Atenție! Cade tencuială!

Bucureștiul este bântuit de cele mai teribile năstrușnicii postdecembriste, expresie a neputinței, indolenței și lipsei de spirit gospodăresc, lucru care se concretizează prin:

- case cu bulină roșie ca expresie a lipsei soluțiilor de consolidare;

- case cu pereții scorojiți că n-au mai văzut varul și bidineaua de zeci de ani;

- case din care cad bucăți de tencuială, mai ales atunci când este vorba de construcții vechi, cu tot felul de ștucaturi în stadiul de dezmembrare accentuată datorită infiltrării apei de ploaie de-a lungul zecilor și zecilor de ani de când nu s-au mai făcut reparații;

- adaosurilor aiuritoare de ziduri noi, de mansarde noi, de supraetajări improvizate.

Ceea ce este deosebit de grav apare încă de la o simplă constatare și anume că plăcuțele sau cartoanele pe care scrie: atenție, cade tencuială! zac pe pereți de luni și luni, fără ca cineva să se sinchisească de faptul că bucățile de tencuială chiar cad și chiar există riscul de accidente. În mod normal:

- casa are un proprietar:

- proprietarul are niște obligații;

- există legi care îl protejează pe pietonul căruia îi cade în cap tencuială;

- sunt autorități care trebuie să vegheze la aceste aspecte și trebuie să treacă la luarea de măsuri.

Realitatea este crudă și în lipsa unor aspecte constructive, nimeni nu știe de nimic. În loc de a controla și sancționa, mai bine s-ar trece la:

- definirea unui cadru complex și complet;

- persoanele implicate să fie instruite;

- realizarea unui set de măsuri ce trebuie executate;

- să se definească și să fie implementată forma prin care proprietarii să fie sprijiniți fie cu fonduri, fie cu credite pentru a remedia.

Numai și numai după ce au fost create condițiile pentru identificarea și soluționarea problemei, numai după aceea trebuie să vină controlul și sancționarea. În plus, controlul trebuie efectuat numai și numai de persoane care s-au remarcat în a rezolva problemele dintr-o anumită clasă și nu să existe funcția de controlor și executor așa, ca atare, fără ca persoana să să fi făcut vreodată practic munca pe care o controlează și pentru care are dreptul de a da sancțiuni. Am văzut evaluatori care discutau despre proiecte în condițiile în care la viața lor, niciodată nu scriseseră un proiect, nu participaseră la o competiție pentru a obține o finanțare și mai rău, nu fuseseră niciodată manageri de proiect să știe cu ce se mănâncă un proiect, ca să aibă capacitatea de a face o evaluare decentă și mai ales corectă, cu respectul cuvenit pentru munca celui care a făcut oferta supusă evaluării.

(01 septembrie 2016)