalitatea și există concurență între universități, atractivitatea va fin  dată de creșterea flexibilității de definire a programelor de instruire în planul de licență folosind numărul de credite asociate disciplinelor și posibilitatea de a realiza cele mai diferite combinații de discipline și de universități, ca în final, cel ce dovedește că are toate creditele să devină licențiat în programul de instruire pe care și l-a definit. Aceasta este tendința și cine o evită va dispărea din peisaj.

(11 noiembrie 2023)

Videochat pentru educație

Industria videochat-ului din scumpa noastră țărișoară, contribuie la PIB cu 6% adică exact cât scrie în Legea educației din 2011 că trebuie alocat pentru învățământ și cât nu s-a alocat niciodată. Dacă această industrie a videochat-ului unde lucrează peste 400.000 de fecioare sau cam așa ceva este atât de productivă, de prosperă, de eficientă și de cuprinzătoare, este clar că banii nun au miros și guvernanții n-ar trebui decât printr-o semnătură să-i direcționeze spre învățământ. banii din industria plăcerii s-ar duce grațios și silențios spre educație, căci și cele 400.000 de salariate nu vor rămâne veșnic tinere și trebuie înlocuite cu ființe grațioase, cunoscătoare de limbi străine, bune la conversație și educate, căci nu este exclus ca niște clienți să le solicite și consultații prinvind integrala RIEMANN, teorema lui FERMAT sau ecuația lui DIRAC și de ce nu, expozeuri legate de teoria relativității generalizate. Banul nu vine singur, din nimic, ci trebuie dat exact pentru ceea ce se cere pe piață, căci clientul lor la videochat este stăpânul lor, chiar dacă uneori clientul joacă și rolul de sclav, iar persoana din fața unui webcam este stăpâna.




(12 septembrie 2023)

Cine sunt conducătorii de doctorat de la universitățile private americane?

Nu comentez cum se obține calitatea de conducător de doctorat în Europa sau în țările bolșevice, că nu ele sunt etalonul. Conducătorii de doctorat din universitățile private americane sunt acele personalități care:
- stăpânesc un domeniu de cercetare științifică și sunt recunoscute în mod real prin rezultatele obținute,
- reușesc să definească un proiect de cercetare și să obțină o finanțare de multe milioane de dolari,
- construiesc o echipă cu care realizează proiectul în care includ și câțiva doctoranzi,
- din valoarea proiectului plătesc salarii și burse doctoranzilor  care lucrează la proiect,
- au calitatea de a-și selecta persoanele cu care lucrează ca proiectul să fie unul de succes.

Conducătorul de doctorat este cel care are capacitatea să identifice problemele de interes pentru cei care au capacitatea de a finanța proiecte de mare anvergură, pentru perioade lungi de timp. El propune proiecte, obține finanțări și gestionează derularea proiectului de cercetare științifică, iar coordonarea doctoranzilor este parte a muncii lui, iar activitatea doctoranzilor este și ea parte din activitățile specifice proiectului, în care cercetarea științifică a doctoranzilor le permite acestora obținerea de soluții originale pe care să le valideze în proiect prin experimente și apoi prin implementări complete.

Un conducător de doctorat la o universitate privată este o personalitate care ewte integrată în proiectul pe care-l coordonează și de care răspunde, iar în cazul în care mai este și profesor universitar, nu se cramponează că el are două luni de concediu. Proiectul lui se derulează continuu, doctoranzii lucrează la proiect cu normă întreagă, nu la fără frecvență. Conducătorul de doctorat, manager de proiect, integrează munca doctoranzilor ca etape din proiect, doctoranzii având sarcini exacte de a furniza output-uri la proiect, care se suprapun cu sarcinile lor din programul individual de pregătire a doctoratului.

Conducătorul de doctorat știe despre ce este vorba, intuiește soluțiile, dar el are doctoranzi ca să le dea și acestora o șansă de afirmare, nu că el nu ar fi în stare să rezolve problemele din proiect. De aceea, el are capacitatea de a-i coordona pe doctoranzi, că știe de la fiecare ce să ceară, unde aceștia trebuie să ajungă. El știe ce este de făcut, dar vrea ca doctoranzii să facă, nu el, căci ei primesc banii de bursă pentru acele rezultate. Nu doctoranzii îl învață pe conducător, ci conducătorul îi strunește pe doctoranzi. 


(24 iunie 2023)

Despre învățământul privat românesc

Ar fi trebuit ca învățământul privat românesc să fie o alternativă superioară învățământului de stat românesc, dar nu a fost așa căci societatea românească nu are principii morale sănătoase, iar oamenii sunt lipsiți de onoare, de țeluri mărețe și de criterii valorice bine definite.

Unui învățământ de stat mediocru, nu avea cum să-i corespundă un învățământ privat de excelență pentru că:

- profesorii au provenit din învățământul de stat mediocru,

- elevii au fost rezultatul învățământului de stat mediocru,

- alimentarea cu fonduri s-a făcut preponderent din taxe,

- dezvoltarea s-a făcut pe criterii de cerere și ofertă.

Este adevărat că învățământul privat a fost mai atractiv și pentru studenți pentru condițiile relaxate de admitere, dar și pentru profesori, pentru salariile ceva mai mari decât cele de la învățământul de stat. Faptul că accesul la o universitate privată a fost mai lejer, dar mai ales, modul în care s-au derulat activitățile în sălile de curs și de seminar, pe fondul presiunii raportului calitate-preț, a determinat ca învățământul privat să nu depășească acel stadiu de diferențiere în sensul unei discriminări negative, considerându-se că cei mai buni profesori sunt la unitățile de stat și cei mai buni elevi, tot la unitățile de învățământ de stat sunt, căci cei mai buni elevi și studenți de la stat beneficiază de burse.

Mediul românesc nu a fost propice dezvoltării unui învățământ privat exact așa cum este el în USA, adică cu mult mai bun decât învățământul de stat, pentru că la noi mai importantă este diploma decât ceea ce presupune ea în planul cunoștințelor acumulate, din moment ce în mentalul colectiv este definit faptul că o diplomă este doar un carton, nu simbolul unor acumulări de cunoștințe pe profesie, care să dea greutate la angajare și certitudinea că posesorul unei diplome, chiar stăpânește bine meseria.

Trebuie spus că există o excepție. Este vorba de Liceul internațional de informatică, instituție privată care dă absolvenți de foarte bună calitate și olimpici internaționali, ceea ce arată că dacă se vrea, învățământul privat este superior învățământului de stat.

(23 iunie 2023)

Tipologiile de profesori din sistemul educațional mioritic

Să mă justific un pic. Am fost elev 11 ani de școală, am fost student 5 ani și am lucrat în învățământ 42 de ani, deci cunosc foarte bine tipologiile de profesori atât din fața catedrei, cât și de la catedră, drept care am pretenția că nu voi face erori impardonabile.

Profesorul adevărat este acela care m-a făcut să-mi placă materia lui, să înțeleg ce spune și să nu pierd mult timp cu studiul individual pentru a descifra ceea ce trebuia să înțeleg de la clasă, dar n-am înțeles că profesorul a prezentat totul încâlcit și dezlânat. Profesoara de matematică din școala generală m-a învățat să gândesc, iar profesoara de matematică din liceu m-a învățat să deduc totul pornind de la un enunț și să dezvolt totul din aproape în aproape, logic și natural, fără să memorez nimic.

Profesorul tocilar, căci am avut și astfel de profesori, erau acei profesori care nu știau pe ce lume se află, dar memorau lecția din manual și ne-o recitau nouă elevilor. Am avut o profesoară de fizică pe când eral elev în clasa a VIII-a care preda fizica și o urmăream cu manualul deschis sub bancă, cum recita lecția și când m-a prins făcând așa ceva, mi-a altoit două note de 2(doi) în aceeași oră și a trebuit să lupt din greu pentru a nu rămâne corigent. Nu a fost singura. O profesoară de Limba română în clasa a IX-a recita lecțiile despre cronicari.

Profesorul subiectiv era acela care se lăsa ușor influențat în a da note de mulți alți factori și nu ținea seama de calitatea răspunsurilor pe care le dădea elevul. Am avut profesori care dădeau note mari unui elev căci tăticul respectivului era croitor și ei se înțoleau cu haine croite și cusute la respectivul. Acest comportament a dus la situația bizară că fiul croitorului a reușit să devină premiantul cu coroniță al clasei, doar că mulți dintre profesori poposeau la atelierul priceputului său tătic.

Profesorul nepregătit era acela care venea în fața elevilor și se vedea de departe că nu are nicio legătură cu meseria de dascăl, atât prin faptul că nu știa să se poarte cu noi, cât și prin faptul că se împiedica la tot pasul în demersul său, ceea ce dovedea că nu are pregătirea și nici experiența necesare pentru a veni în fața noastră să ne învețe ceva, din moment ce el însuși nu știa carte.

Profesorul răzbunător era acela care nu suporta ca elevii lui să-i iasă din cuvânt sau să spună lucruri altele decât cele care lui îi făceau mare plăcere. Era un profesor de matematică despre care eu aveam o părere bună și mi-am permis să-i spun că în ziarul LUCEAFĂRUL era o zicere a unui mare matematician că la matematică nu există elev rău, ci există profesor rău. L-am enervat atât de tare încât respectivul m-a altoit cu o notă de patru fără comentarii. La o altă clasă, un alt profesor de matematică a dat elevilor ușor turbulenți un extemporal și toată clasa a primit nota 2(doi), inclusiv premianta clasei.
Profesorul cititor este acela care stă înțepenit la catedră și citește de pe niște foi ceea ce el numește cursul lui sau lecția lui. Am avut mai mulți profesori care-și țineau cursurile sau lecțiile în acest fel. Nu am avut niciodată o părere despre acest tip de profesor, deși dacă ar fi vorbit mai rar mi-ar fi creat posibilitatea să iau notițe care erau exact cartea tipărită. Mi-ar fi plăcut să fie în stare să facă o sinteză cât de cât, căci cartea o găseam la bibliotecă și nu mai trebuia să vin la sala de curs, unde mi se citea ceea ce citeam și eu la sala de lectură și nu mai pierdeam două ore aiurea.

Profesorul jignitor era acela care nu știa să vorbească civilizat. Pe când eram elev am avut mai mulți profesori care ne-au făcut proști pe noi elevii. Nu ne-a deranjat foarte tare că eram copii și nu sesizam nuanțele. Când eram student în anul al V-lea a venit un asistent, a delirat el acolo ceva, dar greșind, un coleg de-al meu l-a atenționat. El ne-a făcut proști. Reacția colegilor nu a fost vehementă, dar au insistat colegii mei exact pe chestiunea greșită de asistent și acesta s-a enervat atât de tare încât a plecat și nu l-am mai văzut, căci șeful de grupă a discutat cu profesorul de la curs și i-a cerut să-l schimbe pe asistent cu unul ca lumea. Peste ani l-am întâlnit pe respectivul asistent, care nu se dezbărase de obicei și i-am reamintit de incident, lucru care nu i-a căzut bine, dar am definit o limită de unde să plece în dialogurile lui cu mine, căci îl știam cine este și câte parale face.


(06 mai 2023)

Examenele de la doctorat de pe vremea mea

Examenele din stagiul doctoral erau examene. În niciun caz nu funcționa bancul cu studenții de la Academia Ștefan GHEORGHIU, unde promovabilitatea cu note exorbitant de mari era obligatorie, banc ce zicea că un tip întreabă:
- Ai auzit că a căzut un student de la Ștefan GHEORGHIU?
- Cum așa?
- A căzut când ducea tava la cantină la banda de farfurii murdare, că s-a împiedicat.

Împreună cu conducătorul de doctorat era stabilită o bibliografie. După citirea bibliografiei conducătorul științific stabilea comisia. Comisiile mele de examene au fost formate din mari profesori, din care unii nu erau de la mine din universitate. Examenul avea două părți. În prima parte scriam răspunsurile la chestiunile date de membri comisiei și prezentam acele răspunsuri. În a doua parte urmau întrebările din care profesorii din comisie trebuiau să fie convinși că mă documentasem, că înțelesesem despre ce este vorba și că eram în stare să mă descurc pe problemele studiate.

Din punctul meu de vedere cele trei examene au fost cu mult mai grele decât examenele din studenție. Dacă la examenele din studenție aveam cursuri și paginile din cărți specificate de un singur profesor, la examenele din stagiul doctoral era vorba de o comisie și fiecare profesor avea cărți și articole care trebuiau citite, adică studiate în detaliu. profesorii erau specialiști autentici și dialogurile cu ei trebuiau să evidențieze că am studiat lucrări din domeniu, că am studiat materialele realizate de ei, ceea ce nu era deloc lejer, căci mersul în biblioteci și accesul la materiale cu circuit limitat era o adevărată aventură. repet: nicio bibliotecă nu împrumuta cărți rare pentru acasă și acele materiale trebuiau studiate la sala de lectură.

M-am considerat un norocos că am promovat cele trei examene, căci întâlnirile cu profesorii din comisii nu au fost deloc simple și deloc lipsite de mari emoții, deși muncisem din greu pentru a mă prezenta cât de cât onorabil în fața lor, dar peste tot este loc de mai bine și în orice moment apar necunoscute care joacă feste, mai ales că pe profesorii din comisii îi vedeam cel mult pentru a doua sau a treia oară, din care unele dăți erau acelea în care fusesem pe la conferințe și ei fuseseră la conducerea secțiunilor unde am prezentat lucrare. Nu știu dacă era bine sau dacă era rău, dar știu că m-am bucurat enorm când am fost anunțat că am promovat și ultimul examen din prima, ca pe celelalte.


(01 mai 2023)

Repartiția în producție de pe vremea mea

Pe vremea mea, absolvenții de facultate erau repartizați centralizat în producție. Înseamnă că absolvenții erau trecuți într-un tabel în ordinea descrescătoare a mediei notelor obținute la examenele din anii de studii. Absolventul cu media cea mai mare, șeful de promoție, era cel care intra primul în sala de repartiție și alegea postul din lista de locuri în producție, având opțiunea fantastică de a fi primul care alege.

Lista locurilor unde absolvenții aveau posibilitatea să meargă după absolvire conținea locuri dintre care erau unele mai bune, situate în orașe aproape de domiciliu, erau la întreprinderi mari și renumite, dar erau și locuri mai puțin bune, situate în localități mai puțin dezvoltate sau foarte departe de domiciliul absolventului.

Oricum, faptul că exista o ierarhizare după medie a absolvenților era un lucru bun căci avea caracter mobilizator pe toată durata studiilor, știut fiind faptul că media este criteriul de obținere a unui post mai bun sau mai puțin bun la repartiție.

Existau și posturi în învățământul superior, unde aveau acces numai absolvenți cu medii foarte mari, care se remarcaseră în tipul studenției atât la disciplinele de specialitate, cât și prin activitatea depusă la cercurile științifice studențești. Existau și posturi în institutele de cercetare, unde aveau acces studenții cu medii foarte mari, care se remarcaseră în anii de studenție ca fiind foarte buni și care avuseseră activitate în cercurile de cercetare științifică.

La repartiția în producție operau o serie de filtre care diferențiau pe studenți, filtrul esențial fiind media de absolvire. În niciun caz nu avea acces în învățământul superior sau în activitatea de cercetare științifică un absolvent cu medie mai mică decât media 9(nouă). 

Niciodată nu am spus că media aritmetică este indicatorul ideal. Niciodată nu am spus că nu este nevoie de o ierarhizare a indivizilor unei colectivități. Niciodată nu am spus că oamenii trebuie tratați de-a valma, iar ocuparea de posturi să se producă după criterii oculte precum relațiile, banii, presiunile de orice lef, rubedeniile sau altele asemenea. Pe vremea mea, exista criteriul mediei care reprezenta totuși o reflectare a muncii în studenție, căci nimeni nu-mi va spune mie că un student care nu muncea deloc venea și obținea pe bandă rulantă numai note de nouă și de zece, cum nimeni nu are curajul să-mi spună mie că un student serios care muncea mult și bine, la examene obținea numai note de cinci și de șase sau chiar avea restanțe.

Atât timp cât în rândul studenților nu vor exista criterii clare de departajare și piața muncii nu va fi riguros structurată, vor apare situații care crează acel haos specific oricărei economii primitive, în care nu contează diploma, nu contează media, ci contează ceea ce știi, de parcă media și diploma ar reflecta altceva decât ceea ce știe posesorul ei, ca și cum o diplomă pe care scrie media 9,50 diplomă dată de o universitate serioasă ar arăta că posesorul ei nu știe nimic din profesia pentru care s-a pregătit. Este clar că societatea aflată în degringoladă eludează criterii și principii pentru a face loc lipsei de performanță, exact ceea ce duce la situația ce caracterizează subdezvoltarea și riscurile majore ale evoluției sustenabile.


(30 aprilie 2023)

Întrebări fără răspuns pentru sistemul de învățământ

Are cineva curajul să reintroducă admiterile adevărate în universități?
Are cineva curajul și forța să facă învățământul privat din România să fie deasupra învățământului de stat, așa cum este în Statele Unite?
Are cineva curajul să curețe învățământul preuniversitar de suplinitorii fără studii?
Are cineva curajul să destructureze dinastiile din mediul academic?
Are cineva curajul să impună piramida autentică a funcțiilor în universități?
Are cineva curajul să impună un sistem de salarizare bazat pe nivelul valoric autentic în școli?
Are cineva curajul să construiască matricea legăturilor dintre facultăți și joburi?
Are cineva curajul să facă școala să fie orientată spre viitorul elevilor?
Are cineva curajul să vadă câte diplome false circulă în spațiul mioritic?

Are cineva curajul să analizeze câți dintre absolvenți folosesc la job peste 60% din cât au învățat?

(23 aprilie 2023)

Milițianul balerin

În anii '70, în rondul de la Universitate, era un adevărat spectacol în anumite ore ale anumitor zile, când un anume milițian dirija circulația. El avea o ținută și gesturi autentice de balerin, ca pe o pe scenă în timpul unui spectacol. Toți prietenii mei l-au remarcat. Toate rudele mele l-au remarcat când îl vedeau din autobuzul 31 în drum de pe Văcărești spre Casa Scânteii. Unii dintre profesorii mei vorbeau despre el.

Era înalt.
Era subțirel.
Avea o poziție perfectă de balerin.
Avea gesturi precise.
Dirija circulația parcă după o melodie pe care doar el o percepea.
Era spectacolul pe care-l urmăream de la distanță minute în șir.
Niciodată nu am mai văzut așa ceva. Acum, după mulți ani mi-aș fi dorit să-i știu numele. 
Aș fi dorit ca în acest articol să-i apară numele în clar, căci fără să greșesc, spun că omul avea talent înnăscut era de-a dreptul un balerin genial.
Ce om special era milițianul balerin!
Într-o zi, m-am nimerit când și-a încheiat misiunea de dirijat în intersecția de la Universitate. A coborât de acolo de pe soclul lui și s-a pierdut în mulțime, dar pasul lui era exact ca pasul unui balerin care părăsește scena. Parcă plutea pe asfaltul trotuarului de pe partea cu Universitatea. La un moment dat nu l-am mai zărit, iar după câțiva ani, peisajul de la Universitate s-a schimbat și locul celui care dirija circulația a fost luat de un rond de flori viu colorate.
(26 decembrie 2022)

Devalorizarea diplomelor

Imediat după Revoluție, un străin îmi spunea că nu mai este interesat de absolvenții români căci sunt neserioși. Ei nu stau în sălile de curs, ci participă la greve, căci în anul 1990 până și elevii din clasele gimnaziale făceau greze, alături de studenții care stăteau des în Piața Universității sau își dădeau profesorii afară de la cursuri, ei fiind cei ce-și revendicau revoluția, căci Revoluția fusese făcută de tineri, ziceau ei și nu numai ei.
Încet-încet, școala românească s-a dus la vale, iar apariția a nenumărate forme fără fond în învățământ, nu a făcut altceva decât să compromită ceea ce s-a numit valoare în sistemul educațional. Așa au apărut:
- diplome fără acoperire,
- doctorate obținute prin plagiat,
- promovări pe profesor fără lucrări originale,
- falsuri pe toată linia.
Pentru că nu există cuvântul onoare în constituție, diplomele la toate nivelurile s-au devalorizat. Așa că, nicio diplomă nu mai reprezintă prea multe, fiind necesar să fie testat temeinic fiecare individ care dorește o anumită poziție pentru a vedea dacă deține cunoștințe elementare, mai întâi, după care se merge în profunzime, pentru a vedea dacă diploma sa cu care se prezintă, are acoperire, cât de cât, nu neapărat 100%.

(21 aprilie 2022) 

Lupta de clasă, transparența și superficialitatea

Toată lumea vrea:
- servicii medicale de top,
- învățământ performant,
- transport în comun precis,
- viteză maximă la trenuri,
- muzică foarte bună,
- mărfuri fără cusur,
- să vină salvarea instantaneu,
- respect cât cuprinde.
Nimeni nu-și pune întrebarea cum se ating toate aceste deziderate. Noi cerem, cerem și iar cerem, fără a ne întreba dacă tot ceea ce vrem este și realizabil.
Totul depinde de om. Dacă omul are calificarea necesară, va face servicii medicale de calitate, va fi la catedră profesorul valoros, va respecta minutul de sosire al autobuzului în stație, va produce mărfuri de înaltă calitate, îi va respecta pe cei din jur și se va grăbi să ajungă cât mai iute în raport cu apelul făcut la 112. Dacă omul nu are calificarea necesară, niciunul dintre dezideratele pe care societatea și le trasează, nu se vor realiza, căci nu ai cu cine să faci ceva de calitate sau ca lumea cum zicem noi în popor.
Trebuie început cu începutul, adică trebuie început cu învățământul. Dacă învățământul este performant, toate celelalte decurg de la sine, căci numai un învățământ performant are rolul de a forma specialiști și de a educa oameni. Reforma învățământului este un proces complex și care trebuie:
- făcut cu cap,
- să aibă bani,
- să fie bazat pe criterii,
- să promoveze valori,
- să impună ierarhii.
Se vorbește despre salariile profesorilor. Acum sunt vehiculate aceleași teze ca în cel mai crunt comunism când profesorii erau marginalizați căci nu sunt producători de bunuri materiale, precum fripturi, șuruburi, pantofi, chiloți, pâine, prezervative, cărămizi, iar învățătorul care are 4 ore pe zi arde gazul degeaba în comparație cu un sudor care muncește 8 ore sau cu un agricultor care muncește zi-lumină, iar un profesor universitar cu două ore de curs într-o zi, sfidează cele mai elementare reguli ale decenței, eticii și echității socialiste de ieri, de azi și de mâine. Nimeni nu-și pune problema câtă muncă depune profesorul până să țină cele două ore de curs, cât trudește învățătorul cu copilașii la clasă să le pună creionul în mână și să-i învețe să scrie și să socotească.
Faptul că se publică salariile celor din universități pentru a vedea vulgul ce venituri mari au aceștia este o ticăloșie fără margini în contextul în care un moderator Tv ridică lejer 10.000 de euro lunar. Noi vrem educație de calitate, dar dascălul să umble:
- rupt în c-r,
- flămând,

- puțind,
- năclăit,
- nedocumentat,

- cerșind,
- bezmetic.
Nu eu am strigat în ianuarie 1990, moarte intelectualilor! din piept de proletar. Transparența e bună, dar trebuie făcută cu cap. Nu duce la nimic publicarea salariilor profesorilor din universități, chipurile în virtutea că sunt banii noștri, că vrem transparență. Vrem calitate, atunci trebuie luate măsuri clare pe termen lung, trebuie introdusă competiția reală și instaurarea unei ierarhii valorice adevărate, fără hei rup și mai ales folosind criterii de integritate. Este nevoie să fie ruptă pisica în două. În lumea spălată, doctoratul nu se face în universitatea absolvită și proaspătul doctor nu vine să lucreze în universitatea unde și-a susținut teza. Nu e o chestie la mișto, ci la kașto.

(30 decembrie 2021)

Drobul de sare din mediul academic

Am trăit perioada proastă a regimului BĂDESCU în care au fost blocate intrările absolvenților în universități, pe poziții de cadre didactice de orice nivel. Nici dictatorul Nicolae CEAUȘESCU împreună cu dictatoarea lui muiere Elena nu au blocat intrarea în învățământ a asistenților și lectorilor așa cum s-a făcut în regimul BĂSESCU.
Acum, ca și acum mulți ani în urmă, există voci că nu este bine să fie organizate concursuri pentru venirea tinerilor în catedre, pentru că:
- a scăzut numărul de studenți de la an la an,
- nu se știe dacă i se va asigura o evoluție celui nou venit,
- dinamica disciplinelor depinde de factori demografici.
În acest context, există catedre bătrâne, cu cadre didactice de toate felurile, care au o vârstă înaintată și care au obligația să conducă seminarii de asistent chiar dacă sunt profesori universitari, căci nu există forțe proaspete. Există un dezinteres în a-i apropia pe tineri de departamente și de a accepta ca tinerii să mai aibă un al job, căci salariul de asistent dintr-o universitate este doar un simbol în raport cu ceea ce ei ar câștiga la un al II-lea job în industrie, mai ales dacă vorbim de informaticieni.
Eu cred că există și o lăcomie a celor din departamente, căci venirea unui tânăr înseamnă pentru ei ore mai puține în plata cu ora, deși toți se vaită că se spetesc muncind, dar realitatea este că ținând în disperare ore în plata cu ora, mulți își rotunjesc veniturile din moment ce contracte de cercetare nu au sau proiecte pe fonduri europene câștigate în competiții le lipsesc din portofoliu.

Drobul de sare este în departamente prin gândirea celor care nu acceptă venirea de tineri în învățământ ca asistenți, chiar dându-le posibilitatea fără a-i șicana să aibă un al II-lea job, motivând grija lor pentru o evoluție incertă a tinerilor în condițiile în care contextul de dezvoltare a specializărilor este bântuit de tot felul de fenomene și factori malefici, bizari, necontrolabili și aiuritori. Ei nu se întreabă o clipă că dacă o astfel de gândire tâmpită ar fi avut și cei care i-au adus pe ei în învățământ, cu siguranță ar fi tăiat frunză la câini cine știe pe unde sau ar fi fost milionari în euro din cerșit prin nu știu ce capitală occidentală.

PS: cei care au inventat asistentul universitar doctor ca prim pas în învățământ, au fost preparatori, asistenți titulari, lectori, conferențiari și profesori, făcându-și doctorat în peste 5 ani, chiar chinuit.

(23 noiembrie 2021)

Învățământul universitar în pandemia 2021-2022

Anul universitar 2021 - 2022 a început rău, căci situația pandemică este deosebit de gravă după:
- UNTOLD cu colectivități de 75.000 cetățeni pe seară,
- congresul PNL într-o sală cu 5.000 de suflete,
- procesiunea de pupat racla cu moaște de la Iași,
unde toată lumea a dat asigurări că se vor respecta toate regulile de distanțare, de igienă și de limitare a răspândirii coronavirusului SARS COV 2, chiar și în varianta Delta. Chiar dacă în mediul academic oamenii s-ar zice că au un alt nivel de înțelegere comparativ cu:

- copii,

- bătrânii de la țară,

- oamenii slab calificați,

se înregistrează totuși un număr ridicat de tineri studenți, profesori și personal auxiliar care refuză să se vaccineze. Este dreptul lor. Instituțiile de învățământ superior, ca să nu-și facă probleme în plus, recurg la derularea de cursuri și lucrări practice, acolo unde este posibil în sistem online. În așa fel:

- universitățile nu au probleme,

- studenții sunt lăsați în pace,

- nu apare presiune pe profesori,

- toată lumea este mulțumită.

Vor apare probleme în viitor, căci se știe că pe durata războaielor nu prea se face carte și diplomele eliberate absolvenților care includ ani de război sunt mult mai puțin valoroase decât cele ale studenților care au frecventat toți anii de studii doar pe timp de pace. Și în cazul pan demiei, este clar că studenții care au în perioada studiilor lor anii universitari 2020-2021 și 2021-2022 vor fi considerați ca fiind cu un nivel de pregătire ceva mai slab și vor fi tratați ca atare, nu cu voce tare, dar așa va fi. Eu știu cum se discuta despre profesorii și inginerii făcuți pe puncte în anii 50 de început ai comunismului, când erau încurajați tinerii cu origini muncitorești să facă liceul condensat și facultatea comprimată, sistemul fiind cel pe puncte, din care o pondere important o avea originea sănătoasă a studentului care provenea din familii proletare sau el însuși provenea din muncitorime, care în antiteză cu cei proveniți din zona intelectualității sau ai burgheziei decăzute, care erau depunctați și chiar respinși din cauză de dosar necorespunzător.

În ziua de azi, studenții nu au nicio vină. De vină este sistemul care nu a fost construit în așa fel încât să preia șocul generat de pandemie și să aibă dezvoltate abordări online complete.




(16 octombrie 2021)

Cercetarea științifică

    Europa stă foarte rău lșa capitolul. cercetare științifică pentru că prin proiectul Bologna nu a făcut altceva decât să distrugă baza de la care pornește orice cercetare științifică. Cercetarea științifică prsupune:

- personal supra calificat,

- oameni pasionați de muncă,

- putere de documentare,

- inteligență reală,

- criterii de selecție,

- ierarhii bazate pe valoare,

- competiție corectă.

Niciuna dintre aceste cerințe nu este stimulată în țările UE, unde doctoratul a devenit un fel de kk-pak, iar plagiatul se practică până la nivel de șef de stat, pentru miniștri fiind ceva de-a dreptul banal. Dovada clară este dată de vaccinul care să-i imunizeze pe oameni de SARS COV 2 care în Europa este un produs de generația a III-a în timp ce în Statele Unite vaccinul folosește teorii ale generației a V-a.

    Mă apucă jalea să-i văd pe politicienii noștri cu câtă emfază vorbesc despre proiectele de cercetare științifică, știut fiind faptul că acele celebre FP7 nu sunt accesibile cercetătorilor de pe Dânbovița decât sub forma unor firimituri nesemnificative.

    În niciun caz nu se va vorbi de cercetare științifică bazăată pe structurile comuniste din anii '70, cu acele idei ale megalomaniei concentraționiste unde spionajul tehnic era sursa clasică de inspirație mioritică. Nici acum cercetarea științifică nu are bază de dezvoltare din moment ce finanțarea ei este la niveluri de-a dreptul ridicole, iar intelighenția academică supraviețuiește din grămezi-grămezi de seminarii și de cursuri în plata cu ora, pentru cercetare fiind alocate zero ore în realitate, căci documentarea este pentru orele de curs șide seminar nicidecum pentru derularea de cicluri de cercetare.

    Dacă mâine s-ar produce o reformă în educație și s-ar dori ca o parte din formarea forței de muncă să fie orientată spre cercetare, abia peste 20 sau 30 de ani se vor vedea rezultatele, căci ceea ce face acum sistemul de educație din țările UE este numai dedicat scoaterii unor executanți pe bază de proceduri cu activități în corporații unde diviziunea muncii are caracter industrial, orientat spre satisfacerea cerințelor cetățenilor de la care vin marile profituri care sunt expatriate.

    Aș vrea să se cunoască exemplul nefericit al Școlii de literatură din anii de început ai comunismului, când scriitori consacrați căutau să-i învețe pe tineri să scrie literatură militantă. Experimentul a eșuat lamentabil căci talentul nu se învață. Tot așa este și în cercetarea științifică, unde originalitatea soluțiilor are fundamente extrem de diverse, necunoscute nouă, iar cine crede că a fi cercetător înseamnă doar un birou și un salariu, face o mare eroare, căci cercetarea științifică înseamnă probleme noi și soluții noi, originale, eficiente la acele probleme, nimic mai mult, nimic mai puțin.

    Are cineva curajul să ia proiectele de cercetare finanțate din banii UE și să vadă câte din ele sunt continuate după 5 ani, după 10 ani? Eu cred că nu.

(03 aprilie 2021)

Professeur et professeur d'université

Francezii fac diferența între profesorul obișnuit și profesorul universitar. Profesorul obișnuit:

- are o calificare,

- este specializat,

- ține ore de curs și seminar,

- publică manuale.

Profesorul universitar:

- are titluri academice,

- ține cursuri și seminarii,

- publică articole,

- publică tratate și cărți de specialitate,

- face cercetare științifică,

- îndrumă doctorate.

În Franța există o mare diferență între cele două categorii și trecerea de la categoria de professeur la cea de  professeur d'université echivalează cu un salt de la Pământ la Lună, căci doctoratul nu se obține oricum, calitatea de cercetător științific nu este pentru oricine căci rezultatele originale trebuie confirmate de lumea științifică, iar despre publicarea de articole în reviste exigente este chiar o mare problemă de timp și de efort. Ceea ce trebuie spus din start se leagă strict de finanțarea care trebuie să existe pentru universități, finanțare care vine din toate direcțiile din care amintesc finanțarea de la:

- stat,

- companii private,

- sponsori,

- fundații,

- competiții internaționale,

- premii.

Se observă pe malurile Dâmboviței o subfinanțare cronică a cercetării științifice din toate sursele, căci într-o economie unde banii se rostogolesc, aspectele speculative nu fac parte din portofoliul cewrcetării științifice de optimizare specifice producției sau tranzacțiilor, ci zonei de jocuri matematice sau a sistemelor aleatoare de maximizare câștiguri din sloturi. În acest context se produce migrarea nu dinspre categoria de professeur spre professeur d'université, ci din contră dinspre professeur d'université spre professeur, ceea ce este extrem de grav, căci mediul universitar are motoare specifice de progres. Progresul nu vine dinspre industrie spre universitate, ci dinspre universitate spre industrie. Logica este extrem de simplă. Dacă progresul vine dinspre industrie spre universitate la momentul T, absolvenții de licență vor merge în industrie la momentul T+4. În acest timp industria a progresat și absolvenții de licență vin în producție cu calificare perimată din punct de vedere al conținutului tehnico-științific. Ei vor trebui să se recalifice la noul lor loc de muncă.

Dacă în universități se derulează cercetare științifică, universitatea joacă un rol de avangardă și când absolvenții merg în industrie au cunoștințe foarte moderne care fie abia sunt implementate acolo, fie vor fi implementate în 2 sau 3 ani, absolvenții fiind motorul înnoirii.

(22 martie 2021)

Colegul meu, profesorul Constantin BARON

A scrie despre profesorul  Constantin BARON nu este o treabă ușoară, pentru că atunci când cunoști foarte bine pe cineva nu știi cu ce să începi. Voi scrie despre colegul de catedră Constantin BARON. El este omul care a urcat treaptă cu treaptă pozițiile academice din mediul universitar. După terminarea în 1963 a facultății, a devenit preparator, iar din 1965 a devenit asistent universitar, ca în 1970 să ocupe funcția de lector universitar. După susținerea tezei de doctorat din anul 1979, în anul 1981 a devenit conferențiar, ca în anul 1992 să ocupe prin concurs poziția de profesor universitar în Departamentul de Informatică Economică din ASE. Din anul 1999, profesorul Constantin BARON a activat în cadrul Universității Creștine Dimitrie CANTEMIR.

Eram în primii mei ani ca asistent universitar stagiar când am fost repartizat să țin seminarii la disciplina de Sisteme de calcul ale cărei cursuri le preda lectorul universitar de atunci Constantin BARON. Am sesizat la acesta tactul de care a dat dovadă, explicându-mi cum trebuie să decurgă un seminar, care sunt elementele teoretice și practice pe care să le accentuez și mai ales rolul pe care trebuie să-l aibă studentul în activitatea de atunci când mașinile electromecanice erau cu o fiabiliotate limitată.

Am discutat cu profesorul Constantin BARON despre stagiul meu doctoral și despre restricțiile impuse de sistem în ceea privește promovarea mea pe poziția de lector universitar.

Ani în șir, Constantin BARON a fost o prezență activă la secțiunile Conferinței Internaționale de Informatică Economică organizată de Departamentul de Informatică Economică din ASE.
Profesorul Constantin BARON a elaborat o serie de cursuri universitare, pentru disciplinele la care a lucrat.

Am remarcat la profesorul Constantin BARON dorința de a autoperfecționare, seriozitatea cu care desfășura munca de redactare a materialelor destinate editurii. Am remarcat modul în care profesorul Constantin BARON discuta cu studenții, tactul cu care căuta să soluționeze problemele acestora, care în acele vremuri nu erau deloc puține și nici simple.

Sunt mândru că am avut onoarea să colaborez într-o echipă din care au făcut parte Tudor BARON, Alexandru BALOG, Constantin BARON și subsemnatul la elaborarea lucrării  - Informatica Economica: Fiabilitatea produselor program, publicată în litografia ASE , Bucuresti, 1985.

Când veneam spre casă, drumul spre mahala necesita mersul cu un tramvai pe care îl luam din stația ȘINCAI și așteptarea nu era o pierdere de timp căci rezolvam careuri de SUDOKU. Profesorul Constantin BARON folosea și el pe o porțiune de timp tramvaiul și de câte ori mergea în sens invers decât cel pe care era stația unde eram a văzut că eram absorbit de acele careuri. Când l-am întâlnit la o comisie de doctorat mi-a zis despre aceste intersecții fugitive. El m-a impresionat foarte mult. Eu admir foarte mult oamenii de mare caracter și profesorul Constantin BARON este unul dintre ei.

(04 februarie 2021)

(04 februarie 2021)