Radu BELIGAN nu mai este

Vestea tristă că marele actor Radu BELIGAN nu mai este printre noi a venit ca un trăznet. Îl știam acolo sus pe scenă, cu vocea lui inconfundabilă, cu privirea sa iscoditoare și cu economia de gesturi, pe care numai el, marele maestru știa s-o obțină. 

Acum Gabriel Liiceanu va dormi liniștit, de cât l-a răscolit mesajul maestrului de pe National Arena din 20 septembrie 2014 și despre care filosoful a scris niște pagini de un penibil autentic, răscolitor și minor.

Și Andrei Pleșu va avea zile cu mult mai senine de azi înainte, căci nu-și va mai ascuți creioanele și săbiile pentru a se duela cu marele dispărut, în scrisori deschise, căci scrisorile închise le adresa moralistul dictatorului întru iertăciune.

L-am văzut în Rchard al III-lea de William Shakespeare, în regia Horea Popescu, prin 1976 în marea sală a TNB. L-am văzut în Prizonierul din Manhattan, în regia lui Mihai Berechet, 1973 la sala din Piața Amzei, alături de Marcela Rusu.

L-am văzut de două ori în rolul lui Ianke din piesa lui Victor Ion Popa, intitulată Take, Ianke şi Cadâr în 2001, în  regia Grigore Gonţa. Acolo erau pe scenă Gheorghe Dinică și  Marin Moraru.

La toate spectacolele unde am fost sălile era arhipline. La piesa lui Shakespeare, lumea stătea și pe jos pe trepte sau rezemată de pereți.

Televiziunea Națională are multe înregistrări. Radioul are nenumărate piese în care juca marele Beligan pentru Teatrul la microfon, emisiunea pe care o așteptam cu nerăbdare.

Radu BELIGAN a fost, este și va rămâne unul dintre cei mai mari actori ai acestui pământ, iar de acolo din stele va privi du indulgență spre toți cei mici, răi, tunători și absurzi. Unora probabil le va bate obrazul pentru uriciunile făcute. Lor le va citi de acolo, căci benzile magnetice sunt veșnice, una din fabulele acelea semnificative cu care ne-a obișnuit.

(20 iulie 2016)