Mă obișnuisem să-l văd pe Traian pe treptele Muzeului Național de Istorie. Chiar dacă era despuiat sărăcuțul și cu mădularul lustruit, fie soare, fie ploaie, fie ger năpraznic, Traian n-a scăpat o clipă din brațe jivinuța aia despre care se zicea că lupoaică.
Când am trecut azi prin fața clădirii Muzeului Național de Istorie soția mi-a atras atenția că Traian nu mai este acolo. Nici lupoaica nu mai este acolo. A rămas numai locul unde a stat Traian. Este un loc gol și trist, care poartă pașii împăratului care a stat răbdător cât a stat.
Probabil s-a săturat și Traian văzându-ne cârcotași. Probabil n-a mai rezistat. Este și el bărbat și nu rezistă la priviri și gesturi insistente, deși unii au crezut că e un bronz și atât.
A plecat și Traian și ne-a lăsat să ne punem întrebări, neputicioși, triști și cu speranțele sparte și înprăștiate spre cele patru vânturi.
Îmi aduc aminte cum în vremea comunismului sângele revoluționarilor a fost spălat noaptea pentru dimineața de 22 Decembrie 1989. Slugile regimului de azi, nu au șers urmele celui ce a stat câțiva ani pe trepte așteptând nici el nu mai știa ce, căci podul lui Apolodor de Damasc, căci drumurile din vremurile de demult sunt numai ruine, iar pădurile nu mai sunt.
Istoria are cu el alte treburi și de aceea a plecat. Este probabil să candideze la euoparlamentare în primăvara lui 2019. Nici nu trebuie să ne facem prea mari griji că având noi atâțea stiliști s-o fi găsit deja vreunul care să-i fi dat niște țoale.
(14 decembrie 2018)
No comments:
Post a Comment