Manualele și articolele consemnează întâmplarea din 14 iulie 1947 de la Tămădău ca fiind o înscenare, o capcană, o operațiune, o afacere sau o dramă. Să nu se uite că totul se petrece în iulie 1947, la doi ani de la încetarea războiului, la un an de la alegerile în care se clarificaseră multe lucruri și mai ales se știa direcția în care se îndrepta implacabil România sub ocupație sovietică.
O serie de lideri țărăniști au avut ideia de a pleca din țară și de a merge spre a informa lumea liberă despre drama pe care o trăia poporul de când comuniștii veniseră la putere. După toate cele întâmplate la 23 august 1944, era o utopie să mai creadă cineva că lucrurile se vor schimba și procentele scrise de Winston CHURCHILL pe șervețel în octombrie 1944, la noi fiind 90% sfera sovietică și 10% sfera occidentală, vor deveni altele, în rău probabil da, în bine în niciun caz. Judecând acum cum s-au petrecut lucrurile, mie îmi este foarte clar că și ceea ce s-a întâmplat la Tămădău era o continuare a unui mod fragmentat de a derula politica pe Dâmbovița, când din cauza pădurii nu se vedeau copacii. În 1947 Ion MIHALACHE era un om de 65 de ani, deci o persoană cu vastă experiență și nu am nicio îndoială că lucrurile au stat cu totul altfel. E mai interesant să se scrie înscenare sau capcană, căci vina va aparține altora și nu celor care sunt actorii principali. Totul mi se pare că revine la vorba cu datul minții de pe urmă românului, care a avut ani în șir la dispoziție să evalueze ceea ce era de evaluat în câteva minute, dacă nu s-ar mai fi făcut evaluări după ureche și temporizări păguboase, așa cum le-a plăcut politicienilor români de circumstanță să facă după 1938 până când totul s-a dus de râpă. Întâmplarea de la Tămădău îmi arată nivelul de superficialitate și lipsa de viziune a politicienilor din acele vremuri, pe lângă care timpul trecea ca apa pe lângă gâscă, fără să se lipească de ei ceva învățăminte.
(02 august 2018)
Tămădău. Ion MIHALACHE, Nicolae CARADINO, Ilie LAZĂR,
