Showing posts with label Victor PENCEA. Show all posts
Showing posts with label Victor PENCEA. Show all posts

Friday, October 3, 2025

Clasa a XI-a G

 

În anul 1965 în vitrina librăriei EMINESCU din Pitești a stat o bucată bună de timp un tablou al clasei a XI-a G din promoția 1965 a Liceului Alexandru ODOBESCU.




În anul 1975 când am avut revederea de 10 de la terminarea liceului, 27 din cei 29 de elevi al clasei aveau studii superioare.


(03 octombrie 2025)

Sunday, April 2, 2023

1.000 de oameni care m-au impresionat: Gogu a lu ' Tanța lu ' MALADIU

 Despre  Tanța lu ' MALADIU am scris. Gogu era fiul ei. era cu un an mai mic decât mine. Am fost prieteni de joacă pe câmpul din spatele casei cu Gogu a lu ' Tanța lu ' MALADIU dar și cu alții copii de la noi din mahala. Gogu a lu ' Tanța lu ' MALADIU era mai mic decât mine cu un an. După ce am plecat eu din Pitești și ne-au demolat casele, nu am mai știut nimic nici despre Gogu, cum nu am mai știut nimic despre ceilalți vecini ai noștri și nici despre prietenii copilăriei mele. Eu am avut în liceu un foarte bun prieten care timp de trei ani a fost colegul meu de bancă. Am rămas prieteni și în timpul studenției și după aceea mulți ani. Într-o seară prin 1988 am primit un telefon de la nevasta fostului meu coleg de bancă și mi-a zis că prietenul meu a murit. A doua zi, m-am urcat în mașină și am plecat spre Pitești. Am ajuns la casa mortului și când a sosit coșciugul cu mortul, am recunoscut o voce, pe care nu o mai auzisem de vreu 25 de ani. După ce mortul a fost pus pe masă și s-au mai liniștit lucrurile, m-am apropiat de bărbatul a cărui voce o recunoscusem. Am pus cap la cap, adică bărbatul era brunet cu părul creț. L-am întrebat dacă el se numește Gogu. Mi-a zis că da și atunci i-am zis cine sunt eu. Am ieșit din încăpere, ne-am îmbrățișat și am vorbit câteva minute despre vremurile de demult.
Gogu era muncitor la locul de muncă unde a lucrat defunctul. A avut numai cuvinte frumoase pentru prietenul și colegul meu de bancă, omul care trecuse în lumea celor drepți. M-a impresionat Gogu pentru că deși a avut o viață grea, a găsit cuvinte să discutăm și să ne aducem aminte de vremurile copilăriei noastre care a avut bucurii, dar și tristeți, împliniri dar și dureri.

(02 aprilie 2023)

Tuesday, February 14, 2023

1000 de oameni care m-au impresionat: Ecaterina MARINESCU

Ecaterina MARINESCU a fost colega mea de clasă în liceu și făcea parte din categoria celor mai buni elevi ai clasei. Ea stătea în prima bancă din rândul din mijloc al clasei, având-o colegă pe Viorica STĂNESCU, despre care deja am scris.
La o practică în producție la  Atelierul de Tabliere de la Prundu, am discutat cu colega mea Ecaterina MARINESCU pe care colegii o strigau Cati, despre muzică și i-am spus că ascultam discuri cu soliști de muzică ușoară, dar și de muzică populară și reușisem să cumpăr un disc cu arii de operă cântate de Arta FLORESCU. Îmi aduc aminte că după o vacanță, când a început școala, Cati mi-a dat un disc în interpretarea celebrului tenor LEONARD care avea două piese, una My Darling și alta Zâna mea cu plete blonde. Discul era în bune condiții și l-am ascultat de mai multe ori. După ce am plecat la facultate, am lăsat acasă la părinți și cărțile bibliotecii mele și discul acela și colecția de ziare Luceafărul și Contemporanul, dar cu trecerea timpului, mai ales după demolarea casei părintești nu am mai recuperat nimic.
Pe colega mea Ecaterina MARINESCU am reîntâlnit-o la revederea de 10 ani de la terminarea liceului. Terminase o facultate și avea realizări deosebite. Am și acum imaginea elevei aceleia tunse foarte scurt, care-i impresiona pe profesori cu răspunsurile ei exacte la toate întrebările și modestia cu care primea aprecierile profesorilor de fiecare dată.

(14 februarie 2023) 

Saturday, February 11, 2023

1000 de oameni care m-au impresionat: Viorica STĂNESCU

Cu Viorica STĂNESCU am fost coleg de clasă în liceu. Ea era una dintre elevele care învăța foarte bine. Din câte știu a foat absolventă a facultății de Farmacie din București și a profesat ca farmacistă în Pitești. Am revăzut-o la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului în 1975 și de atunci nu am mai revăzut-o niciodată.
Scriu despre Viorica STĂNESCU aici pentru că ea a jucat în piesa Nota zero la purtare de Virgil STOENESCU și Octavian SAVA, unde ea a jucat rolul lui Mariana PLEȘOIANU. Eu aveam acolo rolul lui Moș Griguță.  Cea care ne dirija se numea Ileana ZĂRNESCU și era vedetă la Teatrul Alexandru DAVILA din Pitești. Piesa s-a jucat și pe scena teatrului DAVILA, dar și pe o scenă la Câmpulung Muscel.
Îmi amintesc cu plăcere de repetițiile la care am participat și la rolurile jucate mai ales de un coleg de-al nostru dintr-o clasă mai mare, care-l întruchipa magistral pe profesorul poreclit Domnul Vucea. Așa cum juca în piesă, rezulta că Viorica STĂNESCU este talentată și mulți au crezut că se va duce spre o carieră artistică, ceea ce nu s-a întâmplat.
În toți anii de liceu, Viorica STĂNESCU a stat în bancă cu o altă colegă de-a noastră Ecaterina MARINESCU, amândouă fiind două fete bune la carte, ambițioase, care și-au urmărit obiectivele, fiind absolvente de facultăți foarte bune


(11 februarie 2023)

1000 de oameni care m-au impresionat: Mihai DRĂGUȚESCU

Cu Mihai DRĂGUȚESCU am fost coleg de liceu. El avea o locuință pe o străduță care ducea spre calea ferată care lega Piteștiul de Curtea de Argeș. Deci în fiecare dimineață el trecea prin fața porții mele și cum îl vedeam ieșeam și porneam împreună spre liceu. Am mers dimineață de dimineață trei ani spre liceu împreună, numai pe jos căci eram forțoși și nu concepeam să mergem cu autobuzul.
În cei trei ani, am discutat tot felul de chestii, dar niciodată nu am discutat despre familiile noastre, despre părinții noștri, despre frații noștri și mai ales despre cât de bine situați erau părinții noștri. Pe noi, în acele vremuri ne interesau cu totul alte probleme, nu banii și nici hainele. La Mihai DRĂGUȚESCU m-a impresionat că era un băiat cu capul pe umeri, care știa rostul pentru acre a venit de la țară la Pitești, să învețe, să termine liceul și să meargă mai departe, adică să facă o facultate. Eu îi spuneam Mihăiță, dar el îmi zicea Baroane, așa cum îmi spunea colegul meu de bancă, fără să știu de unde îmi venea acest nume, căci comportamentul meu nu era de baron și nici hainele mele de baron nu erau. 
Dacă stau acum să mă gândesc, noi nu discutam despre femei, căci pe vremea aceea acest subiect nu era pe buzele tinerilor ca acum. Nu aveam înclinații spre fumat, deci nu aveam ca subiect procurarea de țigări și fumatul pe ascuns. De citit ziare, nu citeam. Televizor nu aveam. Aveam drumul de dimineață spre școală, apoi orele până pe la 14,00 și ajungeam acasă pe al 15,00. Rămânea prea puțin timp de lecții, căci nu era ca acum să stăm să ne ocupăm doar de carte. Mai erau chestii de făcut pentru casă. Mai tăiam lemne, mai dădeam mâncare la lighioane, mai aranjam câte ceva și timpul trecea. Discutam despre timbre, despre fotbal, despre lecții mai ales, căci drumul spre liceu era lung, străbăteam aproape tot orașul. Am reușit să-mi dau seama că Mihai DRĂGUȚESCU este un băiat sportiv, cu caracter frumos, punctual, corect, muncitor, cu idei și cu soluții constructive, pe care aș fi putut să mă bazez la o adică.
Deși el avea apartament nu departe de socrii mei, nu am reușit să ne mai întâlnim din 1975 de la revederea de 10 ani de la terminarea liceului.

(11 februarie 2023)

1000 de oameni care m-au impresionat: Mariana CRĂCĂNEL

Cu Mariana CRĂCĂNEL am fost coleg de clasă în liceu, mai precis în clasa a XI-G. Pe tabloul de promoție al clase noastre și ea și eu ne aflăm ca absolvenți cu examen de maturitate cum se zicea pe vremea mea examenului de absolvire a liceului, nu bacalaureat ca acum.
Mariana CRĂCĂNEL era o elevă silitoare, care răspundea frumos la lecții și care fiind ceva mai înăltuță, avea loc în penultima bancă din rândul din mijloc al clasei. Mi se părea puțin mai ciudat că Mariana CRĂCĂNEL avea părul un pic roșcat și sprâncenele negre. Așa era ea de la natură. După terminarea liceului a făcut Facultatea de Economie Politică de la ASE și a lucrat și în București. Am revăzut-o în 1975 la întâlnirea de 10 ani. Era neschimbată. Am revăzut-o în 2019, la 54 de ani de la terminarea liceului, aici în București la un restaurant din zona veche a orașului, unde se aniversa o prietenă a soției mele. Am aflat că Mariana CRĂCĂNEL are ca mare pasiune excursiile și ea a văzut nenumărate locuri deosebite din lume, ceea ce mi-a arătat că eu sunt mic copil.
Am aflat cu acel prilej povestea de viață a lui Mariana CRĂCĂNEL, care provenea dintr-o familie care a optat s-o dea pe fata ei altei familii care a adoptat-o cu numele de CRĂCĂNEL pentru a i se deschide porțile spre școli, căci în vremurile în care noi urmam liceul și facultatea, aveau acces numai copiii cu origine socială sănătoasă. dacă erai fiu de chiabur sau fiu de moșier sau fiu de fabricant sau de patron de fabrică sau de atelier, dosarul era pătat iremediabil și toate ușile ți se trânteau în nas, iar accesul la liceu și la facultate era blocat pentru totdeauna. Mulți părinți acceptau să se sacrifice pentru a lăsa copiilor șansa de a urma liceu și facultate. Acum nimeni nu înțelege cum era posibil așa ceva, dar eu care am trăit acele vremuri spun că era posibil. Era posibil să fi dat afară din liceu sau din facultate dacă părinții tăi care aveau o bucățică de pământ nu se înscriau cu ea în cooperativa agricolă de producție - CAP. Știu că pentru ca eu să nu fiu dat afară din liceu și frații mei să nu fie dați afară de la servicii, părinții noștri au înscris la CAP terenul de 0,75 hectare pe care mama îl moștenise de la bunicii mei. 

(11 februarie 2023)

Sunday, January 22, 2023

1.000 de oameni care m-au impresionat: Victor PENCEA

Victor PENCEA a fost colegul meu de bancă în anii de liceu. Victor m-a impresionat prin:
- aplecarea cu care învăța la istorie,
- plăcerea de a merge la meciurile de fotbal ale echipei Dinamo Pitești,
- respectul cu acre vorbea despre jucătorii DOBRIN și LOVIN.
El a terminat Facultatea de Comerț și Merceologie din ASE tot în 1970 ca și mine. Ori de câte ori ajungeam în Pitești căutam să ne vedem. Discutam diverse și ne aduceam aminte de anii de liceu, care au fost foarte frumoși. Am regretat enorm când am primit vestea că el a plecat dintre noi cu câteva luni înainte de decembrie 1989, la numai 42 de ani, lăsând două fetițe fără tată.


(22 ianuarie 2023)

Wednesday, December 1, 2021

Victor PENCEA, colegul de bancă din liceu

    În ultimii trei ani de liceu din cei patru, am avut marele privilegiu să-l am coleg de bacă, în rândul de la geam, penultima bancă mai exact, pe Vitor PENCEA. El îmi zicea mie baroane. Așa îi plăcea lui. Cu casa eu locuiam mai la marginea orașului Pitești, în Găvana, pe strada Nicolae BĂLCESCU, iar el locuia pe strada Râurilor, care ducea la intrarea Ștrandului din oraș. Când mergeam la ștrand treceam prin fața casei lui, dar noi nu ne făceam vizite. Vremurile erau aspre și sărăcia impunea limitări dintre cele mai severe.

    Cu Victor am fost de câteva ori pe terenul de fotbal de la ștrand să văd cum se antrenau jucătorii de la echipa Dinamo Pitești. Mie nu mi-a plăcut niciodată fotbalul. Victor era mare iubitor de fotbal. Mergea la antrenamentele echipei, mergea la meciurile de fotbal. Știa jucători. Avea detalii despre aceștia, despre poreclele lor. Suferea când echipa lui de suflet pierdea meciul și se bucura atunci când acea echipă câștiga, mai ales dacă meciul era în deplasare.
    Lui Victor PENCEA îi plăcea foarte mult istoria. Am avut în clasa a IX-a pe profesorul de istorie Mircea ADAMEȘTEANU, un profesor cu totul remarcabil, care înțelesese ce înseamnă istoria și care preda istorie, fără a reproduce manualul cau gramofon, așa cum făceau mulți dintre profesorii de istorie, mai ales cei care trebuiau să se adapteze manualelor comuniste de istorie, unde istoria nu mai era ceea ce ei învățaseră în facultate, ci cu totul altceva. Teoria marxist-leninistă avea alte baze, istoria fiind făurită de popor, iar personalitățile erau doar accidente, căci ele oricum ar fi apărut, că se numea X sau se numea Y tot același lucru era, doar condițiile trebuiau să fie coapte și personalitatea și ieșea din joben.
    Profesorul Mircea ADAMEȘTEANU îl aprecia foarte mult pe Victor PENCEA, colegul meu. Victor citea manualul de istorie și mult mai mult și dacă era scos la tablă venea cu detalii, pe care și noi, dar și profesorul le apreciam foarte mult. Deși am stat în aceeași bancă trei ani, toate discuțiile noastre s-au limitat la treburi strict de școală. A văzut că nu-mi plăcea fotbalul și nu a insistat. Deși în anii de liceu băieții fumau, eu nu am fumat, neavând restricții speciale de la ai mei, iar discuțiile mele cu Victor pe acest subiect nu au existat. Despre familii nu discutam. La noi totul era foarte clar. Nu ne trebuiau vorbe pentru a vedea că provenim din familii strâmtorate. Erau prea puțini elevi în clasă care să aibe posibilități materiale. Ori în acest context, nimeni nu-și etala sărăcia. Aveam acel minim necesar, cărți, caiete, creioane, gumă, ghiozdan și cam atât.
    Cu colegul meu Victor discutam despre temele de acasă, despre ce rezolvasem, ce învățasem. Dacă erau colegi care se lăudau că nu au învățat nimic, dar dacă erau ascultați dovedeau inversul, căci nimeni nu se născuse învățat, noi ceea ce spuneam, era realitatea pe care nici Victor și nici eu nu o înfrumusețam. Dacă după teze fiecare dintre noi spuneam o notă estimată, când primeam tezele, cam aceleași erau notele. Nu s-a întâmplat niciodată să zicem că am făcut de nota doi și când ni s-au adus tezele să fi fost nota opt sau nouă, așa cum făceau unii colegi, mai ales din rândul celor de la cămin.
    După terminarea liceului, am avut surpriza să-l reîntâlnesc pe Victor ăn ASE, el student la Facultatea de Merceologie, iar eu student la Mecanizare, cum se zicea secției de Mecanizare și Automatizare a Calculului Economic. Anii au trecut. Fiecare dintre noi s-a dus la muncă. Eu am rămas la catedra de Cibernetică, iar Victor a revenit la Pitești . Ne-am revăzut la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. El m-a invitat să rămân să dorm acasă la el. Am acceptat și toată noaptea am stat de vorbă. Atunci am discutat multe și am înțeles și mai multe fiecare unul despre celălalt, căci toate au avut un fundament. De atunci, ori de câte ori am avut drum prin Pitești ne-am vizitat.
    În 1987 eu mi-am cumpărat o mașină de teren ARO 244D pe motorină și aveam posibilitatea să vin la Pitești foarte des, comparativ cu cei cu mașini pe benzină, limitați la cartela care le permitea 20 litri de benzină pe lună. De câte ori veneam la Pitești, Victor îmi făcea un plin de motorină, de la prietenii lui. Atunci am cunoscut-o pe soția lui și pe cele două fetițe. Dintre toți colegii de liceu doar cu Victor PENCEA am păstrat legătura, căci aveam un respect aparte pentru el.  Într-o seară am primit un telefon din care mi s-a spus că Victor nu mai este. A doua zi am plecat spre Pitești. Când am ajuns acasă la el, omul cu care discutasem cu două zile înainte era între patru scânduri. Eram neom. Am suferit enorm. Era al doilea prieten al meu care pleca. Primul era Sănducu, prietenul meu din prima copilărie și care plecase și el la fel de brutal, așa cum a plecat Victor.
    Am scris aceste rânduri căci ori de câte ori mă gândesc la cum mi-au trecut anii, când ajung la anii de liceu am în gând foarte puține lucruri, iar unul dintre ele este legat de prietenia mea cu Victor PENCEA. Dumnezeu a vrut ca eu să am privilegiul de a-l cunoaște pe Victor PENCEA și de a sta trei ani de zile în aceeași bancă, de a fi colegi și prieteni atunci și mulți ani după terminarea liceului.





(02 decembrie 2021)