PhD: doar 150 și...

Așa cum stă bine unui proces complex cum este doctoratul, totul este direcționat printr-un act guvernamental în care sunt date toate detaliile ce privesc:

• admiterea la doctorat;
• stagiul doctoral;
• elaborarea tezei;
• susținerea tezei;
• acordarea titlului științific de doctor;
• confirmarea titlului;
• conducătorii ștințifici;
• ceva despre originalitate.

Lucrurile nu sunt clare nici în lege și nici în documentul cu pricina în cazul în care nu sunt respectate regulile jocului. De aceea au apărut și atâtea ciudățenii legate de plagiat și de slaba calitate a tezelor care uneori sunt de un descriptivism vecin cu vulgaritatea.

Regula zice că o teză ar trebui să aibe cam 150 de pagini fără anexe, iar unii mai șmecheri pun în anexe cam 100 de pagini. O teză de informatică n-ar trebui să depășească 250-300 pagini. Am auzit de unii de pe la computer science că aveau teze de 600 de pagini. Cred că spuneau acolo și ce au supt de la mămicuța lor. Prin Finlanda o teză are cam 40 pagini dar la ea se adaugă unul sau două articole cu soluții originale publicate de autor în reviste de top, adevărate, nu cum este Metalurgica unde se publică pe bani, cum zic bârfitorii și gurile rele, eu neavând cum să verific așa ceva și deci nu cred în minciuni.

La susținere, autorul tezei scrie cu mânuța lui proprietate personală o declarație pe proprie răspundere în două exemplare pe care o semnează dar o semnează și conducătorul științific în care se spune că tot ce este în teză este original și nu este furat. Banuiesc și că în situația puțin probabilă că autori care au plagiat dar au dat o astfel de declarație nu sunt sancționați pentru fals în declarații publice cum nici parlamentarii colaboratori dovediți ai securității chiar dacă au zis că nu au fost, tot nu li s-a întâmplat nimic. Așa-i în teatru. Toată lumea joacă roluri și nimic nu e adevărat, că ce ar fi dacă Julieta ar bea otravă de-a devărateleasau Carmen ar fi înjunghiată de-a devăratelea în ultimul act de Don Jose... Joacă de copii, că dacă n-ar fi nici molimă de plagiat n-ar fi.

(15 octombrie 2016)

PhD, al treilea raport cu soluţii originale

Doctorandul trebuie să înțeleagă să nu pună carul înaintea boilor. De aceea, el trebuie să muncească, să învete și numai după aceea să publice. Înainte de a publica, doctorandul trebuie:

• să fie foarte bine documentat;
• să fi participat ca auditor în secțiuni ale conferințelor și să tacă;
• să participe în echipe de cercetare;
• să parcurgă toate etapele ciclului de cercetare;
• să capete nivelul de exigență care să-i permită să iasă pe piață numai cu idei valoroase;
• să învețe să construiască, fără a fi demolator de serviciu;
• să învețe să scrie texte simple, clare și la obiect;
• să respecte ghidurile revistelor și conferințelor ca număr de pagini și tehnică de redactare;
• să abordeze gradat problematica,  ajungând și la conferințe cu  respingere de 30%;
• să spună numai și numai ceea ce a făcut efectiv.

Raportul al treilea va conține încă noi soluții obținute, dar va arăta modul în care s-a făcut diseminarea sub formă de:

• articole publicate în jurnale de specialitate;
• comunicărila conferințe de specialitate;
• capitole în cărți sau manuale  universitare;
• produse sau pototipuri pentru producție.

Se vor face șabloane și tot ce este dat se va completa în șablon pentru a asigura omogenitatea tratării. Aici nu se reiau conținuturile materialelor publicate să devină acest raport un fel de autoplagiat, ci se va detalia bucătăria pe care a dezvoltat-o doctorandul pentru a ajunge la acele articole. Bor fi indicate și citările făcute de alții fără a cădea in penibilul citărilor reciproce dintre doctoranzi.Al treilea raport este hotărâtor pentru realizarea tezei, căci devine fără prea mult efort, capitol din teză, căci o teză are și un capitol legat de diseminare.

(04 iulie 2016)