Plecarea dictatorilor prin fugă

Istoria recentă sau mai puțin recentă arată că un mod decent și civilizat de a se debarasa o țară de dictatorul ei este de a-l lăsa să plece, un fel de fugă acceptată, pentru a fi evitate complicațiile și mai ales consecințele nedorite de trecere printr-un proces, urmat de o execuție, în cel mai fericit caz...

Idi AMIN fost președinte al Ugandei în 1979 a fugit în Libia și Arabia Saudită.

Bashar al-ASSAD fost președinte al Siriei s-a refugiat la sfârșitul lui noiembrie 2024 la Moscova.

 Jean-Bédel BOKASSA împăratul Imperiului Centrafrican, după detronare a plecat în exil în Libia, Coasta de Fildeș și Franța

Erich HONECKER secretarul general al partidului comunist germen, s-a refugiat la ambasada URSS din Chile, unde a și decedat.

Mengistu Haile MARIAM șef de stat etiopian, a fugit când a pierdut puterea în Zimbabwe.

MIHAI I de România deși nu a fost dictator, când România a devenit sub ocupație sovietică, a plecat în exil pe 30 decembrie 1947 și s-a stabilit în Elveția.
Slobodan MILOŠEVIĆ fostul președinte al Serbiei a fost extrădat și a fost pus în custodia națiunilor Unite căci era acuzat de crime împotriva umanității. El decedat la Haga.

Imre NAGY a fost conducătorul contra-revoluției sovietice din Ungaria, deci nu a fost dictator, a fost răpit pe 21 noiembrie 1956 și dus în România.

Dacă dictatorii ar avea și  creier, ar avea de învățat din cele prin care au trecut dictatorii de dinaintea lor și și-ar pregăti terenul să nu ajungă fie să fie deportați, fie să ajungă în fața plutonului de execuție, fie să ia calea pribegiei, chiar și în condiții de lux.


(16 februarie 2025)