1.000 de oameni care m-au dezamăgit: Serghei MIZIL

Serghei MIZIL este la bază artist plastic. Are picturi despre care cei care le-au văzut au cuvinte de laudă. El este acum un bărbat în toată puterea și la cei 67 de ani ai săi, pe care nu-i arată, este o prezență plină de viață. Serghei MIZIL are tot timpul zâmbetul pe buze. Este invitatul televiziunilor și nu se plictisește nimeni ascultându-l când vorbește.

Serghei MIZIL m-a dezamăgit cu modul în care prezintă vremurile comuniste. El se prezintă ca un rebel, ca un personaj care prin poziția de fiu de nomenklaturist de prim rang, avea acces la toate resursele pe regimul comunist le punea la dispoziție celor din cercul de nivel unu, adică a celor care-l includeau pe Nicolae CEAUȘESCU. 

Nu am pretenția ca Serghei MIZIL să fie un exeget al acelei perioade, dar nici să prezinte totul sub formă comică, spre deliciul celor care-l ascultă, pentru că acea perioadă avea dramatismul și latura tragică, pe care el nu avea cum s-o știe, din moment ce sistemul îl înfășura suficient de puternic pentru a-l izola de lumea înconjurătoare, lume reală, cu nenumărate lipsuri și privațiuni.

Serghei MIZIL mă dezamăgește că el nu spune exact cum a fost atunci, pentru că tânăra generație ar trebui să înțeleagă fără a trece ei prin filtrul altora, nu al lor. Vorbind prin glume, Serghei MIZIL nu aduce adevărul la suprafață. El spune că la gospodăria de partid se aduceau mărfuri la prețuri simbolice. Așa era atunci la magazinele cu circuit închis. Dar poporul nu avea acces la acele produse. Serghei MIZIL ar trebui să spună de fiecare dată că privilegiați erau doar unii, restul oamenilor trăind în frig, sărăcie și foame.

Serghei MIZIL descrie teribilismul tinerilor din cercul lui Nicu CEAUȘESCU și pune accent pe acele elemente care sunt de suprafață, care impresionează pe oameni prin aceea că acolo, în cercul lui, exista o normalitate. Mă dezamăgește felul acesta de a arăta că așa au stat lucrurile. Comunismul românilor a fost ceva, comunismul celor din cercul unu al celor din jurul lui Nicolae CEAUȘESCU era altceva. Nu era ceva ca Serghei MIZIL să-și dorească și cineva să-i spună că nu este posibil, adică să-i dea peste mână. Așa că, nu trebuie să vină careva să spună că viața în comunism a fost idilică, normală, egalitatea dintre oamenii manifestându-se la toate nivelurile. Nu a fost deloc așa și faptul că Serghei MIZIL nu accentuează acest aspect mă dezamăgește. Ei erau acolo în sfera lor ceva, iar noi ceilalți eram o altă lume.

(25 iunie 2022)  

Comunismul cu circuit închis

Comunismul nu a fost o chestie chiar atât de insuportabilă pentru o mpătură de indivizi care erau în fruntea bucatelor.

Atunci ca și acum au existat indivizi, li ze zicea ilegaliști, care beneficiau de niște avantaje formidabile, exact cum o anumită categorie de după 1989 este tratată în același fel. Ilegaliștii erau tratați cu respect orinde mergeau. Aveau toate ușile deschise și beneficiau de pensii uriașe, de case de la stat, de bilete de tratament și de niște legitimații care le permiteau accesul în locuri cu totul speciale și de nebănuit pentru muritorii ceilalți. Ei erau prezenți în tribune, la tot felul de festivități stăteau în prezidii și de foarte multe ori erau chemați să le vorbească pionierilor despre suferințele îndurate din partea clasei exploatatore, despre închisorile unde le-a fost șubrezită sănătatea.

În București și în toate marile orașe erau niște case speciale unde din când în când intrau pe poartă diferite persoane, care erau lăsate să treacă de poartă dacă arătau o legitimație. În avcele case erau magazine cu de toate, cu lucruri de neimaginat, care în alimentarele clasei muncitoare nu se găseau nici în visurile cele mai colorate. Ilegaliștii, dar și vârfurile comuniste din județ intrau acolo, cumpărau ce le poftea inima și plin de satisfacție ieșeau glorioși. Ei erau rupți de realitate. căci în egoismul lor nu intrau niciodată în alimentarele goale și nici nu discutau cu ceilalți despre accesul lor la bunătățile magazinelor cu circuit închis și cu alte facilități nebănuite ca prețuri.

Fiecare județeană de partid și fiecare sector de partid aveau clădirile lor, iar la subsol sau pe un palier retras undeva ferit, se aflau cantina partidului și magazinul partidului, unde tovarășii care lucrau acolo aveau acces la cumpărături și la mâncarea pregătită și servită într-o zonă foarte cochetă și foarte curată. Prețurile erau simbolice în raport cu calitatea de excepție a produselor. 

În fiecare județ se găsea un hotel al partidului, unde tovarășii cu funcții de răspundere veneau să-și odihnească trupurile muncite la greu cu datul din clanță și să-și îndestuleze mațele cu mâncăruri foarte diversificate și să-și ude gâtlejurile cu băuturi alese. Calitatea servirii era de excepție, căci tovarășii trebuiau să se simtă după o zi istovitoare cât mai bine.

Știu despre toate acestea căci în anumite momente am avut ocazia să intru din întâmplare în acele magazine din neatenția paznicului de la intrare, dar neavând legitimație doar m-am uitat, neavând posibilitatea să cumpăr ceva deși prețurile nu depășeau 1/4 din ceea ce era în magazinele comuniste, când se băga marfă.

Și la cantina partidului am avut ocazia să merg de vreo două ori și cu 10 cei se mânca exact ceea ce în vremurile bune ale comunismului se mânca cu 60 de lei. La hotel era tot așa, căci mobila tapițată cu mătase nu s-ar fi găsit niciodată la un alt hotel decât cel al partidului, unde ca președinte de bac am avut posibilitatea să stau și să văd cum se lăfăie clasa muncitoare prin reprezentanții ei.

Comunismul cu circuit închis era acel comunism care făcea diferența între masele populare și nomenklatura comunistă care-i includea și pe ilegaliști. Ei aveau bani mulți. Ei aveau acces la mâncare fără să stea la cozi. Ei primeau case. Copiii și nepoții lor se bucurau de privilegii nebănuite. Până prin 1963 admiterea la facultate se făcea pe bază de dosar. Eu am prins vremurile când colegi de-ai mei erau proveniți din rândul clasei muncitoare și toată lumea îi trata altfel, mai ales dacă mai erau și membri de partid cu vechime.

Tot timpul am crezut că acele vremuri nu vor mai revenii niciodată, ceea ce nu este adevărat, căci după 1989 au apărut alții și alții care se perindă în fruntea bucatelor, după cum sunt rezultatele la alegerile parlamentare, care dau acces la cașcaval unora. Nu mai sunt magazine cu circuit închis, dar sunt alte modalități de a da acces nomenklaturii la plajele fine de la Monaco, la hotelurile din însorita Floridă sau din alte și alte destinații exotice unde nici prin gând nu le-ar fi trecut comuniștilor să le frecventeze cu grație, nonșalanță și sprinteneală dusă la obscenitate pin lejeritatea abordării. este vorba despre capitalismul de cumetrie care a înlocuit voios burghezia roșie.

(12 ianuarie 2018)

Comuniștii și nomenklatura

Comunismul a adus o nouă categorie de profitori, cei care se aflau în poziții importante pentru că aveau acces la:

- cantine cu sortimente de mâncăruri la prețuri foarte joase;

- magazine speciale cu circuit închis foarte bine aprovizionate;

- servicii medicale, medicamente de ultimă generație;

- creșe, hoteluri, școli de înaltă calitate, numai ale lor;
- sistemede examinare și de admitere dedicate;
- sisteme speciale de selecție a pozițiilor de evoluție;

- țigări, haine, reviste, mașini și casete video din Occident;

- apartamente cu totul diferite ca poziție și confort;

- telefoane care deschideau cele mai greu de deschis uși;

- cele mai rare și dificil de primit resurse dorite.
Comuniștii au creat o nomenklatură care era cu mult mai hrăpăreață, mai însetată de lux și mai perversă decât milionarii de carton de după 1989, pentru că venise din lipsuri, din sărăcie și era măcinată de ură și de invidie.

Nomenclatura era ceva mai mult decât burghezia roșie pentru că fără niciun efort dispunea de orice resursă și avea posibilitatea de a face exact tot ceea ce credea că merită să fie făcut, căci totul se motiva ca având la bază hotărâri de partid, dar în realitate erau simple opțiuni personale sau de grup foarte restrâns. Ceea ce maselor largi le era interzis, nomenklaturii îi erau nu accesibile, ci disponibile. Îmi aduc aminte că de un Crăciun, o doamnă ne--a propus să mergem în Piața Dorobanți să facem o aprovizionare de vreo 3.000 lei, sumă care însemna fie 1.500 de pâini, fie 100 kg de mușchiuleți, fie 300 litri de vin bunicel. Am fost și am făcut acea cumpărătură, constând numai în mezeluri de cea mai bună calitate. Erau resturile ce trecuseră prin mai multe filtre. Primii care se înfruptaseră erau membrii cc al pcr. Se mai înfruptaseră cei de la comitetul municipal pcr. Pe poziția a treia erau cei de la Academia lui Fane Barosanu, căci așa i se zicea lui Ștefan Gheorghiu. Eu am fost din al patrulea eșalon. Dacă eu am prins lucruri ce nici prin minte nu-mi trecea din punct de vedere al calității și diversității, nu am capacitatea să-mi imaginez ceea ce au avut la dispoziție nomenklaturiștii. Ei una vorbeau și alta mâncau, ei una vorbeau și alta fumau.

Deși la origine erau proletari cu puțin noroc, ei își uitaseră originile și priveau pe toată lumea de sus ca și cum aveau ascendenți de sânge albastru, deși își lăsaseră opincile la barieră.

(13 septembrie 2017)