CSIE'50 - Doctoratul în comunism

Comunismul românesc a dezvoltat multe activități după modelul sovietic. Prin deceniul al VI-lea al secolului trecut manualele după care se învăța în școlile de la noi erau traduceri din limba rusă. Avademia de Studii Economice s-a numit până prin 1967 Institutul de Științe Economice și Planificare V. I. LENIN, denumire care a rămas mulți ani cu urmele până când după Revoluție clădirea din Piața Romană a fost văruită. Și doctoratele s-au derulat tot după modelul sovietic. În Facultatea de Cibernetică Economică erau conducători de doctorate profesorii Ludovic TÖVISSI, Mircea BIJI, Constantin IONESCU, M.C. DEMETRESCU, Mircea CRISTUREANU, Mircea BULGARU, Manea MĂNESCU, Ion IVĂNESCU, adică foarte puțini, cu foarte puține locuri, numărul doctoranzilor fiind extrem de mic, iar susținerile de teze de doctorat fiint rare, rare, rare.

Admiterea la doctorat avea criterii legate de:

- media de absolvire a facultății;

- recomandarea dată de la locul de muncă;

- experiența acumulată în domeniu;

- capacitatea de a convinge comisia care era suverană.

Stagiul doctoral includea:

- cel puțin trei examene în fața unei comisii dure;

- cel puțin trei referate susținute în catedră;

- activitate intensă de documentare și de cercetare;

- obținerea de soluții originale în contracte de cercetare;

- în a-l convinge pe conducîtorul științific că știi despre ce faci.

În vremurile comuniste, existau nenumărate filtre, căci avizul catedrei era primul pașaport că autorul tezei are calități moral-politice care-i permit să susțină teza de doctorat, fără a face de râs colectivul din care provenea. Susținerea referatelor nu avea nimic formal. Susținerea tezei se făcea prin diferite colective de cercetare sau în seminarii științifice recunoscute, ceea ce elimina din start ideia de plagiat sau de a face ceva în dorul lelii, doar pentru a obține titlul de doctor. Consducătorii științifici nu conducear teze de doctorat decât cele stricte în domeniile unde ei aveau calificare, adică expertiză cum se zice acum. În niciun caz nu apărea situația ca să fie susținută vreo teză de doctorat care să nu fi trecut prin nenumărrate filtre și care să nu fie exact ceea ce dorea conducătorul științific. În vremurile acelea nici facultățile nu se mai făceau aiurea, cu masterate la kilogram și cu atât mai puțin nu veneau la doctorat politicieni, căci aceștia nu aveau timp să se dea în bărci cu stagii doctorale. Partidul le cerea să fie prezenți pe teren, căci birourile lor era țara sau județul sau comuna, după cum fiecare avea locul de muncă și responsabilitățile.

Durata unui stadiu doctoral era de 6-7 ani în științe economice. Numai la matematică erau excepții cu tineri care făceau doctorate sub 30 de ani, iar aceștia ajungeau să aibă rezultate teoretice de excepție, care justificau astfel de abordări, de asemenea, de excepție precum Constantin TELEMAN, Ciprian FOIAȘ, Constantin NIȚĂ, Marius IOSIFESCU. Pentru absolvenții Facultății de Cibernetică Economică era la doctorat specializarea Cibernetică și Statistică Ecomomică. Abia după anul 2006 a apărut și specializarea Informatică Economică. Numai după Programul Bologna de după 1999 un stagiu PhD durează 3 ani, ca la grădiniță și se scot doctorii pe bandă rulandă. Pe vremuri mai era respect pentru calitate, iar avizul CUB sau CM al PCR filtra și el noncalitatea cum mult masi mare eficiență decât autonomia universitară din capitalismul sălbatic și mioritic, cu plagiate exprimate în procente cu limite acceptate ca fiind valabile.
Când în 1970 a venit tânărul doctor al Universității din Bonn, Csaba FABIAN și a vorbit despre cum se făceau doctoratele în RFG mi-am zis că trebuie să fiu un norocos dacă voi avea și eu un conducător științific care să procedeze la fel ca acolo. L-am găsit și sunt sigur că procedând așa, totul curge normal, firesc, valoric și creativ.

(28 mai 2017)