Naționalizarea la români

Românii, ca orice popor au exercițiul naționalizării. Nu vor vorbi de privatizare ca proces, nu vor vorbi de naționalizare ca proces, dar vor vorbi despre privatizare ca afacere și despre naționalizare, tot ca afacere. Românii au privatizat după 1990 cam tot ce era de privatizat. Unii s-au îmbogățit cumpărând pe bani puțini active, pe care le-au dezmembrat și le-au vândut la bucată, obținând profituri bune pentru terenuri bine poziționate, pentru echipamente vândute ca fier vechi, pentru materii prime aflate în stocuri, mai ales, dacă era vorba de metale neferoase, precum cabluri sau bare cupru.

Se zice că românul s-a născut poet. Zicerea trebuie ușor corectată. Românul s-a născut să-și fure căciula singur, căci atunci când consideră că privatizează, este în stare să se vândă la kilogram, ca după aceea să țipe ca din gură de șarpe că au venit străinii și i-au furat bogățiile. Niciun străin n-a furat nimic. Străinul a cumpărat doar, la un preț de nimic, pentru că vânzătorul a vrut mita pentru sine, nu prețul corect pentru poporul lui.  Așa s-au privatizat petrolul, telefonia, oțelăriile, fabricile de confecții, comerțul exterior, dar și multe altele. Acum unii vor naționalizarea unor entități, cu justă despăgubire, căci vor ei să intre în posesia poporului bogățiile.

În spațiul mioritic naționalizarea, ca și privatizarea nu sunt procese obiective, ci sunt doar surse de îmbogățire pentru unii și în niciun caz modalități de a eficientiza domenii de activitate. Să nu uităm privați care au obținut trecerea în proprietatea statului a unor obiective absolut ineficiente, că au avut relațiile care le-au permis să obțină prețuri bune pentru a introduce găuri negre în economie.


(19 mai 2025)